Echilibru si inca ceva

Am avut o noua revelatie despre echilibrul vietii, de fapt despre balanta vietii care se echilibreaza mai devreme sau mai tarziu...
Propovaduiam spirala existentiala si faptul ca ne invartim intr-un cerc pervers pana invatam atat de bine traseul incat ori ne oprim ori il schimbam. De cate ori vorbeam despre acest lucru o faceam constienta si increzatoare in experientele mele trecute, insa aceasta noua revelatie mi-a dat de gandit...

Din pacate...prea putini ajung atat de constienti incat sa VADA si sa SIMTA altceva decat rutina si monotonia unui trai deja impregnat genetic.
Eu, de cand ma stiu, am vrut parca sa contrazic orice teorie s-ar fi emis despre mine. Mai intai am vrut sa-mi contrazic parintii si sa le impun ca orice predictii ar vrea sa faca in ceea ce ma priveste s-ar insela. Am trait o copilarie si o adolescena alergand intre polii imaginari ai mintii mele... Daca eu credeam ca sunt privita ca un copil cuminte deveneam brusc opusul total. Sau desteapta, sau proasta, sau matura sau imatura, sau credula, sau jucausa...
Apoi am devenit atata de imprevizibila incat nici macar eu nu-mi ghiceam urmatoarele miscari.
Astazi, incerc sa ma scot putin din context, sa nu tin seama doar de mine si sa las unele lucruri in seama universului.
Anumite zicale nu exista doar de dragul metaforei: "timpul le rezolva pe toate" , "nimic nu este intamplator", "viata echilibreaza mereu balanta", "toate la momentul potrivit" si asa mai departe. Nu putem controla totul, iar pentr mine aceasta afirmatie este inca in fasa, asadar, va rog sa-mi admirati determinarea :)

Am trait "rezolvarile timpului" si cred in ele, am vazut cu "balanta s-a echilibrat" si m-am minunat, ramane sa experimentez "momentul potrivit" si sa constientizez sufleteste ca "nimic nu este intamplator"...

Iar...cand o voi face...am sa strig in gura mare, ca de obicei.

Memoria selectiva

Am observat ca de o perioada incoace am flashback-uri cu intamplari din viata mea pe care le credeam demult apuse.
Cred ca fiecare om are o "cutiuta" cu amintiri urate sau dureroase sau rusinoase pe care o pastreaza incuiata cu lacatul mintii, ascunsa atat de bine incat uita ca exista.
De obicei n-avem cum sa ne eliberam de aceste posesiuni cerebrale pentru ca procedeul ar fi mult prea greoi.
Daca am un stoc de amintiri dureroase prefer sa nu ma supun torturii de-a le dezgropa. Daca exista intamplari jenante (sunt sigura ca fiecare dintre voi puteti scotoci cel putin cateva amintiri extrem de rusinoase din care ati invatat ceva dar pe care nu vreti nici macar sa le destainuiti) preferam sa tragem ponoasele intern pana cand mecanismul nostru de selectie le cicatrizeaza.
E aproape la fel ca si in cazul cosmarurilor. Oricat de infricosator ar putea sa fie un vis il pastram putine zile apoi ne descotorosim de el.
Ei bine, in cazul unui exercitiu de memorie pot sa-mi amintesc de exemplu ca unul dintre cele mai stranii vise ale mele a fost acela in care eram jupuita de vie si crucificata de o gasca de calugarite.
Dar sa nu vorbim despre exercitii de memorie, sa vorbim despre flashback-uri (DEX: Inserție care înfățișează o scurtă acțiune secundară plasată în trecut ). Sa vorbim despre aceasta "cutiuta" posibil supra-aglomerata cu dejectiile memoriei care acum da pe-afara.

Eu am o memorie destul de buna si chiar daca trece o perioada buna de timp intre anumite intamplari pot sa pun cap la cap piesele de puzzle si sa fac legatura intre ceva vazut/auzit/intamplat acum 6 luni (de exemplu) si ceva petrecut acum 12 luni (iarasi de exemplu). Dat fiind faptul ca timpul atenueaza aproape orice, perioada aceasta lunga intre piesele mele de puzzle imi pot diminua impactul informatiei?

Irelevant.

Cum m-as putea eu manifesta (ca om) daca toate amintirile (cele selectate spre a ma descotorosi de ele) revin brutal in mintea mea?

Ajung oare sa-mi pun intrebari daca sunt pure iluzii fabricate de mine?

N-as putea sa va vorbesc despre CE anume imi bantuie gandurile. Unele intamplari sunt atat de vechi incat le-as altera mai mult daca as incerca sa le relatez.

Sunt compusa din suma intamplarilor prin care am trecut, dar v-am mai spus asta. Uneori sunt o fiara salbatica, alteori sunt bunatatea intruchipata, de cele mai multe ori sunt absurda si irationala, uneori nu sunt decat o fiind nedefinita asteptand amprenta timpului pentru a-mi contura personalitatea...

Totusi exista dorinta de-a ma elibera. Vreau sa ma simt libera de orice fel de amintiri neplacute sau dureroase. Vreau sa imi dovedesc eu mie ca nu sunt compusa din acele elemente...

As vrea sa fac acest exercitiu de sinceritate, cu mine, in oglinda.

Suntem ce fel de oameni ne dorim sa fim.

Filosofari cu si despre suflet sau viata

Aveam ieri o discutie interesanta cu cativa colegi : sufletul/spiritul este ceea ce ne inalta sau este de fapt blestemul nostru?
Nu, n-am luat o pauza de advertising ca sa facem yoga, ci pur si simplu eram in pauza de masa si cautam un loc unde sa ne savuram sandvisurile. Am poposit intr-o curte de biserica, fiind singurul spatiu verde cu 3 banci din lemn pentru odihna.
Si era pustiu in jur. Pana si usile bisericii erau inchise cu un lacat.
Uite asa ne-am bucurat noi de masa de pranz intr-un loc ce incercam sa-l privim ca fiind sacru.
"Cladirea lui Dumnezeu" i-am spus noi...
De aici si discutia, daca spiritul/sufletul chiar exista sau de fapt e un efect al darului vorbirii?
Ca mecanism de functionare suntem destul de asemanatori cu aproape orice alta fiinta vie...
Ne nastem, traim, murim, avem corpul dintr-o carne fragila care poate fi usor avariata, nici macar nu suntem comestibili, iar pe principiul unui mecanism de ceas ; "daca ne scoti un arc, nu mai functionam".
Avem totusi la indemana comunicarea. De-a lungul anilor acest dar al vorbirii ne-a ajutat sa ne diferentiem atat de mult de restul creaturilor vii. Avem sute de mii de exercitii pentru a ne stimula cel mai de pret organ, creierul, suntem avari dupa evolutie si suficient de narcisisti incat sa credem ca Dumnezeu e de fapt o bucatica din fiecare din noi.
Ca orice alta turma vie condusa de un lider, am avut si noi in ultimii 2000 de ani, cel putin, liderul umanitatii: religia (intr-o forma sau alta).
Daca in cadrul celorlalte fiinte vii conducatorul este deseori cel mai puternic, cu accent pe forta fizica, in cazul omului, ceva MAI puternic decat creierul este ceva ce creierul nu-si poate explica: spiritul, credinta, fortele divine, zeitatile, aceia pe care nu-i vedem dar in care trebuie sa credem pentru ca oricat de inteligenti am fi nu ne putem explica prezenta lor.
Imediat ce ne nastem (cu genetica predispozitie spre evolutie) invatam sa distingem binele de rau si tindem spre autocunoastere. Omul are tendinta sa divinizeze aproape tot ceea ce ii este necunostul si/sau inexplicabil. Iar setea de cunoastere nu-si doreste altceva decat sa subjuge divinul sau incredibilul.
Din ce in ce mai des imi spun ca dupa moarte nu exista de fapt nimic. Murim, la fel ca celelalte fiinte vii ne dezintegram, facem parte din circuitul naturii, asa cum spune geneza "venim din pamant si ne intoarcem in pamant". Pamantul este totusi o materie vie iar noi hranindu-l cu ramasitele noastre ajungem intr-un fel sa traim "vesnic" si sa facem parte "pentru totdeauna" din acea materie vie.
Altfel nu-mi pot explica "viata vesnica".
Admit totusi existenta sufletului pentru ca altfel nu am fi capabili sa simtim durere sau bucurie... desi inca nu-i pot explica mecanismul de functionare...

Nu am elucidat inca misterul vietii, diferentierea noastra ca rasa de celelalte rase, principiul inteligentei, irosirea resurselor, volumul de suflet prezent in fiecare dintre noi (surprinzator e adevarat!) sau informatia genetica care ne e transmisa din generatii in generatii...
Am totusi o curiozitate: ce inseamna rai si ce inseamna iad?

De fatada

M-am oprit zilele trecute prin centrul Bucurestiului la Fru-Fru sa iau masa de pranz. Aveam pofta de paste si "as a quick option" sunt cam cei mai la indemana.

Nu eram in criza de timp insa niciodata n-ai prea mult timp.

Pentru ca e un spatiu mic, majoritatea clientilor isi iau pranzul la pachet, insa exista si cei care iau masa in spatiul amenajat.

Langa mine s-a asezat o domnisoara careia i-au luat 40 de minute sa consume o supa crema de dovlecel.

Ne-am asezat cam in acelasi timp la masa, eu imi respectam ritualul de curatat pe maini, asezat tacticos cutia cu paste, desertul, mi-am cautat cartea prin geanta, am scos tacamurile din punga sigilata, am condimentat bolognesele, si m-am apucat de mancat cu un ochi in carte.

Legea bunului simt de mancat in public spune sa fim cat mai politicosi, nu-i asa? Imi era destul de foame si incercam sa ma incadrez in pauza de pranz (adica sa n-o lungesc) si nici sa nu mananc medieval indesand bucate-n gura de parca-ar urma razboiul.

Domnisoara de lanaga mine a intrecut orice lege de bun simt si cred ca in pauzele dintre lingurile de ciorba privea in jur cu sete catre o apreciere a bunei reguli de ingurgitare. Daca ar fi mancat ciorba cu betisoarele chinezesti pesemne c-ar fi terminat mai repede...

Nu m-am putut abtine sa nu ma intreb de ce unii oameni traiesc atat de mult de fatada? De la un lucru atat de mic, da, am ajuns sa-mi pun intrebari atat de mari.

Petreci 40 de minute sorbind tacticos dintr-o ciorba de 200 de grame? Ori nu iti place (dar ma indoiesc din moment ce-ai achizitionat-o si o consumi in totalitate) ori ai timp de pierdut , ori vrei sa transmiti ca esti singurul pamantean care mananca conform regulilor sanatatii :)

In aceeasi categorie "de fatada" i-as baga si pe cei ce-si petrec serile in fata computerului la birou incercand sa "dea bine in fata sefului".

Cele 8 ore de munca n-au fost inventate peste noapte si se bazeaza probabil pe niste studii de buna functionare a omului in colectiv. E adevarat ca uneori suntem mai zelosi ca-n alte zile sau din contra mai lenesi si recuperam peste orele de program. Fac parte din categoria oamenilor care fac tot posibilul sa-si indeplineasca sarcinile in intervalul celor 8 ore de munca. Daca am sarcini suplimentare nu ma deranjeaza sa petrec mai mult timp la birou, la fel cum daca am o urgenta personala pot sa-mi iau o ora libera in plus. Insa timpul meu, e timpul meu iar peste el nu trece nimeni. Statul peste program de fatada (sau din lipsa de altele mai bune) nu ma caracterizeaza.

Ultima dintre intrebarile care ma macina are legatura cu multiplele personalitati umane. Prea putini au curajul sa fie sau sa-si arate adevaratul sine.

Acasa suntem intr-un anumit fel, la munca in alt fel, intr-un cerc de prieteni in cu totul alta ipostaza. Din nou, apelez la bunul simt si nu sfatuiesc pe nimeni sa-si faca dus la birou, sa se imbrace office acasa sau sa ceara raport de activitate si forecast prietenilor in oras la o bere.

Insa nu prea des auzi oameni total impacati cu mediul inconjurator, increazatori pe adevarata lor imagine, lipsiti de complexe si fara teama de-a se manifesta exact asa cum simt.

Aici ma pot da exemplu chiar si pe mine, autocenzurata, zeci de intrebari existentiale, uneori frustrari si incertitudini.

Nu am probleme sa fiu placuta de oameni, din contra...Nu ma intereseaza sa fiu acceptata, apreciata, decat pe merit. Insa marea mea problema tine de faptul ca trebuie sa ma integrez intr-un anumit tipar pentru a face parte dintr-o societate cu care nu sunt deloc impacata.

Un si mai mare regret il am tocmai ca o fac... Ma incadrez in stereotipul impus de lumea pe care n-o plac.

Ma mint azi, ma mint maine incercand sa ma conving ca e pentru o scurta perioada de timp...

Nu prea indraznesc sa pun o ultima intrebare: dupa care CE?

www si-o zi (buna) de luni

Wild-Wild-Weekend, asta vroiam sa spun.

Am incercat sa particip intr-un maraton de "iesit din casa" weekendul acesta. Vineri si duminica au fost dedicate prietenilor si vizitelor iar sambata rasfatului cu fetele si dansului.

Sambata am aterizat intr-un club fizzzzzzos. Deja-vu!

Cunoasteti senzatia aceea de multiple replici in minte si nici una nu ajunge sa se concretizeze printre buzele tuguiate de uimire?

Oricat as incerca macar sa ma impac cu ideea de gloata baNbuista (cred ca devine brand baNbu-ul asta) si de existenta (atestata chiar printr-un atlas de mitocanie urbana) unei specii umane in acest habitat, nu pot sa-mi inghit ironiile.

Clubul se numeste kazebo. Este in cadrul unui Ofice Center, zona Pipera. Stiu ca zona spune totul insa curiozitatea a ucis ultimele reflexe de pisica din mine.

Ca sa n-o mai lungim teatral: cat de patetica trebuie sa fi ca femeie sa petreci jumatate de zi la salon si intreaga suma trimisa de parinti (ca tu sa supravietuiesti o luna in regie) pentru a-ti cumpara o copie ieftina dupa o rochie D&G/Escada/Versace/etc doar pentru a savura o vantatoare esuata intr-un club de acest gen?

Ca barbatul/pustulache oxigenat si cu creasta de cocos avorton pe care femeia mentionata mai sus il va tinti ESTE de fapt tot un studentel cu buzunarele rupte iesit la vantoare de "oaneroman"(a se intelege ca ma refer la versantul Oana Roman).

El si ea, cei doi virusi umanoizi, cu sete de buzunar banos vor constata oare ca sursa nesecata de conturi in euro a ajuns sa-si cumpere visele din prafuri scumpe?

Recapitulare: pitipoance si cocalari, potoliti-va! S-au terminat sponsorii, e criza, au dat faliment, trebuie sa ajustati rate-card-ul si sa va vindeti din nou pe Brifcor, fresh-ul e scump maica :)

....si in timp ce gandeam acest text pentru voi (cititori devotati) mi-au baut grabita Mojito-ul si-am pornit spre Arenele Romane cu gandul la Paul Van Dyk.

Mint, de fapt ma gandeam la filmul It's all gone Pete Tong si la bestialul soundtrack al acestuia...

Si inainte sa apara Paul la pupitru s-a mixat surprinzator de bine sa stiti.

Greata si dezgustul din clubul piperian au fost sterse cu gratie de atmosfera incendiara din cortul incalzit.

Am adormit spre dimineata cand am reusit sa-mi potolesc tamplele incinse cu redbull.

Dupa vechea zicala "ziua buna se cunoaste de dimineata", asa si azi la inceput de saptamana vijelios direct in biroul clientului. Apoi pe biroul meu din cubul de sticla aveam un ghiveci cu flori roz caci nu-i asa...e 8 martie iar viata fara noi n-ar fi de fapt posibila :)

Totusi, cel mai frumos e acasa, privind cum (NU) vine Craciunul cu fulgi mari si vijeliosi in timp ce dragul meu drag mi-a pregatit un picnic in sufragerie si cele mai frumoase flori din lume numai si numai pentru mine.

Viata merita traita!

Puzzle interior

Cand citeam despre "aha-urile" lui Sasha din Balonul Roz n-as fi crezut ca a constientiza, a te conecta, a realiza conexiunile noastre cu viata sunt intr-atat de puternice, vizibile iar "aha-ul" vine din toata fiinta ta.
In ultima perioada am fost mai zgarcita cu gandurile aici pe blog pentru ca am vrut mai intai sa le ordonez inauntrul meu, sa am rabdare sa mi le inteleg pe fiecare, fie ca e vorba de teama, panica, fie ca e vorba de iubire, de fericire, am avut o retinere in a le scrie.
Iata puzzle-ul de ganduri:

Spun pentru a mia oara: toate dorintele se implinesc oameni buni! Trebuie sa stim ce ne dorim, sa dorim din tot sufletul, pana la urma putem sa ne bazam strict pe fizica si pe forta universala a atractiei si TOT ni se vor implinii dorintele.

Exista insa un moment pentru fiecare etapa/intamplare din viata noastra. Momentul ni-l alegem in functie de cat de pregatiti mental/spiritual suntem fiecare dintre noi. Fara nici o indoiala lucrurile vin inspre noi cand suntem total pregatiti. Daca incercam sa ardem etape...mai devreme sau mai tarziu vom cauta cenusa in vant. Daca fortam momente...nu facem altceva decat sa ne indreptam spre esec... Asta o spun din experienta proprie.

Fiecare zi inseamna o traire noua, iar din fiecare traire avem cate ceva de invatat. Nu ne oprim din a invata niciodata. E bine sa constientizam cat mai devreme ca de fapt nu trecem prin viata atarnand de minute, secunde, ore, ci trebuie sa valorificam fiecare informatie in ciuda timpului viclean. Timpul e intradevar un trisor.

Desi o stiam de mult ... abia de curand am inteles de ce viata este asemeni unei spirale. Oricat de privati de echilibru am fi, cumva , cineva de mai sus face in asa fel incat intregul concept al vietii sa fie un mare echilibru in sine. Despre ce vorbesc? Analizand la rece, avem o balanta incredibila intre tot ceea ce ni se intampla. Fiecare nastere, fiecare moarte, bucurie, tristete, totul e de fapt o ecuatie matematica care oricat de multe necunoscute ar avea pune egal catre final si ne da o cifra exacta.
Omul in ciclul vietii indiferent de traiectoria aleasa isi primeste partea de fericire si partea de nefericire in mod egal. Pe cat de mult de bucuram de omuletii care se nasc, pe atat de mult ne intristam cand cineva drag se stinge. Pe cat de incet ne trece copilaria visand spre o viata de tanar independent, pe atat de repede trece perioada de glorie a fiecaruia dintre noi.
As putea filosofa pagini in sir pe acest subiect...culmea l-am dezvoltat mental trecand prin Pasul Prislop si ascultand muzica clasica :) asadar nu stiu inca daca aceasta REconstientizare ma intristeaza, sau ma bucur ca exista un echilibru care nu tine de mine sa-l cultiv?

Sunt intr-o etapa in care imi pun zeci de intrebari, care de care mai trasnita, caut apoi raspunsuri, fara a avea un scop anume, ci doar cu o sete de cunoastere nemaipomenita.

Primesc raspunsuri la intrebari mai vechi...si "aha-ul" vine tamp, mi se asterne pe chip si ma complexeaza chiar: "cum de n-am realizat asta pana acum?"

Trebuie sa am rabdare cu mine, rabdare cu omul drag, rabdare cu toti ceilalti oameni si aceasta noua sete de a invata totul ma ajuta extrem de mult. Intr-o alta etapa a vietii mele guvernata de teama si orgoliu...la cel mai mic impediment as fi intors spatele si-as fi luat-o la fuga.

Astazi insa stiu ca trebuie sa STAU locului si sa invat, sa intreb, sa comunic pana cand ajung sa spun "aha". Iar daca nu ajung sa inteleg si da aprob voi incerca cel putin sa nu neg in necunostinta de cauza.

Imi asum riscul de-a incerca sa fiu un om mai bun. Mai deschis, mai sincer, mai fara teama, mai putin sceptic, mai credul, mai increzator...mai copil, mai femeie, mai (nou) sotie :)

Daca viata asta este atat de scurta (cliseu, stiu) si cat traim invatam (alt cliseu)...de ce n-am face din acest aspect o studentie continua in care putem pune in practica fiecare lucru nou?

Mi-e dor sa filosofez

Am mintea plina de subiecte pe care as vrea sa le detaliez aici. Sunt atat de prinsa cu toate celelalte incat uit de ele sau pur si simplu aman in nestire.

Nu ma judecati prea aspru daca fac acum un amalgam de ganduri fara sens sau logica.

Pentru mine paginile de blog reprezinta tolba de ganduri nerostite. Mi-e uneori lene sa vorbesc, poate nu-mi gasesc cuvintele cele mai potrivite, dar cand privesc monitorul si dau drumul la degete pe taste totul se leaga armonios, imi descarc mintea de intrebari, sufletul de pietre si dau de stire lumii pe unde-mi mai bantuie imaginatia sau ce ma roade suplimentar.

Nu am certitudinea ca voi dezvolta subiectele vreodata asadar ;

Aveam de gand sa critic campania Ministerului Turismului - e plin Bucurestiul de panouri publicitare, nici nu vreau sa ma gandesc cat au costat - sa-i spun doamnei Udrea ca putea sa investeasca acest buget intr-o campanie mai desteapta. Au facut si reclame la tv (ce-i drept misto reclame) acum ca tv-ul e cel mai ieftin - mi-ar fi placut sa aloc putin timp acestui subiect sa fac o analiza si sa propun o alternativa la aceasta campanie prin care sa isi atinga de fapt scopul. Ce va intereseaza stimati domni si stimate doamne din minister? Doriti ca romanii sa viziteze mai mult Romania? Sub nici o forma n-o sa-i motiveze un spot publicitar sau un panou outdoor! Tocmai pentru ca lucrez in marketing direct stiu cum sa te adresezi consumatorului...dar in fine, nu stric orzul pe ciori!

Alt subiect de dezvoltat era strans legat de echilibrul personal , de energia pe care o asimilam din toti si din toate, de gandurile negative care alunga pentru totdeauna gandurile pozitive. Am nevoie de-un nou seminar de bunatate, de timp cu mine, cu gandurile mele in care sa multumesc pentru tot si pentru toate. Orice justificare ofer pentru lipsa de timp, starea de spirit, robotizarea mea, toate raman pana la urma doar justificari. Am dezbatut chiar eu tainele timpului si-am ajuns la concluzia ca avem timp pentru toate, trebuie doar sa le prioritizam. Asadar - timp pentru iubirea de sine - iubirea in general.

Vroiam sa povestesc pe larg intr-un articol despre tipurile de oameni. As fi dat ca exemplu o ferma cu animale si-as fi personalizat fiecare animal alocandu-i cate o intamplare umana. Exista omeni cu spirit de turma, oameni care traiesc ordonat de cand se nasc pana cand mor. Exista oameni rebeli, oameni care sunt caii salbatici ai omenirii, ies din toate tiparele. Exista si licurici, care au cate o sclipire de geniu din timp in timp. Avem categoria de oameni rai, dihorii care stiu sa se hraneasca cu energia si realizarile celorlalti. Oameni simpli, fara prea multa filosofie, precum porcusorii roz din cotet care odata ce au mancare si loc de dormit devin fericiti si nu guita. Am eroii - cainii de paza, oamenii cu suflet mare care te bucura sa-i ai aproape... Cred ca ati inteles ideea.

Mai am foarte multe amintiri , sau la polul opus - perioade lipsa - etape ale mele care au disparut sau care azi mi le amintesc ca bucati din puzzle-ul ce ma construieste si delimiteaza. Trebuie sa invat sa-mi cunosc toate personalitatile (recunosc ca sunt multiple) pentru a le tine in frau. Noi insine putem deveni cel mai bun prieten sau cel mai mare dusman pe care il avem. Fiecare intamplare care mi-a conturat existenta a devenit de fapt atomul care ma compune.

Inca un subiect pe care-l vad mai pe larg scris ar fi cel legat de oboseala acumulata in ultimul timp. Trebuie sa ma invat pe mine, Cristina de azi. Cristina care are job, responsabilitati, traieste intr-un oras mare, are (ca tot omul) rate la banca, datorii uneori, scadente alteori. Pana acum nimic neobisnuit, fac parte din sistem, ma duc in fiecare dimineata la birou, ajung destul de tarziu acasa, am invatat sa-mi flosesc cat mai eficient cele 4 ore de cuplu alocate pe zi. Patru ore care de fapt sunt CELE mai relevante pentru ca ele sunt de fapt viata mea. Atunci inchid robotelul zilnic si-mi intru pe sub piele si revin la viata. Am insa o mare problema ; sunt obosita. Stiu ca par o plangacioasa care refuza sa faca parte din viata reala, posibil am o problema psihica, o perioada grea, si n-as vrea decat sa pun capul pe perna si sa DORM!

Sa ma trezesc intr-o lume mai buna . . .