Fantezii de moment și gânduri de viitor

Vremea e perfectă! Mă temeam că voi avea de suferit datorită verilor toride a la București. De fapt, insomniile mele au și început în nopțile sufocante de prin luna mai. Însă zilele acestea recuperez. Aud cum plouă și zâmbesc în somn. Caut motanul care-mi șade tolănit deasupra capului, îi țin lăbuța în palmă și adorm la loc.

Fericirea mea este simplă și vine în valuri. De asta îmi și doresc să mai aștern câteva rânduri aici pentru că îmi fug milioane de gânduri prin creir și rămân ca de obicei cu regretul că nu le-am prins în taste.

Am dat o fugă până la Baia Mare și, prinsă în vârtejul evenimentelor, am uitat că mai există internet. A fost ciudat cum m-am simțit foarte acasă deși am simțim și că sunt într-o excursie. Mi-am revăzut aproape toate rudele cu ocazia faptului că sora mea s-a căsătorit. Încă nu pot procesa informația. Anul 2018 e pe repede înainte. Mă lovea plânsul și îmi spuneam că nu se poate ca ghemul blond și slăbănog ce încă îl văd în ea să fie acum femeia frumoasă pe cale să aibă o familie. Am câștigat și-un frate totuși. Unul drag și frumos. Și, în timp ce dansam toți 4, eu cu al meu om și ea cu al ei om, toți îmbrățișați, mă simțeam tare fericită și norocoasă. Că suntem 4, pe cale să devenim 6. Totul s-a sincronizat fără să fi încercat măcar să ne sincronizăm.

Revin în Bucureștiul pe care anul ăsta îl iubesc.

De câteva zile ocd-ul meu a explodat. Fac curățenie compulsiv, iar și iar și iar și iar. Am citit pe undeva, printr-un articol legat de maternitate că i se mai spune și sindromul cuibului. Așa o fi.

Trec prin stări care mai de care mai ciudățele și mai noi. Doar că nu prea mai caut să mi le explic, încerc să le iau așa cum vin. Știu că sunt intense și știu că vor dispărea de parcă n-au fost nciodată.

De pildă, săptămânile trecute cea mai nouă povară a fost să încerc să-mi accept corpul. Rațional cunosc toate explicațiile. Emoțional...mai greu. Accept cu greu că mai am puțin și sunt mai rotundă decât planeta. Îmi amintesc ușor înciudată că nu mi-au plăcut niciodată femeile însărcinate, rotunde și gâfâind obosite. Acum mă număr printre ele. Și le respect mai mult ca oricând. Altele or fi în cea mai frumoasă și roditoare perioadă, a mea înseamnă disconfort și efort. 

Cum spuneam, mă privesc zilnic în oglindă și singura salvare a unei minți în prag de sinucidere e o fantezie cu mine la sală.  Îmi amintesc constant că timpul trece mai repede, că în curând apare și minunea asta mică pentru care am decis că eu nu contez în cele 9 luni. Aiurea. Tot mai cârcotesc pe alocuri. Uneori mă cuprinde o teamă dureroasă, ba că no să fiu o mamă bună, ba că de unde știu eu dacă e momentul bun, dacă totuși nu eram pregătită, dacă o iau razna, dacă gândurile mele sunt neobișnuite, dacă, dacă, dacă.

Un lucru este cert: nu pot să mint. Trebuie să fiu sinceră și să descriu fiecare emoție fix așa cum este. N-are rost să mă mint. Să-mi spun că m-a cuprins zenul absolut și că nu mi-e dor de o beție. Ah, și încă cum. Până și de plajă îmi e dor, cu tot cu alergia mea solară. Aș sta pe plajă fără loțiune, cu un pahar de un litru plin cu vin roșu și o țigară lungă de juma de metru. Ăsta e alt aspect al ultimelor săptămâni. Pe măsură ce devin mai imobilă îmi doresc tot mai mult să mă plimb. ORIUNDE! Chiar și-n locurile în care în mod normal nu m-aș mai plimba pentru că m-am plictisit. Am fantezii cu mine dansând în Vamă. Vai dar cum ar merge o Grecie, uf, poate un traseu montan, hai că rup parcurile la cât mă plimb diseară. În realitate...negociez cu mine vreo 5 minute când mă rostogolesc spre toaletă.

Ce nu s-a schimbat? Păi...insist să fac cel puțin 80 de genuflexiuni zilnic. Să beau lapte până mi se apleacă și din când în când câte un Guinness. De poftă! În continuare NU mă acomodez cu nicio comunitate de mămici și consider inutil schimbul de sfaturi atotștiutoare. Nu m-a lovit iubirea față de bebeluși și nici nu mă simt născătoare de minuni. În continuare îmi ador motanul și este EXCLUS să mai răspund la întrebări stupide precum ”păstrați pisoiul după ce vine copilul?”. În continuare nu pot să fac compromisuri atunci când iau câte o decizie pe care o simt eu că e bună. În continuare simt că este o perioadă intimă și prefer să decid EU ce informații răspândesc, ce comunic, ce nu comunic, ce împart cu alții, ce nu împart. Sunt teritorială și nu-mi place să îmi împart bucuria decât atunci când simt eu că pot să o fac.

Ce s-a schimbat? Prioritatea cu care văd lucrurile. Prioritatea pe care o acord oamenilor. Oscilez între a fi buricul universului în lumea mea și a nu fi buricul universului în lumea mea. Nu-mi mai par atât de importante multe lucruri. E greu de descris în cuvinte. S-a schimbat modul în care mă privesc eu pe mine. S-au schimbat așteptările pe care le am eu de la mine și de la oamenii foarte apropiați. Mi s-a schmbat lumea. Există un cerc extrem de restrâns de oameni pe care îi iubesc și...restul planetei. Nu mai am așteptări de la oameni și, cumva asta mă ajută să nici nu am dezamăgiri. Din nou, e greu să explic. Simt ca și cum m-aș fi relocat într-un acvariu de sticlă, văd totul din interior spre exterior dar nu mai sunt accesibilă decât când și cum doresc. Și, printre cele mai importante lucruri care s-au schimbat se numără viața mea de cuplu. În bine. În perfect. E prima oară în viața mea când privesc în urmă și îmi aprob toate deciziile romantico-emoționale luate. Pentru că dacă nu le luam, azi nu eram aici. Și aici trebuia să ajung. EVIDENT: acesta nu este un happy end. Acesta este prezentul. Ce ne rezervă viitorul...nu știm. Știm doar să construim.

N-aș vrea să fie un articol de tip jurnal de sarcină. Aș vrea să fie un moment lipit aici, pe care cine-știe, voi vrea să îl retrăiesc. Mi-am promis că voi scrie mai multe în momentele de bucurie absolută. Ca azi. Plouă. E răcoare, mâțul îmi doarme alături, parcă totul e atât de normal și de obișnuit încât doar eu știu că de fapt bucuria stă în simplitate și în trăiri.

Să ne citim cu bine.

Adevarul despre ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”

Pentru mine vorbele nu-s definitive si nici categorice. Sunt ghidaje si sunt aer. Respir cuvinte, deci n-am cum sa ma limitez la doar cateva. Asadar, ca un ”disclaimer”, ceea ce scriu in randurile de mai jos poate fi contrazis. De cei ce ma citesc sau, poate chiar de mine, in viitor. Insa asta sunt eu azi. Asta simt azi, asta respir azi, asta vad azi. Asta scriu azi. Nu am pretentia ca e adevarul absolut, e parerea mea. Pe blogul meu.

Eu, Cristina, nu sunt genul acela de femeie careia ii tresalta uterul la vederea unui bebelus. Mai mult, nu-mi plac copiii. Nici nu-mi displac. Imi sunt indiferenti. Le zambesc daca-s simpatici. Nici nu ma enerveaza. Nu fac parte din categoria agasatelor/agasatilor de plozi mieunatori. Copilasii sunt niste creaturi mai mici. Nici nu m-a interesat sa le definesc existenta in vreun fel.

Nu mi-am dorit urmasi. Ba din contra. Am avut chiar de suferit datorita acestei convingeri. Pentru ca nu am simtit nevoia sa-mi impletesc genele cu niciun mascul cu care mi-am impartit la un moment dat si zilele.

Totusi, pentru ca viata ne transforma din omizi in fluturi, am intalnit si barbatul care mi-a ”trezit ovarele” – ca sa fiu poeta. Am intalnit barbatul de care m-am indragostit, fara pic de egoism si ale carui trasaturi am vrut sa le vad impletite cu ale mele, formand o creatura doar a noastra. Am intalnit barbatul care m-a convins (fara niciun efort) ca imi doresc un copil. Si o familie.

Ce a urmat...e o poveste lunga. O poveste pe care m-am abtinut cu greu sa nu o relatez de-a lungul timpului sau in timpul puseelor de furie ce-au venit din belsug. Mi-a trebuit ceva timp sa ma auto-conving ca intimitatea nu se imparte (dar despre asta intr-un alt articol).

In prezent sunt insarcinata. Port in pantece un copil pe care-l numesc miracol. Stiu, fiecare mama isi numeste astfel progenitura. E firesc. Miracolul meu a venit dupa o asteptare de aproape 3 ani.

Corpul meu s-a incapatanat sa nu raman insarcinata. Ajunsesem sa cred ca sunt pedepsita pentru toate datile in care mi-am jurat ca nu vreau urmasi. Ajunsesem sa inteleg ca nu controlam nimic. Ajunsesem sa nu mai am nicio speranta dar sa ma prefac optimista. Ajunsesem sa ma conving ca e mai bine asa. Sa ma resemnez. Ajunsesem dincolo de ceea ce auzisem cu ”exact cand nu mai speri, atunci se intampla”.

Si...s-a intamplat. Dupa 3 ani in care sistemul de sanatate m-a dezamagit in feluri care mai de care mai surprinzatoare,  exact in perioada de dincolo de resemnare – am aflat ca am ramas insarcinata.

Vestea m-a paralizat. Am ramas blocata intr-o stare de ”nu pot sa cred” amestecata cu ”ce naiba fac acum?”.  M-au trezit rapid cateva probleme de sanatate. Pentru ca viata nu e roz si nici ca-n filmele americane. Am impresia ca trebuie sa platim cumva pentru fericirea noastra.

Asa a inceput pentru mine ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”. Paralizata de uimire si spaima. Si cu 3 medici care mi-au spus ca-mi voi petrece urmatoarele 9 luni in pat.

Am rezistat aproximativ 3 luni in pat. Am ales sa nu impart vestea cea mare decat cu familia. A ”rasuflat” totusi informatia si in cercul prietenilor foarte apropiati. Mi-era teama sa ma bucur sau sa sarbatoresc ceva. Unde mai pui ca statul in pat si teama constanta de pericol au reusit sa ma reuneasca cu o ”cunostinta” nu tocmai placuta. Depresia.

Corpul meu imi pregatea noi surprize. Se incapatana sa trateze viata din uterul meu ca si cum ar fi fost un intrus periculos. Am avut cele mai oribile stari cu putinta.

De fiecare data cand citeam ceva despre stralucirea gravidelor si frumusetea sarcinii ma apuca disperarea. Pentru mine fiecare zi era o noua zi de supravituire intr-un morman de senzatii urate. Corpul meu revoltat, greturi obositoare, insomnii, nesigurante, hormoni clocotind, confuzie, durere fizica si intr-un final, epuizare psihica. Plus o teama constanta cu care incercam sa ma lupt.

”Cea mai frumoasa perioada din viata unei femei” a avut (si are inca) doar doua aspecte pozitive. Primul este ca bebelusul meu creste. Al doilea este ca omul meu si familia mea mi-au fost alaturi trup si suflet. De asta n-au contat nici kilogramele care se acumuleaza parca mai repede decat mi-as fi dorit. Nici tenul si pielea care nu doar ca nu stralucesc, dar s-au uratit. Nici unghiile, parul si dintii, care au nevoie de o ingrijire speciala si care sunt in pericol zilnic.

Sarcina este o perioada de sacrificiu. Corpul iti este invadat si o alta faptura se hraneste cu resursele tale energetice si de hrana. Renunti pe rand la tot ceea ce insemna placere egoista. De fapt, in cazul meu a insemnat renuntarea la tot, peste noapte. Daca despre ocazionalul pahar cu vin si tigarea matinala nici n-are rost sa vorbesc, incercati sa va imaginati ce inseamna pentru un om foarte activ sa se limiteze la dimensiunile patului.

Apoi, pe masura ce cauti solutii, vin sfaturile. Industria nesfarsita a maternitatii si parentingului. Un univers paralel de ”asa da si asa ba”. Priviri critice. Greseli de neiertat. Nu exista ”nu stiu” ci doar  ”esti o mama egoista”.

De la un catralion de solutii naturiste, vindecari holistice si asa mai departe, la alt catralion de solutii medicale inacesibile sau extrem de costisitoare. Plus, sa nu uitam de sistemul de sanatate extrem de defect. In care doar existi. Si cotizezi.

Era informatiei si a tehnologiei a transformat majoritatea femeilor in medici acreditati de internet. Industria de parenting este una de-a dreptul bolnava, daca ma intrebi pe mine.

E chiar un cerc vicios. Pentru ca sistemul de sanatate nu informeaza si nu ajuta, din ce in ce mai multe mame isi decid soarta. Pana aici nu am nicio problema, insa pentru cineva nou ”pe piata”, asa ca mine, avalansa de informatii poate sa fie mai mult periculoasa decat folositoare.

Tot asteptam sa ma ”conectez” cu viata din mine. Tot asteptam sa incep sa stralucesc. Sa am zenul acela de icoana, despre care citisem pe net.

Aiurea. Ca-n basmele cu printi si printese, in perioada de sarcina nu presara nimeni praf de magie peste burta ta perfecta. Or fi si femei mai norocoase. SAU, poate femei care trateaza mai degajat problema. Eu nu am fost una dintre ele.

Eu sunt mai egoista. Imi iubesc corpul si a-l vedea din ce in ce mai diform nu imi este usor. In egala masura imi ador viata din acest moment. Si sunt recunoscatoare pentru dorinta ce mi se implineste in fiecare zi.

Doar ca...am invatat ceva nou. Ca sarcina este ceva intim si personal. Cat timp porti un copil in burta esti tu si deciziile tale. Cel MULT il poti implica si pe partener – asta daca esti norocoasa sa ai un partener ca al meu, intelegator si foarte alaturi de tine.

Sarcina mea este a MEA. NU vreau sa ma laud pe Facebook. Nu vreau poze cu burta. Nu vreau sa vorbesc despre asta cu alte mamici si nu vreau sfaturi. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata la cate ecografe am fost pana acum. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata cum vreau sa nasc, ce sex are bebelusul si cate kilograme m-am ingrasat. Poate exagerez. Dar am impresia ca ceea ce se intampla inauntrul meu trebuie sa ramana inauntrul meu.

Eu inot intr-un ocean cu informatii care, vreau nu vreau, ma ating. Femeile au nascut de mii de ani si vor continua sa o faca. Nu sunt eu mai speciala si nici nu doresc sa fiu. Am, pentru prima oara in viata mea, o perioada introverta. Singurele lucruri asupra carora ma pot concentra sunt corpul meu si viata de familie pe care o am in prezent cu om si motan in brate.

Nu-mi fac blog pentru bebelusi. Nu voi inunda pagina de Facebook cu pozele copilului nostru. Si nici nu mi se pare ca maternitatea este apogeul exitentei femeii. Cred ca maternitatea este ceva complementar vietii. Categoric, nu oricine poate sa o faca si nu oricine merita sa o traiasca. Insa e un subiect atat de intim si delicat incat prefer sa-mi musc limba, chiar daca am opinii. Maternitatea este ceva intim.

Si, pentru ca mi-as dori ca acesta sa fie primul si singurul articol de profil din blogu-mi, as pune punct aici. Nu promit insa. Promit sa nu fiu intruziva. Asta da.

Sa ne citim cu bine, sa ne ingrasam frumos :)

Sunt sigura de un lucru: ca sunt eu.

Daca ar fi sa aleg persoana cu care mi-a fost cel mai greu sa convietuiesc de-a lungul timpului...m-as alege pe mine. Au fost rare momentele in care m-am inteles si acceptat. Mi-a fost insuflat spiritul competitiv in cel mai eronat mod posibil. Am fost educata ca nu sunt suficient de buna. Am primit aceasta critica  - departe de a fi constructiva – cam toata copilaria. Totusi  - niciodata de cand ma stiu n-am dat vina pe ei. Pe parintii mei. Am crezut pana acum cativa ani ca “traumele din copilarie” sunt o inventie americana. Azi nu mai cred asta. Cred ca traumele din copilarie sunt mai rare decat ne laudam si NU e cazul sa ne improscam parintii cu ura. Ne-au avut si ne-au crescut. Asa cum au stiut, asa cum au putut. Ai mei au fost mult prea tineri. Nu doare deloc sa afirm ca le-am blocat vietile de cand am venit pe lume. Este adevarat. De la 18 ani mama a fost pironita de gospodarie de catre doua suflete nevinovate. Nu era vina noastra. Dar nici a ei. Nu era  vina nimanui. Nici nu-mi pot imagina CAT de tare as fi esuat daca m-as fi trezit mama la 18 ani. Sunt 100% sigura ca as fi dat-o in bara. De ce? Pentru ca ma cunosc pe mine.

Articolul nu vizeaza o analiza critica si acuzatoare asupra celor dragi mie. Din contra. Ei sunt ai mei si eu a lor cate zile mai am, cu tot ce tine de sufletu-mi. Vreau sa analizez astazi, aici, evolutia psihologica a mea si a celor ce mi-au fost alaturi de-a lungul anilor. Se spune ca omul nu se schimba, ca ramane acelasi in esenta. Evolueaza sau involueaza. Nu stiu ce sa cred. Eu m-am schimbat. Zic eu ca am evoluat. Comparativ cu ce? Comparativ cu mine acum 5 ani, acum 10 ani si acum 15 ani.

N-am avut o copilarie usoara. Si nici prea frumoasa daca e sa o analizez prin comparative cu ce notiuni am eu despre copilarie acum sau cu oamenii care-mi povestesc despre copilariile lor. Nu regret nici asta. Regret un singur lucru. Nu mi-a exploatat nimeni potentialul. Cum spuneam mai devreme, a invata sa existi doar sub taisul criticii si sub stindardul ca nu esti suficient de bun iti cam taie din aripi. Acesta este motivul pentru care pana de foarte curand n-am stiu ce inseamna sa am incredere in mine. Am mimat bine totusi. Noi femeile stim sa facem asta.

Am alergat multi ani (prea multi) dupa ceva inexplicabil. Afectiune. Imbratisari, sarutari, apreciere. N-aveam cum sa stiu daca ceea ce primesc este ceea ce caut. Pentru ca nu aveam in creier o definitie a afectiunii. Nu stiam cum e sa o primesti. Nu stiam in egala masura nici sa apreciez ceea ce primeam. Stiu ca am fost salbatica. Am crezut ca dragostea este o lupta de care pe care. Si n-am crezut deloc ca o merit. Din acest motiv am fugit ca o nebuna de fiecare data.

Apoi – mai am si “blestemul” asta numit creier. Am trecut de etapa modesta. Sau empatica. Asa ca voi face afirmatia: nu e usor sa am mintea mea. Inca nu stiu de ce ma tem mai mult, de mintea sau de instinctul meu. Nu e usor sa vezi si sa simti lucruri dinainte de a le intelege. Sa vezi prin oameni. Sa ai nevoie de doar cateva secunde pana sa poti sa-ti formezi o opinie.

Ani de zile m-am luptat sa ma inteleg. Apoi sa ma accept si inca lupt sa ma plac. Si mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Si cum am trecut peste luni si peste zile si peste ani sau oameni – fiind intr-o perpetua stare de razboi cu mine. Am realizat de curand cat de puternica sunt. N-a fost vreo revelatie. A venit constatarea atat de sec incat nu mi-am revenit toata ziua din asta. Exact cand credeam ca am nevoie de camasa de forta. Cand tot ce invatasem despre mine nu mai functiona si credeam ca sunt pe punctul de a claca. Mi-am spus “Cristina, esti cel mai puternic om pe care-l cunosc.” Si m-am linistit  - stiam ca am dreptate. De atunci au inceput sa revina in mintea mea – una cate una, toate amintirile blocate de-a lungul timpului. Tot ce reusisem sa blochez undeva adanc, a iesit la suprafata. Si inca mai iese. Amintiri vechi si foarte vechi. 

Am pus multe piese la puzzle-ul acesta numit eu. Eram intr-o vesnica alergatura sa dovedesc cuiva – nu stiu cui – ca sunt mai buna. Mai buna ca mine ieri. Sufar de sindromul unei minti nelinistite. Asta mi-este clar. Si in cei 32 de ani pe care-i am – fara sa bravez – spun ca putini oameni m-au inteles, mult mai putini m-au iubit si foarte putini m-au ajutat. Dar, amuzant e ca nu este despre ceilalti oameni. Nici n-a fost si nici nu va fi. Este despre mine. Oamenii vin si pleaca. Tinerete fara de batranete nu exista. Iubire monogama nici atat.  Cu toate astea simtim nevoia sa apartinem. Si asta a fost dorinta mea de-a lungul timpului. Sa apartin. Ce ma bucura este ca oricat as fi de competitiva, teritoriala sau santajabila emotional – niciodata n-am putut sa ma conving sa fac un compromis prea mare. Daca lucrurile nu s-au intamplat intocmai cum mi-am dorit, n-am renuntat la mine. N-am pus nevoia de-a apartine mai sus decat nevoia de-a fi eu. Mi-am invatat lectie dupa lectie, de obicei dand cu capul si vindecand cicatrici. Mi-am dus fiecare razboi onorabil si de-a fost sa mor, am renascut si mai breaza si mai frumoasa. Imi place sa cred ca am evoluat. Dar cine sa judece? Sau, mai bine, de ce sa judece? Avem oare dreptul sa judecam pe altcineva? Oamenii cu care interactionam in anumite perioade din viata noastra ne sunt fie lectii, fie sunt pasageri. De prea multe ori mi s-a intamplat sa raman dezamagita atunci cand drumurile ni s-au despartit. Am decis deja (intr-un articol trecut) ca mi-am petrecut prea mult timp iubind oamenii. Si ca as vrea sa fac aceeasi investitie emotionala eu in mine. Astazi vreau de fapt sa ma desprind de asteptarile pe care le am din partea oamenilor. Fara asteptari nu exista nici dezamagiri.

Ma simt libera. Si calma. Prea mult timp am dus in spate povara asta. Prea mult timp mi-am dorit sa contez si sa apartin si am pus suflet in tot si-n toate. Mi-este limpede ca nu voi atinge perfectiunea si mi-este clar ca omul in esenta este o creatura egoista. Cum spuneam, cel mai dificil mi-a fost sa traiesc cu mine de-a lungul timpului. Pentru ca nu ma cunosteam. Si nu ma placeam. Astazi ma cunosc. Ma si plac, la naiba. Si nu mai am timp sa invat din greseli. Dar nici sa alerg dupa perfectiune. Si atunci ce sa fac?

Sa…traiesc, ce altceva? 

Crăciun sentimental?

Hmmm…iată-ne aici dragii moșului (ai babei, deh).

Sunt calmă. Împăcată și liniștită. Încep cu asta pentru că am nevoie eu s-o citesc. S-o recit, s-o aud în gând, să-mi inunde mintea și să conștientizez că e real ceea ce spun.

Ultimele săptămâni au fost haotice.Cum altfel? Doar mă știți, nu era să vă scutesc nici anul acesta de reni, moși, rudolfi și alte cuvinte “cu magie” ce mi-au trecut prin taste și s-au materializat în campaniile agenției.

Anul acesta, cu sau fără voia mea am fost implicată și în câteva campanii umanitare. Și, credeți-mă pe cuvânt, bunătatea și lauda n-au de-a face cu trebușoarele astea. Poate pornești cu ideea că vrei să fii un om mai bun, să ajuți și să te implici. Dar te trezești luat de val într-o luptă obositoare pe care nu mai vrei nici măcar s-o câștigi ci vrei doar să-i supraviețuiești. În fine, totul e bine când se termină cu bine.

Și cu revelații. Și cu Crăciun.

Urmează și o retrospectivă de an. Trebuie să-mi trag sufletul și să pun ideile pe hârtie. Curând.

Azi, cu calmul și pacea momentului, vreau să vă vorbesc despre iubire. Prin ochii mei de azi. Prima idee care mi-a venit cand am scris ”iubire” a fost să continui cu propoziția ”nu există”. Dar nu e așa.

Iubirea există dar nu mai știm noi s-o vedem, s-o apreciem, s-o trăim și s-o dăruim. N-aș vrea să cad în borcanul cu miere, nu cred că mai e posibil să-mi resuscitez siropismele și să-mi anihilez pragmatismul. Însă, odată cu noul meu obicei de-a studia atent oamenii, de a-i asculta și de a-i auzi, am trecut printr-o mulțime de stări emoționale.

Am fost un lac iar oamenii mi-au fost pietre (asta ca să vă hrănesc pofta de metaforă). Unele pietre au generat valuri, altele au alunecat delicat pe lângă mine iar altele s-au scufundat direct și vor rămâne adânc în mine pentru totdeauna. Mă bucur că mi-am cunoscut și trăit toți oamenii, îi regret pe puțini și acelea nu-s regrete cauzate de ei ci poate de modul în care eu m-am lăsat zguduită.

Să revenim la iubire. A mea, pentru că nu-mi mai permit să mă joc de-a nostradamus pentru nimeni din jurul meu.

Voi fi subiectivă și voi spune că iubirea mea e fantastică. Totală, completă, profundă, orgasmică. Voi fi realistă și voi spune că iubirea mea e aproape imposibil de găsit și incredibil de greu de dăruit. Voi fi pragmatică și voi spune că sunt silită s-o țin ascunsă în mine datorită superficialității oamenilor. Voi fi optimistă și voi spune că totuși, cu toate acestea, nu se va epuiza niciodată. Nu voi fi un om gol de iubire. Pentru că am învățat că dacă eu iubesc, înseamnă că EU iubesc. Ați înțeles? Dacă n-ați înțeles vă explic: iubirea e a mea, nu țin musai să-mi fie împărtășită/recunoscută/apreciată/admirată. Mă simt bine s-o port în mine și mă face pe mine un om mai frumos. Deci nu e povara nimănui, nici măcar a mea.

În rest…aceleași jocuri umane, aceeași alergătură continuă, aceeași agitație cotidiană numită, cum altfel, viață.

După 4 ani în care n-am reușit să-mi împart iubirea cu cei mai importanți oameni din viața mea, anul acesta am decis că nici măcar meteoritul nu mă mai ține departe de ai mei, mama, tata, Andra. 

În 2011 scriam că dacă n-am sarmalele mirosind a fericire făcute de mama, eu nu consider că-i Crăciun.

Mă știți, n-am nicio credință, nu-s tradiționalistă, nu-mi plac regulile și nici tiparele. Și, clișeu sau nu, Crăciunul nu înseamnă altceva decât familie pentru mine.

Așa că fug spre ei, sicilienii mei.

Să ne citim sănătoți retrospectivele și să fim mai sinceri cu oglinzile din baia noastră când vine vorba despre iubire.

Tudlu!

Dincolo de Crăciun

Deși sunt demenți din aproape orice unghi i-ai privi, oamenii ăștia ai mei au știut să facă un lucru bine: să pună suflet în sărbători.
Vorbesc despre familionul meu de sicilieni. Care n-ați apucat să-mi citiți postările mai vechi, trebuie să știți că n-am origini mafiote, însă ai mei sunt departe de stereotipul ardelean molcom. La mine în familie vorbim mult, dacă se poate toți în același timp și fiecare cu mai mult patos. Personalități puternice, orgolii mari, răbdare puțină, înspre deloc.
N-am o familie numeroasă și nici nu suntem lipiți unii de alții. Suntem noi 4, mama, tata, eu și aia mică. Am fost crescute departe de spiritul de turmă, nu ni s-au dat niciodată exemple de genul "uite-l pe cutărescu" ci am fost mai degrabă stimulate să ne uităm în grădina proprie.
Dacă e ceva ce-mi place mult la familia mea și aș vrea musai să transmit mai departe, cand o fi cazul, în viitoarea mea familie, ar fi excepțiile acestea de sărbători. Ai mei nu sunt oameni religioși, evident nici noi, puii, n-am moștenit direcția asta. Însă au reușit să ne bage în cap ideea că sărbătorile sunt momentele alea în care (vrei nu vrei) trebuie să petreci timp cu oamenii tăi. Nu așteptam sărbătorile pentru că începe dezmățul de după post, pentru că putem să ne îmbuibăm cu bunătăți sau pentru că dormim mai mult datorită vacanțelor. Sărbătorile însemnau timp cu familia. Și, cum ne-cum, mereu a fost frumos timpul acesta.
Există două reguli: masa în familie și cadourile pentru cei dragi.

Țin minte, acum o mie de ani, adolescentă hormonală cum eram, n-aveam niciun chef să mă trezesc în ziua de Paște să iau micul dejun cu ai mei și să ciocnesc ouă.Evident că n-am fost menajată și am fost adusă de "o aripă" până la masă. Mama trebuia să pozeze duelul ciocnitului de ouă dintre mine și soră-mea, iar eu n-aveam niciun chef să "mă conformez stereotipului". Și după vreo câteva rugăminți din partea maică-mii de a zâmbi la poză, îmi șuieră tata printre dinți, pe tonul ăla de care dacă n-asculți - o faci pe cont propriu: "Șezi la masă și râzi la poză că jar mănânci!"
Apoi dacă-i musai...bucuros. :) Avem și azi pozele și se vede clar atitudinea constructivă. Pentru că am început evident să râd.

După câțiva ani și niște creier în plus, mi-am dat seama că nu mulți oameni se bucură de ceea ce am eu. Majoritatea încearcă să respecte niște stereotipuri văzute la TV, să transmită niște tradiții în care nu mai cred sau să smulgă niște sentimente care nu mai există. În casa alor mei sărbătorile au existat pentru că fiecare dintre noi ni le-am dorit. Cu atât mai mult cu cât în ultimii...mulți ani, Craciunul a fost momentul reuniunii familiei.
Bradul se împodobește întotdeauna pe în ajunul Crăciunului, nu mai devreme (nu înțeleg de ce naiba avem brazi împodobiți de la începutul lui decembrie?) și la "ritual" iau parte cam toți. Dar, n-a fost nimic impus, a venit natural. Tata punea bradul în suport, eu aveam vreo două-trei ornamente favorite pe care le voiam musai așezate nu-știu-cum, soră-mea la fel, mama e cu CTC-ul estetic și tata are fixație cu luminițele. Deci...muncă de echipă.
"Bunătățile" tradiționale se prepară tot în echipă. Și nu pentru că ar avea careva vreo datorie să gătească, ci pentru că avem gusturi diferite la mâncare și fiecare vrea câte ceva anume. Evident că mama e bucătarul-șef-coordonator și ea stabilește meniul, dar...e mai amuzant când fiecare mormăie ceva sau (fără excepție) se iscă vreo ceartă pentru că cutare și-a dat cu părerea despre oala celuilalt. Norocul nostru e că stăm bine la capitolul sarcasm și că ne plac duelurile ironice.

La fel de natural și fără nicio ceremonie ne așezăm la masă și facem "schimbul" de cadouri. E timpul nostru. Momentele în care chiar contează să-ți vezi omul drag fericit. Nu pentru că "moșul" a fost generos sau pentru că are burta plină de sarmale, ci pentru că tu, omul lui drag, ești acolo.

Recunosc, mi-e dor de Crăciunul meu și-al lor. Iar acum sunt plângăcioasă și alintată pentru că nu i-am văzut de ceva vreme și pentru că, atunci când sunt acolo mă fac să mă simt cel mai important om de pe planetă. Că de fapt...cam asta înseamnă familie, să te iubească oricum și oriunde-ai fi.

Mamei mele, azi

Intotdeauna am considerat 8 martie ca fiind "ziua mamei" si nu "ziua femeii". Chiar si aseara cand am primit primul buchetel de flori am raspuns automat "Dar eu nu sunt mamica!"
Dar cu siguranta sunt fiica mamei mele :) Femeia din viata mea.

Eu nu stiu daca ma incadrez in tipologia feminina clasica. De exemplu: nu am absolut deloc instinctul matern, nu am nicidecum impresia ca as avea vreodata nevoie de protectie, nu imi doresc "egalitate intre sexe" pentru ca asa e la moda, dar nici nu voi poza vreodata in femeia slaba ce are nevoie de umarul unui barbat. Nu cred in povesti roz cu printi, printese...iar florile si bomboanele n-au reusit niciodata sa ma faca sa iert.
Totusi, unul dintre motivele pentru care imi place al naibii de mult sa fiu femeie este relatia pe care o am cu mama mea. Relatia de prietenie "ca fetele" pe care stiu ca si-o doresc atat de multe femei si care eu o traiesc si savurez zilnic.

Spunea cineva ca atunci cand ai un copil trebuie sa traiesti zilnic cu responsabilitatea unei vieti in gand. De cealalta parte a baricadei sunt eu, copilul egoist care declara ca e un sentiment inuman de frumos sa stii ca iti poti pune viata oricand in palma mamei tale. Sa ai incredere ca "Stie ea mai bine". Sa stii ca in orice moment isi da seama CE gandesti doar din tonul vocii tale :)

Multumesc ca m-ai facut asa cum sunt mami :) La multi ani de 8 martie!

Iarasi Craciunul

Mai oameni buni, mi-am propus sa spun si eu cateva cuvinte, cu si despre Craciun, asa cum v-am obisnuit an de an. Macar sa va spun daca sunt in "spiritul" sau nu sunt in..."spiritul" .
Dar, (ca tot nu-i bine a incepe cu dar, inafara de sezonul cand "dar"-ul e faimos) mi-au trecut prin...minte, maini si taste atat de multi reni, mosi, oameni de zapada, brazi, cadouri, fericiri, bucurii, suflete si magie ... incat alte mele (proprii si personale) zau daca le pot mentiona intr-un ALTFEL de mod.
M-am straduit sa fiu originala si sa "zic din condei" de fiecare data altfel sa nu ma repet sa pun magiile cu renii si mosii cu brazii sau zapezile cu spiridusii...combinatii si amestecuri care mai de care mai ciudate... E bine! La finalul fiecarei zile zambesc totusi. Ceea ce pentru mine e... WOW!
Se apropie de noi, cu pasi repezi, inca un Craciun... N-am cum sa fiu generoasa in sentimente pentru ca (nici anul acesta) nu ajung acasa, la ai mei, acolo unde sarmalele miros a fericire si bradul (ecologic) ne strange pe toti in jurul lui. Ori, daca n-ajung la ai mei, parca nu e Craciun. Sa nu se simta jigniti nici Craciunul, nici ceilalti oameni dragi, dar asa functionez eu si mintea mea neascultatoare...
Ca vorbe venite din suflet va voi spune urmatoarele: desi nu sunt nerabdatoare, sunt multumita ; desi nu sunt extaziata, sunt impacata ; desi sunt obosita, sunt fericita ; desi muncesc mult , o fac cu drag ; desi stau acasa (in Bucu), stau totusi in familie , desi nu simt magie, simt iubire, desi nu ma simt mai batrana, ma simt mai inteleapta, desi nu mai sunt un copil, ma simt ca un copil si-am sa-l astept pe Mosul desi nu prea mai cred in el :)
Asadar, ca o concluzie, imi lipsesc luminitele si magia si efervescenta rudolfiana, insa ma simt mult mai bine conturata, ca om cu personalitate, puternic, care daca vrea sa...doarma, doarme :) Si care...zambeste mult mai mult desi nu se lauda c-o face :)

Va doresc un altfel de Craciun, ca sa vedezi si voi ca "altfel" e bine!

Recapitulare: escapada prin tara

Vineri aveam un chef de mare...Cum zacea ea, canicula, pe fiecare bucata de asfalt din Bucuresti aproape ca auzeam valurile frante din Vama, ma vedeam pe mine tolanita pe nisip, anticipam bauta din Expirat de dupa lasarea intunericului...

Totusi am plecat spre munte. Veneau ai mei, mama, tata si sora-mea, undeva pe langa Piatra Neamt; la mare pot ajunge oricand, exista atatea alte weekenduri, mi-era dor de familie, asa ca am decis.

Am pornit sambata dupa pranz, agale prin fiecare sat, lasand in urma apatiile de capitala.

Aveam muzici de toate felurile, aveam picioarele pe bord si ochelarii acoperindu-mi jumatate de fata. Aveam barbatul langa mine si un mare chef sa evadam undeva intr-o pustietate.

Drumul a fost relativ greoi...de indata ce-am trecut de Urziceni in fiecare localitate lasata de Dumnezeu era cate o masina a militiei. Militieni peste tot, in sate in orase, in afara, asteptand ca vulturii.

Evident ca am fost si noi opriti si amendat pentru cei 85 km/h "in localitate" dupa cum spunea cucul de la sapca, noi fiind convinsi ca eram in afara localitatii.

Ultimul loc canicular a fost Bacau. Acolo unde semafoarele tin cate 90 de secunde!

De cum am intrat in Piatra Neamt temperatura a coborat de la 34 de grade la ... 20. Spre Targul Neamt (unde era punctul de intalnire) termometrul indica 18 grade si o ploaie deasa ne batea continuu in parbriz plina de tupeu ...

Subsemnata (adica io) avem in bagaj doua rochite de-o palma, una chiar fara spate, un costum de baie, si o pereche de slapi. Fustita mea roz volanata devenise un petec deloc protector...

Noroc cu mama care mi-a imprumutat o pereche de jeansi si-o jacheta. N-are sens sa va spun ca aratam mult prea hip-hop in hainele de imprumut...

Ne-am cazat la poalele Cetatii Neamtului, am lasat bagajele la casuta si pentru a aveam deja zgomote amenintatoare in stomac am pornit in cautarea bucatelor cu iz moldovenesc.

Uimitor dragii mei a fost ca pe o raza de mai bine de 50 de kilometri fiecare terasa, restaurant, pensiune sau hotel (si nu erau putine) aveau cate un covor rosu intins pe trepte. Si stiti ce inseamna asta? Nunta!

Nunta pentru ei, foame pentru noi, caci n-aveam cum sa ne amestecam printre nuntasi...

Cand credeam ca o sa mancam fornetti am zarit un pub, mai ascuns, unde-am intrat si spre bucuria noastra aveau de-ale gurii.

Acum imi pare rau ca nu i-am retinut numele, vroiam sa vi-l recomand si voua daca aveti drum vreodata prin Targul Neamt. Am mancat pana amenintau burtile sa ni se sparga. Ati dedus ca erau delicioase toate si asta nu din cauza ca ne era noua foame ci pentru ca oamenii de acolo chiar isi faceau treaba cu drag.

Prima seara s-a inchiat cu focuri de artificii, la propriu :) noi am cazut toropiti de aerul proaspat, murmurand la unison cu greierii ce se incapatanau sa cante si pe ploaie.

Duminica, dis de dimineata (aproape de ora 11) cu ochii bulbucati de somn am pornit in pas vioi spre cetatea Neamtului.

Desi nu erau mai mult de 20 de grade afara si o ploaie marunta se incapatana sa cada, experienta cu vizitarea cetatii a fost una foarte energizanta.Vroiam sa vizitam cat mai multe obiective turistice din imprejurimi pentru ca dupa-amiaza urma drumul spre casa.

Cei 500 de metri abrupti pana la cetate ne-au convins ca trebuie sa ne apucam serios de sport si sa renuntam la viciul cu fum.

Urmeaza Humulestiul, devenit acum "Parcul Tematic Ion Creanga". Mi-am dorit mereu sa vad pe unde se aventura Nica in copilarie pentru ca tare ne asemanam la nazdravenii, doar ca eu nu le-am povestit inca pe ale mele :)

Am vizitat apoi manastirea Agapia pentru ca in muzeul manastirii era o expozitie a pictorului Nicolae Grigorescu. Pentru vizitatorii viitori trebuie mentionat ca exista taxa de vizita atat la intrarea in manastire cat si la intrarea in muzeul din incinta manastirii. O taxa modica e drept...dar exista.

Am pornit spre Piatra Neamt (nea Pinalti, cand repari si tu centura orasului?) unde

ne-am dat cu telegondola (pai nu?), o senzatie pe care eu am incercat-o intaia oara in viata. Noroc ca nu mi-e frica de inaltime. Asa am vazut si noi orasul, fara sa-i mai facem turul de onoare, petrecand cam jumatate de ceas in cabina cu geamuri albastre-transparente.

A urmat Bicazul, nu inainte de un pranz copios luat intr-o pensiune-restaurant din drum spre. Ma amuza cum de fiecare data cand intreb chelnerii "ciorba cutare nu are carne nu?" ei ma privesc cu o brusca ingrijorare " vai ne cerem scuze, dar chiar nu contine carne" iar eu incerc sa le zambesc cu ochi, cu dinti, cu tot: "E perfect! nu mananc carne de asta va intreb".

Chelnerita din locatia aceasta mi-a adus un bulz "asa cum ati cerut, fara carne" iar eu privindu-l cu ochii mari am cerut lamuriri : "pai n-are carne prin el, are doar bucatile acestea de muschiulet...cum nici asta nu doreati?"

Amuzant.

Barajul Bicaz si Lacul Rosu (cu al lui eveniment maghiar cu tot) au fost ultimele doua locatii vizitate.

Recunosc ca a fost un maraton turistic in mai putin de 24 de ore insa va asigur ca a fost unul deosebit.

Locurile acestei tari, frumoase, proaspete, din ce in ce mai putine ma surprind de fiecare data insa in weekendul acesta m-am concentrat pe oamenii dragi.

Mi-e drag de ai mei, de mama, de tata, ii vad atat de energici si de vii, ar complexa orice lenes de capitala :) De fiecare data cand ma vad cu ei parca as vrea sa le spun "gata, vin sa stau cu voi, nu mai plec la Bucuresti!".

Ma uit apoi langa mine, la omul care adoarme cu nasul in ceafa mea, omul care face fiecare loc sa fie acasa omul care ma face sa urlu " e al meu!" si-mi dau seama ca drumul nostru merge intr-o singura directie :)

Ne-au placut satele verzi, rupte de lume. Vrem si noi o casuta din lemn (poate chiar vopsita in roz), o capita de fan, toate animalele din lume (care sa moara de batranete dupa 1000 de ani) , cerul cu stele aproape, linistea coplesitoare, vrem basmul nostru in care nimeni n-are cum sa patrunda.

Dar pana atunci...am ajuns iara acasa, aci, in Bucu.

Voi ce-ati mai facut?

Ultimele zile incinse

Aveam atatea zeci de ganduri, stand in compartimentul incins al trenului accelerat cu destinatia Gara de Nord - Bucuresti.
Cred ca-mi fierbea mintea la cele peste 40 de grade si n-aveam unde sa notez cele cateva idei pe care le-as fi vrut musai asternute aici.
Hai sa pun ordine in intamplari:
A venit si vara mult-asteptata, glorios cu toata puterea soarelui abatuta asupra tarii noastre.
Asa ca am decis sa fug in celalalt "capat de lume" unde (credeam eu) totul e mai domol.
Dupa aproape 13 ore de drum, un roman si jumatate citit, ma asteptam sa cobor din tren, sa adie un vant usor racoros cu iz de munte si padure. Doar ca de data asta soarele matinal era pornit sa prajeasca fiecare particica vie din jur.
Dar era atat de bine sa fiu acasa!
Cum ma asteptasem cele patru zile au trecut ca vantul si ca gandul insa cu efecte benefice asupra psihicului meu usor avariat de capitala.
Mi-am obisnuit fiinta cu mici "atentii" periodice. Astfel ca daca nu-mi iau odata la cateva luni macar 3 zile pentru mine (egoista de mine) risc sa-mi pierd din coerenta.
N-am vorbit la telefon decat cu jumatatea mea, nu m-am uitat la televizor (ca nu am avut timp), nu am discutat nici despre viata si nici politica... M-am plimbat, am savurat, am ascultat, am privit, am iubit clipa si mi-am lasat mintea sa se odihneasca de nutrirea oricarui gand.
Familia mea e o familie atat de vie incat uneori am impresia ca trebuie sa tin eu pasul cu ei. Stiu sa-si traiasca fiecare zi prin acel "hai sa facem ceva" pe care eu il aman seara dupa o zi la birou. Ai mei nu amana nimic niciodata. Fiecare zi e o noua experienta, un alt loc de vazut, o situatie de explorat, nu exista plictiseala sau blazare. De asta imi plac, de asta de fiecare data imi spun ca-mi voi trai si eu clipa fara sa uit ca timpul imi apartine in primul rand mie.
Mai spun si de aceasta data ca Maramuresul e cel mai frumos judet al acestei tari. Cred ca acolo sunt cei mai blanzi oameni chiar daca nu se lauda cu stive de diplome de studii.
Oameni sinceri, oameni pentru care increderea nu e un cuvant suspicios, oameni care ajuta pentru ca pot, oameni care se bucura pentru ca stiu cum, care traiesc in ritmul lent pentru ca timpul fuge dar ei reusesc sa-i tina piept.
Am dat o fuga pana la vecinii unguri unde mi-am relaxat si trupul (nu doar sufletul) intr-un mic strand termal. Foarte ingeniosi vecinii nostri, curati, chibzuiti, mai mare dragul sa petreci timp peste granita.
Ultima si cea mai frumoasa zi a fost petrecuta in Maramuresul istoric intr-un loc de basm.
La intoarcere am facut 14 ore intr-un tren ce tinea neaparat sa opreasca in toate statiile desi isi spunea accelerat. Cabina mea din vagonul de dormit parea cea mai putin oxigenata... De fapt cred ca am inregistrat un record de 14 ore intr-o sauna pentru ca nu era nici o diferenta intre clasa 1 a trenului si sauna umeda din Ungaria... De fapt mint...la sauna umeda aveam vapori de musetel, aici doar miros de CFR :)
Iata-ma acasa, la casa noastra, in capitala noastra, in coltul pe care doar noi stim sa-l animam. Mi-a fost dor de el pentru ca nu m-am simtit completa, mi-a fost dor de orasul pe care-l cunosc mai bine decat cel natal, insa nu mi-a lipsit zgomotul de criza. As fi vrut sa nu citesc despre protestele oamenilor disperati, sa nu ma intreb daca ziua de maine va fi gri...

Dar in ciuda tuturor culorilor posace e vara. Vreau (vrem) sa ne rupem de monotonia din jur si sa gustam din soare, mare, munte, in fiecare sfarsit de saptamana :)

Voi cum v-ati petrecut ultimele zile incinse?

Un sufletel cauta familie

Pisicuta a ajuns la noi la birou ieri. Tot de atunci ii cautam o familie iubitoare.

Ea e cuminte, are doar o luna, ochisori

albastri si puf alb cu negru...adorabila, ce mai!

Poate isi doreste cineva s-o ia acasa, sa se bucure de ea crescand frumos.

In familie, de Paste

Acum, eu am doua familii: una la Baia Mare si una la Bucuresti :)
Iar Dumnezeu a fost atat de bun cu mine incat mi-a dat doua familii frumoase pline de suflet si de bucurie, tot El a facut ca timpul petrecut cu oricare din aceste familii sa fie unul de neinlocuit.
Pentru mine exista doua momente iubite, admise si sarbatorite ale anului - Craciunul si Pastele - poate marea majoritate a cititorilor sunt de acord cu mine ca acestea sunt cele mai semnificative si pline de emotie sarbatori crestine de pe mapamond.
E drept, am spus-o demult ca desi parintii mi-au ales religia cand eram in fasa (ortodoxa) n-as fi un exemplu de dat intr-ale bisericilor sau docmelor crestine...
Am luat cate ceva din fiecare religie a lumii ; catolicismul are misterele lui, ortodoxismul m-a ales la botez, dar in egala masura am studiat iudaismul, hinduismul si budismul.
Pana la urma admit ca Dumnezeu e unul, in toate cele inconjuratoare, cred in bine si in rau, in echilibru, armonie perfecta cu sinele, iubirea neconditionata dar n-am putut niciodata sa ma inchin la icoane saau sa ma inchin cu semnul crucii - fara sa am vreo doctrina a ceea ce simt.
Uite-ma totusi ca sarbatoresc Pastele si Craciunul conform traditiei crestine ortodoxe - uneori as vrea sa tin si Hanuka pentru ca este o sarbatoare in care cred si care-mi place (fara sa vorbesc aici de posibilele mele radacini).
Cand vine vorba de Craciun, ma stiti cu totii cat de euforica si plina de idei zglobii sunt. Goana dupa cadouri si murmur de "jingle bells" ; traditii de impodobire a bradului, colinde in surdina, privit melancolic pe fereastra si daruit putin din bucuria mea catre ceilalti mai nevoiasi...
Pastele nu face nota discordanta, desi mi se pare ca trece mai repede iar piosenia e putin trasa de par.
Ador sa gatesc, toate specialitatile culinare ale evenimentului ma incanta si aproape in fiecare an am o zi planificata pentru aceasta activitate.

N-am petrecut niciodata Pastele altfel decat in familie, alaturi de cei dragi si nici nu il pot percepe altfel decat cu o incarcatura sentimentala considerabila.

Este singura noapte din an in care eu/noi merg(em) la biserica ; "iau lumina" , am pielea de gaina si gatul uscat (nu stiu de ce), ma uit spre cer, multumesc pentru tot, ma las in voia sufletului cateva momente pentru ca stiu ca viata, sentimentele, si constiinta ne sunt lasate cu un scop anume.

Poate ca evolutia umana din ultimii zeci de ani a facut ca aceste traditii sa isi piarda din valoare, sa nu mai aiba insemnatate spirituala, sa fie comercializate la maximum (nu va intrebati ce legatura are iepurasul cu mielul si cu ouale de gaina, toate fiind de ciocolata si extrem de colorat ambalate?) dar daca raspundem pozitiv la acel indemn interior de-a simtii aproape oamenii dragi , va asigur ca veti fi complet impliniti si veti regasi macar particule dintr-o traditie aproape uitata.
Anul acesta voi petrece sarbatorile pascale acasa in Bucuresti alaturi de noua mea familie :)Mi-am programat diverse activitati toate zilele viitoare ( ca o persoana extrem de organizata ce sunt) si cred ca n-o sa mai am timp sa va urez toate cele caracteristice perioadei...

De fapt, caracteristic mie, ma astept sa cititi (iar) printre randuri, sa-mi deslusiti pilda de azi, s-aveti suficient de mult suflet incat sa fiti capabili sa simtiti tot ceea ce vi se transmite in fiecare zi, sa inmagazinati toate energiile pozitive ale vietii, sa iubiti din toata inima si sa fiti iubiti pe masura, sa etichetati unele momente ca fiind mai pline de magie decat altele (iar duminica nu face exceptie), sa va doriti orice iar dorintele sa vi se implineasca (pentru ca mereu se implinesc) si sa incercam sa fim mai buni macar pentru o zi...

P.S. Aseara mi-am lasat o dorinta si snurul de martisor intr-un copac-magnolie deosebit de frumos din Cismigiu :)

D'ale Craciunului

Ce-am apucat sa scriu inainte de ... :

...azi e ajunul Ajunului Craciunului :) Am luat-o razna stiu. E sezonul tuturor posibilitatilor si mai ales luna cadourilor.
Stiu ca ma laudam acum ceva vreme cu bunastarea mea spirituala, its the season to be jolly, insa n-am intrat deloc in armonia ce se presupune c-ar trebui sa ne incununeze ultimii pasi de an.
E grotesc! Bucurestiul nu mai poate fi indulcit nici de luminite, nici de brazi, nici de soarele ce se incapataneaza sa pastreze o aroma primavaratica. Aici e dementa, isterie, oamenii sunt tot mai multi, tot mai ciudati, nervosi, rai, tristi, si asa mai departe.
Nu mai exista oameni cu sufletul deschis, oameni politicosi, oameni frumosi, macar indiferenti. Nu nenica, toti iti vor capul. De parca le-ar turna cineva statuie-n centru, la kilometrul 0.
S-au impopotonat localurile, carciumile, magazinele, strazile. A fost ceva "inedit", au scos oramentele in sictir, le-au aruncat peste tot cu naturaletea mersului la toaleta, si-acum se presupune ca e o atmosfera speciala...
Ascultam colinde? Se aud undeva in fundal sub toate scrasniturile de roti, sub injuraturile din trafic, sub sirenele masinilor de politie sau salvarilor care folosesc girofarul ca pretext de trecere pe rosu.
Orice persoana cu care am interactionat mi s-a plans de oboseala, nervi, agitatie. Am pus cu totii starea pe seama finalului de an, cand toate energiile negative ies din noi.
Imi DORESC sa fie '009! Sa ingrop odata acest an in trecut, sa-l uit, sa-l blestem, sa-i schimb cifra din final! Dar nu uit totusi sa traiesc. Hibernez placut. Imi numar zilele incercand sa am activitati multiple. Si nu sunt rea!Nici nu urasc gloata furibunda care ar calca in picioare orice suflet la o "coada de cadouri pentru cei dragi, cu care sa ne petrecem sarbatorile linistite".

(...)

Cum am petrecut de fapt?

In acelasi ajun de ajun l-am internat pe Nemo. Inainte sa plecam de acasa pentru cateva zile, l-am observat pe Miaunache in multiplele-i incercari de-a urina.

Ce-a facut Nemo de Craciun? A fost in spitalul de animale, epilat pe burtica si labute... Mosul i-a usurat stapana de cateva sute de lei grei, dar si vezica (motanului) de cateva firicele buclucase de nisip. REGIM!

Ceilalti membrii ai familiei (subsemnata si jumatatea) au petrecut linistit un Craciun alaturi de familie, pe meleaguri natale, langa bradul impodobit, cu masa plina de mancaruri traditionale ardelenesti...si muuuulte cadouri.

Mosul m-a incurajat intr-ale scrisului cu un mic-mic laptop de poseta (trebuia sa ma laud).

Craciunul mi-a adus zapada, schi, oameni dragi alaturi, si un kilogram in plus. Il bifez asadar ca fiind trecut cu brio.

Ne-am intors in Bucuresti, am luat ghemotocul blanos acasa si numar orele ramase din '008.

Ultimele ramasite ale acestui an sunt poate incercari de-a smulge pareri de rau, retrospective, amintiri, sentimente, concluzii...

Ce-mi doresc eu de fapt e sa muncesc la regasirea de sine...Sa ma bucur de fiecare minut viu care mi-a fost dat, sa multumesc vietii pentru bucatile de bine, dar si pentru gramezile de rau care mi-au fost utile in cele din urma...

Daca aproape am trecut de anul infinitului fara sa simt un gust amar, inseamna ca anul perfectiunii divine ma va surprinde placut. Sper!

Sunt in pana de idei dragilor, asa ca ne...citim cu bine...la anu' :)

P.S. la sugestia publicului, blondul a devenit...nisip :P