Fara de nimeni

Cand am ascultat prima oara melodia lui Pink Floyd Wish You Were Here eram in Vama, la Ovidiu (sau la Stuf cum ii spune acum). Era seara, primele stele se iteau pe cer iar eu tocmai ma instalam intr-un hamac cu un pahar de bere in brate. Intre doua valuri sparte puternic si-o rafala de nisip am auzit primele acorduri de chitara. Apoi ma intreba cineva din cer:
"So, so you think you can tell
Heaven from Hell,
Blue sky's from pain. "

Intre revelatia provocata de aceste sunete si pielea de gaina care-mi cuprindea pe rand fiecare centimetru de corp am ajuns la refren:
"How I wish, how I wish you were here.
We're just two lost souls
Swimming in a fish bowl,
Year after year ; "

Cred ca atunci, in acel moment mi-am dat seama ca nu-mi lipsea nimeni si nimic. Desi parea idilic sa iti doresti acel "cineva care sa fie acolo" caruia sa-i strangi mana si sa-l inviti la o partita de inot :) eu n-am avut deloc acest sentiment. Am iubit cerul plin de stele, am iubit vantul ce starnea nisipul din jurul paharului meu de bere, mi-am iubit pana si praful ce mi se aduna in par (pe atunci plete lungi si rosii) dar n-am simtit deloc nevoia sa iubesc pe altcineva.
Poate ca "wish you were here" era de fapt promisiunea mea catre mine. Ca oricand, oriunde, oricum, ma voi regasi eu pe mine si fericirea de-a ma avea. De-a fi eu, impacata, constienta, deloc dependenta de fericirea ce mi-o poate da altcineva.
Si inca nu stiu daca in sufletul meu zace o iubire de sine exagerata sau daca am invatat sa inteleg ca desi omul este un animal ce calatoreste "in haita", nu-si imparte sufletul cu nimeni.

Genetic vorbind, ne nastem egoisti :)

Ultimele zile incinse

Aveam atatea zeci de ganduri, stand in compartimentul incins al trenului accelerat cu destinatia Gara de Nord - Bucuresti.
Cred ca-mi fierbea mintea la cele peste 40 de grade si n-aveam unde sa notez cele cateva idei pe care le-as fi vrut musai asternute aici.
Hai sa pun ordine in intamplari:
A venit si vara mult-asteptata, glorios cu toata puterea soarelui abatuta asupra tarii noastre.
Asa ca am decis sa fug in celalalt "capat de lume" unde (credeam eu) totul e mai domol.
Dupa aproape 13 ore de drum, un roman si jumatate citit, ma asteptam sa cobor din tren, sa adie un vant usor racoros cu iz de munte si padure. Doar ca de data asta soarele matinal era pornit sa prajeasca fiecare particica vie din jur.
Dar era atat de bine sa fiu acasa!
Cum ma asteptasem cele patru zile au trecut ca vantul si ca gandul insa cu efecte benefice asupra psihicului meu usor avariat de capitala.
Mi-am obisnuit fiinta cu mici "atentii" periodice. Astfel ca daca nu-mi iau odata la cateva luni macar 3 zile pentru mine (egoista de mine) risc sa-mi pierd din coerenta.
N-am vorbit la telefon decat cu jumatatea mea, nu m-am uitat la televizor (ca nu am avut timp), nu am discutat nici despre viata si nici politica... M-am plimbat, am savurat, am ascultat, am privit, am iubit clipa si mi-am lasat mintea sa se odihneasca de nutrirea oricarui gand.
Familia mea e o familie atat de vie incat uneori am impresia ca trebuie sa tin eu pasul cu ei. Stiu sa-si traiasca fiecare zi prin acel "hai sa facem ceva" pe care eu il aman seara dupa o zi la birou. Ai mei nu amana nimic niciodata. Fiecare zi e o noua experienta, un alt loc de vazut, o situatie de explorat, nu exista plictiseala sau blazare. De asta imi plac, de asta de fiecare data imi spun ca-mi voi trai si eu clipa fara sa uit ca timpul imi apartine in primul rand mie.
Mai spun si de aceasta data ca Maramuresul e cel mai frumos judet al acestei tari. Cred ca acolo sunt cei mai blanzi oameni chiar daca nu se lauda cu stive de diplome de studii.
Oameni sinceri, oameni pentru care increderea nu e un cuvant suspicios, oameni care ajuta pentru ca pot, oameni care se bucura pentru ca stiu cum, care traiesc in ritmul lent pentru ca timpul fuge dar ei reusesc sa-i tina piept.
Am dat o fuga pana la vecinii unguri unde mi-am relaxat si trupul (nu doar sufletul) intr-un mic strand termal. Foarte ingeniosi vecinii nostri, curati, chibzuiti, mai mare dragul sa petreci timp peste granita.
Ultima si cea mai frumoasa zi a fost petrecuta in Maramuresul istoric intr-un loc de basm.
La intoarcere am facut 14 ore intr-un tren ce tinea neaparat sa opreasca in toate statiile desi isi spunea accelerat. Cabina mea din vagonul de dormit parea cea mai putin oxigenata... De fapt cred ca am inregistrat un record de 14 ore intr-o sauna pentru ca nu era nici o diferenta intre clasa 1 a trenului si sauna umeda din Ungaria... De fapt mint...la sauna umeda aveam vapori de musetel, aici doar miros de CFR :)
Iata-ma acasa, la casa noastra, in capitala noastra, in coltul pe care doar noi stim sa-l animam. Mi-a fost dor de el pentru ca nu m-am simtit completa, mi-a fost dor de orasul pe care-l cunosc mai bine decat cel natal, insa nu mi-a lipsit zgomotul de criza. As fi vrut sa nu citesc despre protestele oamenilor disperati, sa nu ma intreb daca ziua de maine va fi gri...

Dar in ciuda tuturor culorilor posace e vara. Vreau (vrem) sa ne rupem de monotonia din jur si sa gustam din soare, mare, munte, in fiecare sfarsit de saptamana :)

Voi cum v-ati petrecut ultimele zile incinse?