Introspectiva 2020

 

Cam asta a fost. Un an de introspectie. L-am descris deja intr-o propozitie, why bother for more?

2020 va fi un an tinut minte de planeta asta. Ne-am imaginat oare ca ne vom intreba daca este sfarsitul lumii de atat de multe ori? Ne-am imaginat oare toate starile emotionale prin care vom trece de-a lungul intregului an 2020?

Eu una nu. Imi amintesc si acum momentul in care omul mi-a spus, intr-o fraza simpla, “a aparut un virus nou in China si este extrem de contagios.” Am ras. Am crezut ca e o gluma. Ca e un fake news desprins dintr-un scenariu de film. Avea sa fie ultima luna de normalitate. Normalitate. Ce mai inseamna asta acum? Care este noul nostru normal?

Lunile februarie si martie mi-au testat agonia. In casa cu un copil ce tocmai se pregatea sa descopere lumea. Un copil care se hraneste cu emotiile parintilor pentru ca este instrumentul lui principal care-l stabilizeaza sau dezechilibreaza, dupa caz. Am facut exces de mass-media, am facut provizii, am facut planuri de rezerva la planurile de rezerva. Am incercat sa nu ma las coplesita si am esuat. Apoi am plecat. A fost cea mai buna decizie pe care am putut-o lua. Ne-am mutat la tara, intr-o zona izolata, alaturi de mama, sora-mea si copii. A mea si al ei. Femeile la adapost, barbatii pe front. Cam asta a fost sacrificiul cerut de moment.

Primavara ne-a prins afara, in curte, cu padurea peste drum, intr-o zona fabuloasa, departe de orice pandemie. Nu mi-a lipsit nimic. Si nu degeaba spuneam ca mi-a ramas acolo o bucata de suflet. Pentru ca am senzatia ca acolo am inceput cu adevarat sa ma intorc la mine. Acolo a fost Tibetul meu. Faimosul loc de introspectie si meditatie. Seara de seara, afara, in curte, privind luna si ascultand vocea naturii. Fara sa imi pese ce spune oglinda. Fara ore stabilite pentru intalniri. Fara deadline-uri, fara aglomeratie l metrou, fara parcuri anoste in care cauti putina conexiune cu natura fara sa o regasesti insa. Luna a crescut acolo. Fara reguli de distantare sociala. Respirand aer proaspat, descoperind ploaia, pamantul, mirosul de frunze putrede, firele verzi de iarba nascuta atunci, soarele cu dinti, soare prietenos, norii care “fac buuuum” si vantul care se joaca non-stop in parul ei.

N-as fi vrut sa mai plecam de acolo. Dar aveam un acasa care ne astepta. Omenirea se schimbase deja. Normalitatea era alta.

Am trait bineinteles vara caniculara din capitala. Prudenti dar mai linistiti.

Una peste alta, mi-am petrecut pandemia in familie. O noua valoare adaugata sistemului meu de valori. Familia. Importanta acesteia.

Anul 2020 mi-a adus ceva ce n-am mai reusit sa traiesc din copilarie. Ne-am sarbatorit impreuna toate zilele de nastere; a mamei, a sora-mii, a mea, a lui tata. Chestia asta nu s-a mai intamplat de cel putin 18 ani.

La nivel emotional anul 2020 a adus revelatii. N-am simtit povara distantarii sociale. Bine, eu fiind un lup singuratic de felul meu, mi-ar fi fost  si greu sa ma simt impovarata de acest lucru. Apoi mai exista si copila in viata mea. Creatura imi umple timpul si-mi devoreaza libertatea. Asta cu libertatea insa e o poveste separata. Asta a durut putin. Sa imi simt libertatea ilegala. Sa constientizez ca nu pot oricand sa pun mana pe telefon si sa organizez “o ieseala la bere” sau “sa mancam ceva si sa stam ca fetele”.  Mi-a fost dor de oamenii mei. Si inca imi este. Pentru ca, pe plan social, 2020 a fost un an in care nu mi-am vazut prietenii. Prieteni vechi si dragi pe care abia astept sa ii imbratisez. Nu mi-a placut niciodata sa ma pup cu oamenii, nu prea ma las eu atinsa si am un simt extrem de dezvoltat al spatiului personal. Insa am oamenii mei cu care aceste bariere nu exista. Si, oricat de avansata ar fi tehnologia, nu se compara nimic cu un pahar de vorbe. NIMIC.

Dar am respectat toate regulile. Si le voi respecta in continuare. Poate nu pentru mine musai cat pentru a-i proteja pe cei mai vulnerabili.

2020 m-a recladit si m-a demolat. Nimic nou. Insa de data asta aveam manualul meu de instructiuni la indemana. Am trait bucuria suprema cand am aflat ca sora-mea a invins cea mai crunta batalie a vietii ei. A castigat. Ea este eroul meu in 2020. Nu exista cultura discutiilor sentimentale in familia mea si niciodata n-o sa fim lacrimogeni unii cu ceilalti. Dar sufletele noastre au respirat la unison anul acesta. EA a luptat cum n-am crezut-o in stare si tot ea a castigat. Noi am fost langa ea dar meritul este al ei 100%.

2020 m-a invatat ce inseamna introspectia. Am dus batalia extrovertei si mi-am strigat cuvintele oricand, oricui. In 2020 mi le-am spus doar mie. Nici macar nu le-am scris. N-am simtit nevoia. Am vorbit cu mine zi si noapte. Mi-am povestit viata, mi-am retrait amintirile, mi-am analizat emotiile, am facut cat n-am facut in tot timpul trecut pana acum.

Dovada sade faptul ca atunci cand am fost in buza prapastiei (emotional vorbind), am privit in jos si apoi m-am dat un pas in spate. Nu am cautat maini intinse si nici n-am plans ca n-a fost nimeni langa mine. Ramane o metafora indescifrabila insa o vreau scrisa aici.

2020 pentru mine a fost anul cuvintelor nespuse si al gandurilor nescrise. Un an destul de ciudat in care, totusi, m-am simtit bine. Un an care mi-a adus un echilibru rational. Am redescoperit sportul. Nu asa cum as vrea, din lipsa de timp, insa sunt multumita de evolutia mea pe acest plan si stiu ca sunt dependenta in continuare de miscare fizica. Mi-am redescoperit corpul. Mi-am testat limitele fizice si mi-am dat seama ca inca sunt in control. O satisfactie in plus pentru mine si ambitiile mele. Am ajuns in sfarsit sa gandesc realist si sa ma multumesc eu pe mine, vesnica nemultumita. Am realizat cat este de important sa nu ma mai judec atat de dur si sa-mi ofer din cand in cand si un respiro. Chestie de neconceput pana acum.

Per total, am invatat in 2020 o noua normalitate. Inca ma simt ruginita in a ma exprima in scris. Ceea ce mi se pare ciudat, de vreme ce eu DOAR asa reuseam sa ma exprim coerent. Dar ma incanta provocarea. Pentru ca STIU ca e doar o alta oportunitate de a mai invatat ceva. Ador sa invat. Sa reuseasca viata asta sa ma mai surprinda cu ceva.

Asadar, inchei anul 2020 intr-o noua forma a mea. Am cateva planuri care imi dau un oarecare entuziasm pentru viitor. Un sentiment de mandrie pentru ca se scrie istorie in jurul nostru si nu trebuie decat sa asistam cuminti la schimbare. Si aleg constient sa-mi atribui cuvantul “rabdare” ca fiind cuvantul lui 2021.

Attraversiamo (Eat.Pray.Love. Elizabeth Gilbert 2006)

 

Încă puțin până la încă puțin

Ufff, mai e puțin. Dacă e s-o gândesc la scară largă...au trecut aproape 9 luni într-o bătaie de gene. Dacă e s-o cuget în moleculă...am simțit fiecare secundă ca un ac de tatuaj intrând în pielea mea repede, precis și ușor dureros. 60 de ace în fiecare minut. Și-mi plac tatuajele, și-mi place senzația aceea pe care o lasă tușul când se contopește cu pielea ta scriind o nouă poveste veșnică. Dar spre final parcă tot ce simți e durere și amorțeală. Abia aștepți să-ți porți în piele povestea, abia aștepți să-ți privești în oglindă odrasla din tuș. Dar doare. Ustură.

Așa și cu mine, acum. O fi natura de vină. Găsește ea o cale să ne facă să privim totul ca fiind firesc. Acum natura încearcă să mă convingă să-mi îmbrățișez teama de naștere. Teama irațională evident.

A fost frumos să simt o viață crescând în mine. Interesant mai degrabă. Este și un dram de magie, nu neg, cu tot scepticismul meu. A fost printre cele mai interesante perioade pe care mi-a fost dat să o trăiesc. Nu e totul știință și matematică așa cum credeam. Dar nici n-am încă vreo defniție pentru ceea ce simt. Și spiritualitatea care mi-a rămas ascunsă-n suflet e pentru mine și atât. N-o voi dezbate nicidecum aici și nu acum.

Eu, personal, am simțit că fac un efort continuu. Nu mă simt deloc specială, mă simt obosită. Nu pot spune că ”m-am sacrificat” ci că mi-am recalculat prioritățile și mi-am ascultat corpul. Corpul meu a cerut răsfăț, iubire și odihnă. Corpul meu obișnuit cu ambiții și mini-tortură s-a trezit deodată funcționând caritabil pentru o chestie pe care încă nu o percepe altfel decât o povară. Corpului meu îi plăceau hainele mulate excesiv și privirile lungi. Corpului meu îi plăcea să alunece într-o lene completă și într-un somn egoist. A dispărut și lenea, a dispărut și somnul. Despre haine, n-are rost să mai vorbim.

Totuși, am și câștigat. Am câștigat putere. Rezistență. Am câștigat capacitatea de a observa și de a avea răbdare. Infinit mai multă decât aveam. Am câștigat independența față de lumea ce mă ținea prizoniera aparențelor. Am câștigat bunătate, sensibilitate și suflet. Dar sunt niște rezerve cifrate pe care, deși le am, nu le pot consuma oricum. Am dezvoltat în particular o sensibilitate pentru animale. Sunt extrem de sensibilă în a vedea animale în suferință. Și înainte eram, dar acum efectiv mă sfâșie orice are de-a face cu animanele abandonate sau chinuite. Am câștigat înțelegere față de cei ce în alte situații ar fi beneficiat din partea mea doar de critică.

În fine, îmi notez ideile și gândurile în speranța că voi rămâne cu ele aici dacă memoria va alege să mi le șteargă. Sunt același om și totuși diferit. Îmi plac aceleași lucruri și totuși nu mă mai simt legată decât de câteva chestii bine definite. Am RE-definit noțiunea de prietenie. Și am descoperit că mă tem totuși de ceva. Cam astea sunt revelațiile ultimei sute de metri.

Mi-am propus să mă odihnesc în următoarele săptămâni. Săptămâni, da, căci atât mi-au mai rămas în formula curentă de cuplu plus motan mult-iubit. Mi-am propus să meditez, să dorm, să fac băi lungi și răcoroase și să citesc. Nu simt nevoia de altceva. DAR am învățat ca nu tot ceea ce îți propui îți și iese. Așa suntem noi, oamenii. Avem nevoie să ne încălcăm cuvântul pentru a ne dovedi umanitatea. Pentru a contesta matematica existenței.

Așadar mai vedem ce-mi iese din ce mi-am propus. Să ne citim cu bine!

Fantezii de moment și gânduri de viitor

Vremea e perfectă! Mă temeam că voi avea de suferit datorită verilor toride a la București. De fapt, insomniile mele au și început în nopțile sufocante de prin luna mai. Însă zilele acestea recuperez. Aud cum plouă și zâmbesc în somn. Caut motanul care-mi șade tolănit deasupra capului, îi țin lăbuța în palmă și adorm la loc.

Fericirea mea este simplă și vine în valuri. De asta îmi și doresc să mai aștern câteva rânduri aici pentru că îmi fug milioane de gânduri prin creir și rămân ca de obicei cu regretul că nu le-am prins în taste.

Am dat o fugă până la Baia Mare și, prinsă în vârtejul evenimentelor, am uitat că mai există internet. A fost ciudat cum m-am simțit foarte acasă deși am simțim și că sunt într-o excursie. Mi-am revăzut aproape toate rudele cu ocazia faptului că sora mea s-a căsătorit. Încă nu pot procesa informația. Anul 2018 e pe repede înainte. Mă lovea plânsul și îmi spuneam că nu se poate ca ghemul blond și slăbănog ce încă îl văd în ea să fie acum femeia frumoasă pe cale să aibă o familie. Am câștigat și-un frate totuși. Unul drag și frumos. Și, în timp ce dansam toți 4, eu cu al meu om și ea cu al ei om, toți îmbrățișați, mă simțeam tare fericită și norocoasă. Că suntem 4, pe cale să devenim 6. Totul s-a sincronizat fără să fi încercat măcar să ne sincronizăm.

Revin în Bucureștiul pe care anul ăsta îl iubesc.

De câteva zile ocd-ul meu a explodat. Fac curățenie compulsiv, iar și iar și iar și iar. Am citit pe undeva, printr-un articol legat de maternitate că i se mai spune și sindromul cuibului. Așa o fi.

Trec prin stări care mai de care mai ciudățele și mai noi. Doar că nu prea mai caut să mi le explic, încerc să le iau așa cum vin. Știu că sunt intense și știu că vor dispărea de parcă n-au fost nciodată.

De pildă, săptămânile trecute cea mai nouă povară a fost să încerc să-mi accept corpul. Rațional cunosc toate explicațiile. Emoțional...mai greu. Accept cu greu că mai am puțin și sunt mai rotundă decât planeta. Îmi amintesc ușor înciudată că nu mi-au plăcut niciodată femeile însărcinate, rotunde și gâfâind obosite. Acum mă număr printre ele. Și le respect mai mult ca oricând. Altele or fi în cea mai frumoasă și roditoare perioadă, a mea înseamnă disconfort și efort. 

Cum spuneam, mă privesc zilnic în oglindă și singura salvare a unei minți în prag de sinucidere e o fantezie cu mine la sală.  Îmi amintesc constant că timpul trece mai repede, că în curând apare și minunea asta mică pentru care am decis că eu nu contez în cele 9 luni. Aiurea. Tot mai cârcotesc pe alocuri. Uneori mă cuprinde o teamă dureroasă, ba că no să fiu o mamă bună, ba că de unde știu eu dacă e momentul bun, dacă totuși nu eram pregătită, dacă o iau razna, dacă gândurile mele sunt neobișnuite, dacă, dacă, dacă.

Un lucru este cert: nu pot să mint. Trebuie să fiu sinceră și să descriu fiecare emoție fix așa cum este. N-are rost să mă mint. Să-mi spun că m-a cuprins zenul absolut și că nu mi-e dor de o beție. Ah, și încă cum. Până și de plajă îmi e dor, cu tot cu alergia mea solară. Aș sta pe plajă fără loțiune, cu un pahar de un litru plin cu vin roșu și o țigară lungă de juma de metru. Ăsta e alt aspect al ultimelor săptămâni. Pe măsură ce devin mai imobilă îmi doresc tot mai mult să mă plimb. ORIUNDE! Chiar și-n locurile în care în mod normal nu m-aș mai plimba pentru că m-am plictisit. Am fantezii cu mine dansând în Vamă. Vai dar cum ar merge o Grecie, uf, poate un traseu montan, hai că rup parcurile la cât mă plimb diseară. În realitate...negociez cu mine vreo 5 minute când mă rostogolesc spre toaletă.

Ce nu s-a schimbat? Păi...insist să fac cel puțin 80 de genuflexiuni zilnic. Să beau lapte până mi se apleacă și din când în când câte un Guinness. De poftă! În continuare NU mă acomodez cu nicio comunitate de mămici și consider inutil schimbul de sfaturi atotștiutoare. Nu m-a lovit iubirea față de bebeluși și nici nu mă simt născătoare de minuni. În continuare îmi ador motanul și este EXCLUS să mai răspund la întrebări stupide precum ”păstrați pisoiul după ce vine copilul?”. În continuare nu pot să fac compromisuri atunci când iau câte o decizie pe care o simt eu că e bună. În continuare simt că este o perioadă intimă și prefer să decid EU ce informații răspândesc, ce comunic, ce nu comunic, ce împart cu alții, ce nu împart. Sunt teritorială și nu-mi place să îmi împart bucuria decât atunci când simt eu că pot să o fac.

Ce s-a schimbat? Prioritatea cu care văd lucrurile. Prioritatea pe care o acord oamenilor. Oscilez între a fi buricul universului în lumea mea și a nu fi buricul universului în lumea mea. Nu-mi mai par atât de importante multe lucruri. E greu de descris în cuvinte. S-a schimbat modul în care mă privesc eu pe mine. S-au schimbat așteptările pe care le am eu de la mine și de la oamenii foarte apropiați. Mi s-a schmbat lumea. Există un cerc extrem de restrâns de oameni pe care îi iubesc și...restul planetei. Nu mai am așteptări de la oameni și, cumva asta mă ajută să nici nu am dezamăgiri. Din nou, e greu să explic. Simt ca și cum m-aș fi relocat într-un acvariu de sticlă, văd totul din interior spre exterior dar nu mai sunt accesibilă decât când și cum doresc. Și, printre cele mai importante lucruri care s-au schimbat se numără viața mea de cuplu. În bine. În perfect. E prima oară în viața mea când privesc în urmă și îmi aprob toate deciziile romantico-emoționale luate. Pentru că dacă nu le luam, azi nu eram aici. Și aici trebuia să ajung. EVIDENT: acesta nu este un happy end. Acesta este prezentul. Ce ne rezervă viitorul...nu știm. Știm doar să construim.

N-aș vrea să fie un articol de tip jurnal de sarcină. Aș vrea să fie un moment lipit aici, pe care cine-știe, voi vrea să îl retrăiesc. Mi-am promis că voi scrie mai multe în momentele de bucurie absolută. Ca azi. Plouă. E răcoare, mâțul îmi doarme alături, parcă totul e atât de normal și de obișnuit încât doar eu știu că de fapt bucuria stă în simplitate și în trăiri.

Să ne citim cu bine.

Adevarul despre ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”

Pentru mine vorbele nu-s definitive si nici categorice. Sunt ghidaje si sunt aer. Respir cuvinte, deci n-am cum sa ma limitez la doar cateva. Asadar, ca un ”disclaimer”, ceea ce scriu in randurile de mai jos poate fi contrazis. De cei ce ma citesc sau, poate chiar de mine, in viitor. Insa asta sunt eu azi. Asta simt azi, asta respir azi, asta vad azi. Asta scriu azi. Nu am pretentia ca e adevarul absolut, e parerea mea. Pe blogul meu.

Eu, Cristina, nu sunt genul acela de femeie careia ii tresalta uterul la vederea unui bebelus. Mai mult, nu-mi plac copiii. Nici nu-mi displac. Imi sunt indiferenti. Le zambesc daca-s simpatici. Nici nu ma enerveaza. Nu fac parte din categoria agasatelor/agasatilor de plozi mieunatori. Copilasii sunt niste creaturi mai mici. Nici nu m-a interesat sa le definesc existenta in vreun fel.

Nu mi-am dorit urmasi. Ba din contra. Am avut chiar de suferit datorita acestei convingeri. Pentru ca nu am simtit nevoia sa-mi impletesc genele cu niciun mascul cu care mi-am impartit la un moment dat si zilele.

Totusi, pentru ca viata ne transforma din omizi in fluturi, am intalnit si barbatul care mi-a ”trezit ovarele” – ca sa fiu poeta. Am intalnit barbatul de care m-am indragostit, fara pic de egoism si ale carui trasaturi am vrut sa le vad impletite cu ale mele, formand o creatura doar a noastra. Am intalnit barbatul care m-a convins (fara niciun efort) ca imi doresc un copil. Si o familie.

Ce a urmat...e o poveste lunga. O poveste pe care m-am abtinut cu greu sa nu o relatez de-a lungul timpului sau in timpul puseelor de furie ce-au venit din belsug. Mi-a trebuit ceva timp sa ma auto-conving ca intimitatea nu se imparte (dar despre asta intr-un alt articol).

In prezent sunt insarcinata. Port in pantece un copil pe care-l numesc miracol. Stiu, fiecare mama isi numeste astfel progenitura. E firesc. Miracolul meu a venit dupa o asteptare de aproape 3 ani.

Corpul meu s-a incapatanat sa nu raman insarcinata. Ajunsesem sa cred ca sunt pedepsita pentru toate datile in care mi-am jurat ca nu vreau urmasi. Ajunsesem sa inteleg ca nu controlam nimic. Ajunsesem sa nu mai am nicio speranta dar sa ma prefac optimista. Ajunsesem sa ma conving ca e mai bine asa. Sa ma resemnez. Ajunsesem dincolo de ceea ce auzisem cu ”exact cand nu mai speri, atunci se intampla”.

Si...s-a intamplat. Dupa 3 ani in care sistemul de sanatate m-a dezamagit in feluri care mai de care mai surprinzatoare,  exact in perioada de dincolo de resemnare – am aflat ca am ramas insarcinata.

Vestea m-a paralizat. Am ramas blocata intr-o stare de ”nu pot sa cred” amestecata cu ”ce naiba fac acum?”.  M-au trezit rapid cateva probleme de sanatate. Pentru ca viata nu e roz si nici ca-n filmele americane. Am impresia ca trebuie sa platim cumva pentru fericirea noastra.

Asa a inceput pentru mine ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”. Paralizata de uimire si spaima. Si cu 3 medici care mi-au spus ca-mi voi petrece urmatoarele 9 luni in pat.

Am rezistat aproximativ 3 luni in pat. Am ales sa nu impart vestea cea mare decat cu familia. A ”rasuflat” totusi informatia si in cercul prietenilor foarte apropiati. Mi-era teama sa ma bucur sau sa sarbatoresc ceva. Unde mai pui ca statul in pat si teama constanta de pericol au reusit sa ma reuneasca cu o ”cunostinta” nu tocmai placuta. Depresia.

Corpul meu imi pregatea noi surprize. Se incapatana sa trateze viata din uterul meu ca si cum ar fi fost un intrus periculos. Am avut cele mai oribile stari cu putinta.

De fiecare data cand citeam ceva despre stralucirea gravidelor si frumusetea sarcinii ma apuca disperarea. Pentru mine fiecare zi era o noua zi de supravituire intr-un morman de senzatii urate. Corpul meu revoltat, greturi obositoare, insomnii, nesigurante, hormoni clocotind, confuzie, durere fizica si intr-un final, epuizare psihica. Plus o teama constanta cu care incercam sa ma lupt.

”Cea mai frumoasa perioada din viata unei femei” a avut (si are inca) doar doua aspecte pozitive. Primul este ca bebelusul meu creste. Al doilea este ca omul meu si familia mea mi-au fost alaturi trup si suflet. De asta n-au contat nici kilogramele care se acumuleaza parca mai repede decat mi-as fi dorit. Nici tenul si pielea care nu doar ca nu stralucesc, dar s-au uratit. Nici unghiile, parul si dintii, care au nevoie de o ingrijire speciala si care sunt in pericol zilnic.

Sarcina este o perioada de sacrificiu. Corpul iti este invadat si o alta faptura se hraneste cu resursele tale energetice si de hrana. Renunti pe rand la tot ceea ce insemna placere egoista. De fapt, in cazul meu a insemnat renuntarea la tot, peste noapte. Daca despre ocazionalul pahar cu vin si tigarea matinala nici n-are rost sa vorbesc, incercati sa va imaginati ce inseamna pentru un om foarte activ sa se limiteze la dimensiunile patului.

Apoi, pe masura ce cauti solutii, vin sfaturile. Industria nesfarsita a maternitatii si parentingului. Un univers paralel de ”asa da si asa ba”. Priviri critice. Greseli de neiertat. Nu exista ”nu stiu” ci doar  ”esti o mama egoista”.

De la un catralion de solutii naturiste, vindecari holistice si asa mai departe, la alt catralion de solutii medicale inacesibile sau extrem de costisitoare. Plus, sa nu uitam de sistemul de sanatate extrem de defect. In care doar existi. Si cotizezi.

Era informatiei si a tehnologiei a transformat majoritatea femeilor in medici acreditati de internet. Industria de parenting este una de-a dreptul bolnava, daca ma intrebi pe mine.

E chiar un cerc vicios. Pentru ca sistemul de sanatate nu informeaza si nu ajuta, din ce in ce mai multe mame isi decid soarta. Pana aici nu am nicio problema, insa pentru cineva nou ”pe piata”, asa ca mine, avalansa de informatii poate sa fie mai mult periculoasa decat folositoare.

Tot asteptam sa ma ”conectez” cu viata din mine. Tot asteptam sa incep sa stralucesc. Sa am zenul acela de icoana, despre care citisem pe net.

Aiurea. Ca-n basmele cu printi si printese, in perioada de sarcina nu presara nimeni praf de magie peste burta ta perfecta. Or fi si femei mai norocoase. SAU, poate femei care trateaza mai degajat problema. Eu nu am fost una dintre ele.

Eu sunt mai egoista. Imi iubesc corpul si a-l vedea din ce in ce mai diform nu imi este usor. In egala masura imi ador viata din acest moment. Si sunt recunoscatoare pentru dorinta ce mi se implineste in fiecare zi.

Doar ca...am invatat ceva nou. Ca sarcina este ceva intim si personal. Cat timp porti un copil in burta esti tu si deciziile tale. Cel MULT il poti implica si pe partener – asta daca esti norocoasa sa ai un partener ca al meu, intelegator si foarte alaturi de tine.

Sarcina mea este a MEA. NU vreau sa ma laud pe Facebook. Nu vreau poze cu burta. Nu vreau sa vorbesc despre asta cu alte mamici si nu vreau sfaturi. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata la cate ecografe am fost pana acum. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata cum vreau sa nasc, ce sex are bebelusul si cate kilograme m-am ingrasat. Poate exagerez. Dar am impresia ca ceea ce se intampla inauntrul meu trebuie sa ramana inauntrul meu.

Eu inot intr-un ocean cu informatii care, vreau nu vreau, ma ating. Femeile au nascut de mii de ani si vor continua sa o faca. Nu sunt eu mai speciala si nici nu doresc sa fiu. Am, pentru prima oara in viata mea, o perioada introverta. Singurele lucruri asupra carora ma pot concentra sunt corpul meu si viata de familie pe care o am in prezent cu om si motan in brate.

Nu-mi fac blog pentru bebelusi. Nu voi inunda pagina de Facebook cu pozele copilului nostru. Si nici nu mi se pare ca maternitatea este apogeul exitentei femeii. Cred ca maternitatea este ceva complementar vietii. Categoric, nu oricine poate sa o faca si nu oricine merita sa o traiasca. Insa e un subiect atat de intim si delicat incat prefer sa-mi musc limba, chiar daca am opinii. Maternitatea este ceva intim.

Si, pentru ca mi-as dori ca acesta sa fie primul si singurul articol de profil din blogu-mi, as pune punct aici. Nu promit insa. Promit sa nu fiu intruziva. Asta da.

Sa ne citim cu bine, sa ne ingrasam frumos :)

NU sunt sexy pentru TINE, sunt sexy pentru MINE

Dacă și tu faci parte din categoria violatorilor de Vaslui care consideră că femeia și-o merită/o cere/o vrea/așa e normal să i se întâmple pentru că poartă fuste scurte și are decolteu generos, e mai bine să nu-ți irosești timpul citind acest articol. Nu-l vei înțelege, e posibil să-ți crească testosteronul cât să vrei să mă pui la punct cu vreo două palme peste cur și un căluș în gură.

Totuși, dacă ești genul de persoană deschisă și la alte opinii, cu gustul dialogului și fără prejudecăți, citește mai departe. Ai un dram de încredere. S-ar putea să-ți folosească.

Eu, Cristina, sunt o creatură extrem de sexuală. Așa am fost de când mă știu și (sper) să fiu așa pentru tot restul vieții. Pentru mine sexualitatea nu este o caracteristică, ci este o stare de fapt. Nu știu dacă am avut de-a lungul vieții momente în care să mă dezbrac complet de sexualitatea mea.

Am avut într-adevăr etape în care mi-am folosit sexualitatea ca un magnet de atras cuie ruginite. Am trecut (ca orice femeie) prin etapa în care validarea mea ca femeie s-a întâmplat prin ochii masculului din viața mea. Fetițele au această ”calitate” de a crede că sunt întreg universul unui bărbat. Că dacă el dispare din viața ta, dispar toate lucrurile frumoase pe care le-ai simțit.

Au fost momente când am fost (a se înțelege ”mă simțeam”) frumoasă doar pentru că mă făcea un el să mă simt frumoasă. Am fost încrezătoare doar pentru că exista un el care să mă injecteze cu încredere.

Au fost chiar și etape când întreaga mea existență de cameleon sentimental era validată doar de un El.

Și apoi, a venit momentul singurățății. Când n-a existat niciun el. Și când n-am existat nici măcar eu. Etapa în care a existat doar cenușă de suflet și nimic altceva. Etapa în care trebuia să mă reconstruiesc și nu știam CUM pentru că nu mă cunoscusem niciodată până atunci. Și ce vedeam în oglindă...nu-mi plăcea. Și ce citeam pe hârtie, nu înțelegeam.

Țin minte că m-am închis în casă cu gândul să-mi fac mult rău. Și nu, nu este încă o epistolă lacrimogenă și plină de feminitate. Sau o poveste feministă despre pasărea Phoenix. E povestea mea, reală.

Nu mai știu câte zile am stat închisa în casă. Aveam telefonul închis și frigiderul ticsit cu sticle cu vin. Și o oglindă alături. Și un motan leneș pe care-l ignoram pentru că nu mai găseam în mine suficiente resurse emoționale.

Nu m-am reconstruit atunci. Din contră. M-am judecat până nu mi-au mai rămas motive să mă judec. Mi-am luat fiecare defect și l-am glorificat. Am defecte. La fel cum am și calități.

Despre acestea din urmă este vorba azi, aici. FĂRĂ comparație. Este vorba despre mine și doar despre mine și nu mă raportez la lumea exterioară dintr-un singur motiv: NU ÎMI PASĂ! Lumea îmi va lua mereu ce-i trebuie. Într-un fel sau altul mă va forța să-i plătesc ofranda existenței mele.

Așadar. Mai spun o dată. Eu, Cristina, sunt o femeie. Singura femeie importantă din lumea mea. Singura pe care o am și cu care voi fi nevoită să ”locuiesc” până când nu voi mai fi nevoită să locuiesc. NU m-am ”acceptat” pentru că n-aveam încotro, m-am acceptat pentru că eu chiar mă plac.

Nu am nevoie să mi se spună nici că-s frumoasă și nici că-s deșteaptă. E drept, îmi place s-o aud. Când e o apreciere sinceră și spusă din suflet. Anii pe care-i am m-au învățat să deosebesc complimentele false de aprecierile sincere.

Îmi place să mă privesc în oglindă. Îmi plac pozele reușite. Îmi place să mă simt privită, îmi place să mă simt dorită. DAR NU DEPIND de asta. Nu este o condiție care să îmi valideze încrederea pe care o am în mine. Pot să trăiesc și cu toate cele de mai sus și fără ele.

Feminitatea și sexualitatea sunt printre lucrurile care-mi plac cel mai mult la mine. Nu aș vrea să-mi anihilez niciodată aceste două caracteristici.

Mi s-a spus cândva, demulticel, în cadrul unei petreceri destul de pompoase, că am atitudine de profesoară nazistă. Stârnesc curiozitate dar multora le este teamă să pășească mai înspre mine. Am luat-o ca pe un compliment. O femeie frumoasă dar mult prea accesibilă devine ieftină. O femeie frumoasă dar niciodată accesibilă devine bună de canonizat. Faptul că sunt undeva la mijloc mă echilibreză.

Nu vreau să aparțin niciunui tipar. Nu-mi plac șabloanele. La fel cum nu mă conformez modei, la fel cum am căutat mereu să mă deosebesc de turmă. Nu suport hainele la indigo, confuziile de nume sau împărțitul partenerilor. Știu că e ostentativă goana asta după unicitate. Ce mă amuză este cât de multe persoane o fac pentru că au citit în cărți și cât de puține o fac pentru că o au în sânge.

În fine. Articolul a început de la ideea asta cu care prea puțină lume se împacă bine, cum că femeile sunt sexy pentru ele și abia apoi pentru public. Eu aș tăia publicul de tot de pe listă. Am atâtea momente narcisiste în care n-am public. Nu-s îndrăgostită de mine și nici nu exclud partenerul din ecuație. E ca și atunci când mănânci înghețată. Topingul este opțional. Înghețata umple conul :)

Despre traume și alți demoni

Închipuiți. Firește.

E foarte la modă acum să ai traume din copilărie sau să ai tulburări de personalitate. Și, mai la modă de atât este să postezi despre asta transformând apa în vin precum Iisus. Bine, transformând vinul într-un status. Și vorbele într-un fel de fata morgana pentru cei săraci cu duhul. Că despre asta este vorba. Despre comerțul cu like-uri. Eu vă vând traume închipuite, voi vă arătați impresionați. Mie-mi creste self esteemu’ (adică pipota, pe românește) și toată lumea e fericită. Dar și nefericită. Și traumatizată.

Era o modă prin US, acum ceva ani, că toți pruncii sufereau de ADHD. Și le puneau mămicile Ritalin în laptele praf, încă de când îi înțărcau. Mai târziu creșteau feții frumoși să fie dependenți de pastiluțe de calm. De la antidepresive în sus.

Să ne înțelegem: nu-s Gică contra și nu cred că tre să dăm cu alifie de gălbenele pentru orice. Dar, muică, s-au înmulțit cazurile de auto-diagnosticare cu traume din copilărie de mai-mai că nu-mi vine a crede că am reușit să supraviețuim până în acest moment, așa nenorociți ai sorții suntem.

Scriu pe acest blog de imediat 10 ani. ZECE. L-am ”inventat” ca loc de pus gândurile în ordine și mi-am permis să aberez în toate felurile deoarece nu l-am gândit ca loc de vorbit pentru alții ci ca un loc de auto-exorcizare. Că a venit și publicul cititor pe vreme ce scriam, aia e. Cado! M-am confesat în scris de când mă știu și mă ajută să-mi evaluez evoluția (sau involuția) recitind din când în când.

Uneori am fost îndrăgostită. Alteori am fost dezamăgită. Alteori furioasă. Alteori mistică. ASTA este mintea umană. Mișună și iar mișună și nu-i putem cere să se oprească pentru că e ca și cum le-am cere plămânilor să renunte la aer. Și anume imposibil. Creierul este un organ. Complex și minunat. O mașinărie la care m-aș închina. Creierul care funcționează va și analiza/diagnostica/acuza/căuta/digera/incrimina/etc. Numiți voi acțiunea. Creierul o face. Creierul simte nevoia să eticheteze. Să descifreze. Fără oprire.

De ce tot scriu paragrafe explicative care n-au nicio legătură unele cu altele? În amalgamul și în ploaia asta de informații absurde care bântuie peste tot prin rețelele de socializare, am o mică-mică speranță că mai există creaturi care nu se mulțumesc să se indentifice cu aberațiile ”psihologilor” de 3 cărți citite. Vreau să cred că există omuleți suficient de căpățânoși care să creadă ca sunt bine, sănătoși, uneori ursuzi, alteori veseli, cu bune, cu rele, cu vieți mediocre și cu părere de bine că-s așa. Ce e rău în a fi NORMAL?!

De ce TREBUIE să ai traume? De ce trebuie să te identifici cu turma? De ce trebuie să iei ca exemplu personal povestea lui cutărică sau a lui cutărescu? Informează-te, e foarte recomandat să fim informați. Dar nu te lăsa prins în mocirla comercială flămândă după like-uri. Nu-ți blama creierul că gândește. Nu-l închide în celula unei experiențe pe care nici n-ai trăit-o.

Am văzut diverse dudui cerșetoare de atenție pe Facebook. Alea părăsitele încep să scrie despre relații de amor și devin ”coach emoțional”. Alea urâtele devin obsedate de mersul la sală și nu le mai tace gura despre cât de sănătoase sunt ele și cum restul planetei suntem niște grași infecți. Mai e și categoria de dudui traumatizate din copilărie. Cele care-și justifică fiecare eșec cu un ”ah, sunt traumatizată”. Și peste 10 ani tot traumatizate or să fie. Doar că mai bătrâne. Avem și categoria de făcătoare de selfie-uri la indigo. Sunt cele ce au 3 miliarde de poze, toate în EXACT aceeași poziție (studiata pentru unghiurile bune). Acestea sunt experte în frumusețea sufletului. Adică ele sunt frumoase, deștepte, sexy, de succes, sociabile, relaxate, fit și zen. Nu caută nimic. Doar se laudă. Aș menționa aici și categoria de mămici atotștiutoare. Făcătoarele de bebeluși care devin peste noapte nostradamuși. Doar că lor le fac onoarea de a le dedica un alt articol, nou nouț. Pe ele nu le bag la categoria traume din copilărie, pe ele le includ în categoria traumatizante pentru alții.

Despre categoria de heitărițe n-o să vă vorbesc foarte mult. Am trecut și eu pe-acolo. Duduile care iau totul în derâdere, nu le convine nimic, nu le mulțumește nimic, dar nici n-au nicio soluție. Le recomand un vibrator. Face minuni.

Deși articolul pare cusut cu iz de scandal, vă asigur că erau fix niște gânduri ce-mi bântuie mintea și simțeam nevoia să le aștern aici. E mai bine să scuip veninul decât să-l las să mă otrăvească din interior.

Am rămas cu o informație în cap. Citită într-o carte de specialitate. Cum că există o serie extrem de restrânsă de traume care ne marchează cu adevărat în copilărie și persistă ani de zile fără a fi vindecate. Traumele care merită întradevăr titlul de traume sunt urâte. Violente și marcante până la sânge. Printre ele se numără abuzul sexual, moartea părinților, accidentele grave ce au ca urmări mutilări fizice și încă câteva din seria asta, orori pe BUNE. Acestea pot într-adevăr să marcheze oamenii pe viață și e nevoie de multă perseverență pentru a corecta o astfel de traumă. Corecta, nu șterge!

În rest, pentru ”traumele” legate de faptul că mămica nu ți-a cumpărat ursulețul de plus preferat sau pentru că nu ți-a oferit afecțiunea pe care ai văzut tu în filme că treebuie să o primești – există MasterCard. Și cu MasterCard îl plătești pe nenea psihoterapeutul care te va ajuta să nu mai țipi ”lupul-lupul” pe Facebook pentru că like-urile nu te fac bine la căpșor.

Retrospectiva mea. De 2017, firește.

Ah, sfârșitul anului. Ah retrospectivă în scris. 

Mi-e o lene de n-am cuvinte-n taste. 

Dar nu-mi încalc cuvântul dat mie și voi încerca să așez câteva gânduri printre rânduri. 

E final de ’017, ce naiba! Ca-n fiecare an, recitesc ce-am scris și încerc să sumarizez 365 de zile într-un scenariu de film. Nici nu-mi aduc aminte de când nu m-am simțit atât de neinspirată. Am și un pahar cu cel mai bun vin roșu alături, poate-poate. Am și superbitate de motan cocoțat pe masă, privindu-mă galeș.

Hai să așternem vorbe cu suflet.

2017 a început plictisitor. Cred că acesta a fost cuvântul meu din 2017 – plictisită. M-au plictisit oamenii, cei fără de ambiții, cei falși, cei mincinoși, cei mârșavi, cei cu mai multe fețe și cei ce vrei-nu-vrei îi ai în preajmă și-n societate.

M-a plictisit Bucureștiul, aproape un an întreg. M-a plictisit faptul că-s (uneori) mai deșteaptă decât par și mai intuitivă decât las să se vadă. Și, ajung să știu cum începe și cum se încheie câte o poveste dar tot o trăiesc, că deh, m-am luptat o viață cu stindardul de sălbatică, uneori aștept să fiu contrazisă dar sfârșesc plictisită.

Și totuși, nu căutam eu oare acest plictis și-o viață de om normal în care lucrurile să se întâmple fără să explodeze? Ba da, Cristina, ba da îl căutai. Dar fii sinceră cu tine, n-a fost 2017 atât de plictisitor pe cât scrii tu despre el. Așa este. Pentru mine plictiseala e bună. ”Plictiseala” a însemnat să mă opresc din veșnica mea alergătură.

Dar, hai să așez întamplările cronologic. Pe cât se poate. 

La începutul lui 2017 eram pe podiumul ahtiaților după carieră. Job, job, proiecte, proiecte. 9 ore la birou și încă vreo câteva acasă, apoi weekenduri pline de extra-proiecte, că deh, viața e mai frumoasă dacă n-ai niciun minut liber și dacă o muncești cu drag și spor.

Ultimul job de birou s-a dovedit a fi o mare dezamăgire. Iz corporatist și atitudine vicleană de tip Game of Thrones. Dacă nu ți-o trăgeai cu șeful ăl mare sau dacă nu-ți făceai norma la a săpa groapa colegilor din celălalt departament se chema că vii la muncă ca să...muncești. Degeaba. În fine, nu intru în detalii și mai suculente, deși n-ar reuși o tonă de lămâi să-mi șteargă greața cu care mi-am așteptat finalizarea preavizului.

M-am întors la fotoliul de freelancer. Nu e unul extrem de confortabil pentru că n-ai nicio stabilitate. Nu exista ziua de salariu și nici certitudinea zilei de mâine. E cu adrenalină. DAR și cu libertate. Și deh, mi-s iapă deloc blândă, asta am stabilit acum niște ani. Cam atât despre carieră. Dorința arzătoare de a ”ma afirma” s-a stins. Îmi iubesc meseria și nu voi înceta niciodată să scriu. Poate mă întorc la viața de agenție, poate mai jonglez cu freelance-ul, de ce nu? N-am luat nicio decizie categorică deocamdată.

N-a început bine vara că s-a întâmplat minunea pe care o așteptam de prea mult timp. A venit Lokki cel blănos în viața mea. Frumusețea mea felină. Cred că voi considera acest lucru ca fiind cel mai frumos și prețios moment al lui 2017. Cred cu tărie că acest pisic-copil mi-a întors universul cu josul în sus. Mi-a așezat sufletul la loc, mi-a dat voie să iubesc cu fiecare moleculă și înțeleg într-un final că viața trebuie iubită. I U B I T Ă.

În 2017 am călătorit oleacă. Hai, fie, încă mai sunt pe drumuri. Doar că-s drumuri moroșene, cunoscute de o viață. Am văzut Berlinul, am gustat sălbăticia lui Samothraki și am zâmbit soarelui irlandez mai bine de o lună de zile. Iar acum voi întâmpina 2018 aici, la Baia Mare.

N-am revelații extraordinare. Sau nu știu, nu vreau să par cinică. Aș îndrăzni să mă laud că am ajuns în sfârșit la un echilibru. Nu văd drama când nu e și nici nu râd din orice. Nu (mai) simt nevoia să fiu plăcută de toată lumea sau să conving pe cineva că aș merita apreciere. Prefer un pahar cu vin bun și o poveste pe îndelete unei seri de dans pe masă c-o beție crâncenă. Prefer un ”mă plictisești” sincer unui zâmbet de complezență. Prefer să fac schimb de poze cu pisici pe net decât să mă smacolinesc (a te smacolini = a da cu tencuială pe obraz ca să dai bine în selfie-uri) 3 ore în oglindă pentru a fi evaluată ca o bucată de carne de câte un mascul în călduri. Prefer plictiseala mea oricărei alte plictiseli.

Ah, mai e o revelație. Gravă :) Nu mă mai tem. De NIMIC! Nu mai am frici. Nu mai am frustrări interioare sau complexe. Da, am scăldat-o cu sportul în ultimele 6 luni și am impresia că am făcut un colăcel. Mare brânză. Bag sală și-l dau jos. Da, nu sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Și ce dacă? Da, am devenit ușor blazată când vine vorba despre viața socială. Da, sunt într-o mare măsură o heităriță care își preferă pisica oricărei companii umane. Mă transform în doamna cu pisici? Și CE DACĂ???

Vreau să zâmbesc din suflet. Vreau să iubesc sincer. Vreau să mă plictisesc în 3. Vreau să manipulez publicul naiv de pe facebook. Vreau să călătoresc doar eu și iubitul meu. Vreau să lenevesc în pat toate zilele de duminică. Vreau să mă simt sexy chiar și când am un colăcel inestetic. Vreau să râd de hipsteri. Vreau să fac mișto de goticele de poză. Vreau să fiu răutăcioasă cu proștii. Vreau să fie monarhie și să dispară pesede de pe fața pământului. Vreau să fie toți ai mei sănătoși și vreau să îmi păstrez aceeași atitudine și la 80 de ani dacă i-oi apuca.

Și...până la urmă nici nu contează ce vreau eu. Sau planeta. Contează ce FAC eu. Și planeta.

Retropectiva lui 2017 e una...cam fadă, aș zice eu, dar cu multe drumuri deschise. Și multe lupte câștigate și multe capitole încheiate. În 2018 vreau să... Hmmm...Vreau să vreau.

Hai că vă țin la curent. La mulți ani oameni dragi și oameni mai puțin dragi. Vă mulțumesc că m-ați citit și vă doresc să aveți sufletele ușoare și mințile pline!

Un moment de mine

În 2013 îmi scrijeleam în piele ”I have no soul”. Pentru că eram atât de convinsă că trebuie să-mi îngrop o dată pentru totdeauna tot sufletul.

În 2014 l-am regăsit. Pe el, pe suflet. Și a înflorit un buchet cu 7 maci pe mâna mea.

Oricât mă chinui să umplu clipele cu sarcasm și să scap de prostul obicei de-a avea suflet...nu-mi prea iese.

Rareori sunt acele momente (de care eu aș face mișto și aș spune că sunt momentele mele yoghine) în care îl ascult pe Leonard Cohen cum îmi cântă Hallelujah, închid ochii și plâng râzând.

Plâng râzând cu sufletul plin de bucurie că încă am momente în care simt tot și iubesc tot, în ciuda a tot. N-ai cum să mă înțelegi cititorule, pentru că și eu încerc de treizeci și ceva de ani să o fac și nu-mi iese prea bine.

Sunt într-un plin proces de exorcizare. Nu știu dacă vreodata m-am oprit, dar acum îl simt puțin mai aproape de mult așteptatul final. Și, habar n-am ce-am să găsesc dincolo când se încheie, dar, încep să mă bântuie niște clipe de ”total bliss” pe care n-am mai simțit-o eu, cu mine, niciodată. Nu știu cum să îți explic ce înseamnă total bliss. Îmi place mai mult în engleză.

Viața mea a fost o poveste interesantă și începe să-mi placă să o povestesc. Mă simt din ce în ce mai aproape de momentul în care o s-o aștern pe hârtie. Nu pentru că aș fi un exemplu bun ci pentru că aș fi o lectură bună. Viața mea continuă să fie o poveste interesantă, deși am încetat să mi-o scrijelesc în piele.

Mai am o singură revelație de trăit până la finele lui 2017.

Mai adaug un an (intrigant) celorlalți împliniți până acum. Nu știu dacă voi avea chef sau timp să-i scriu retrospectiva. Sunt în țara mea de suflet și-i admir cerul în fiecare dimineață și-mi trag concluziile în liniște fără să simt nevoia să le împart cu publicul.

Restul lumii începe să-mi pară ca un soi de decor în fundal. Nu mai trăiesc printre ei, ci ei trăiesc în lumea mea.

Ușor, ușor, ușor – în timpul și condițiile mele – începe să nu-mi mai pese.

Secretul nu este să-ți îngropi sufletul.

Ci să știi când să-l folosești.

Hallelujah

Cine înșală mai frumos, femeile sau bărbații?

Nu vi se pare că bărbații ”scapă” mai ieftin după o infidelitate? Poate că sună feminist (deși intenția mea nu e asta) însă am impresia că o femeie infidelă este judecată mai aprig de către societate decât un bărbat infidel.

Bine, controversa asta e veche de când lumea și totuși. Dacă bărbatul înșală, e plin de testosteron și, dacă femeia calcă strâmb, e o curvă care merită ucisă cu pietre.

Evident, câte situații tot atâtea păreri și nu e loc pe ”hârtie” pentru o analiză completă a infidelității. Dar am impresia că femeile trec mai ușor peste ”micile scăpări” ale bărbaților, pe când aceștia din urmă, nu pot purta o pereche de coarne cu demnitate.

Aș vrea să văd un barbat care stă să analizeze atent și rațional infidelitatea partenerei. Se spune că femeile înșală cu sufletul și că bărbații înșală cu...trupul. Adică femeile se implică emoțional mai mult iar pentru masculi actul sexual poate fi unul exclusiv fizic.

Și atunci? Păi...am rezolvat problema, dacă nu a însemnat nimic pentru partener, n-ar trebui să mai existe scandaluri în cupluri?

Am citit chiar un studiu care susținea că suntem capabili să iubim (romantic) mai multe persoane în același timp. Și trebuie să recunosc că privesc cu o oarecare admirație/curiozitate persoanele care se declară ca fiind într-o relație deschisă. De ce? Păi...în primul rând pentru asumarea realistă a unui statut.

Am impresia că ne asumăm monogamia dar că o facem în modul idealist. Suflet întâlnește suflet și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Ca și cum ai putea mânca în fiecare zi același fel de mâncare, fie acesta chiar și mâncarea ta preferată.

Din acest motiv, eu personal admit că monogamia este...hmmm...o metaforă. E frumos dacă ți se întâmplă dar...n-aș băga mâna în foc că e pe bune.

Dar, cine a înșelat pe cine și de ce, e doar o felie din tortul cremos al vieții. Cred că marea majoritate a oamenilor care se confruntă cu infidelitatea nu pot trece peste sentimentul de trădare. Și iar revin la subiect. De ce femeile acceptă mai des trădarea? Să fie oare o consolare argumentul masculin conform căruia actul sexual n-ar fi avut impact emoțional?

Am două situații care mi-au ridicat sprâncenele. Una feminină și alta masculină. O femeie care nu mai primea apreciere și atenție și, la fel, un barbat care nu mai primea apreciere și atenție. Prin apreciere și atenție aș vrea să înțelegeți toate acele mici giumbușlucuri care ne bucură orgoliul și ne fac să ne simțim centrul universului în viața de cuplu.

În situația femeii, aceasta a admis că era extrem de vulnerabilă emoțional. Nu se mai simțea apreciată, nu se mai simțea frumoasă, nu se mai simțea dorită de partener. (dacă vă mănâncă sub limbă să-mi spuneți că nu partenerul te face să te simți așa, am și exemple de persoane care se simt buricul universului și tot și-o iau peste bot). Evident, femeia a căzut ca o musculiță de oțet, răpusă de mierea unui...bondar. Vezi tu, rareori sunt cazurile în care femeia are doar libidoul ridicat. De cele mai multe ori o gâdili în orgoliu, îi reciți două poezii și se îneacă în moment, devenind floarea ce se vrea culeasă.

Bărbatul din exemplul meu era cam în aceeiași situație. N-a fost răpus de mierea dulce, ci a ieșit la vânătoare, să vâneze căprioare. Same old story.

În cazul femeii, aceasta a mărturisit. În relația bărbatului, acesta a fost descoperit. Femeia a fost aspru jedecată și criticată pe când masculul...a scăpat cu argumentul suprem ”n-a însemnat nimic”. Adevărat, pentru femeie însemnase ceva. Era deja implicată emoțional.

E clar că femeile sunt mai predispuse iubirii romantice. Dar, oare, argumentul ”nu a însemnat nimic” poate justifica infidelitatea? Te încălzește cu ceva faptul că s-a întâmplat și că nu a însemnat nimic?  E mai dureros dacă ai căzut în păcat și cu sufletul, nu doar cu trupul?

Eu una am nevoie de confort sentimental aproape tot timpul. Mi-e limpede ca bună ziua că actul sexual nu e musai să fie presărat cu petale de iubire. Dar tot nu pot să deslușesc dacă un act pur fizic și fără însemnătate emoțională ar putea să NU însemne trădare? Veți spune că tradarea constă în minciună și în ascunderea faptelor. DAR...și dacă primesc o confesiune, cu ce se îmbunătățește situația? M-a înșelat dar măcar a fost sincer și a recunoscut? Sau, vă întreb pe voi, bărbaților, dacă aleasa vă mărturisește că v-a înșelat, apreciați sinceritatea?

Eu cred că este un gest egoist și ...cam atât. Oricât ne-am impune noi să gândim în cuplu, creierul ne funcționează individual. Și oricât de șocant ar părea, NU mă gândesc la partener în fiecare secundă a vieții mele. Există chiar minute întregi când mă gândesc la mine și doar la mine. Și în acele minute este posibil să fac complet abstracție de realitatea mea. Este posibil să cedez tentației. NU pentru că vreau să-mi rănesc partenerul, nu pentru că nu îl respect, nu pentru că nu-mi văd viitorul alături de el. Ci pentru că nu m-am gândit decât la mine în acele momente. Și e necinstit să spun că aventura nu a însemnat nimic. Mi-a hrănit orgoliul, mi-a validat narcisismul și...mi-a oferit un orgasm. Deci...a însemnat ceva. Că-mi place când am orgasm :)

A susține că ai făcut sex fără să însemne nimic e ca și cum ai spune că nu-i nevoie să te ștergi la fund după ce te caci. Actul sexual presupune mai mulți pași și abia la final, preț de câteva secunde ți se scurtcircuitează creierul. Până atunci asumă-ți că s-a întâmplat cu bună știință și...multă dorință.

Dar, ca să revenim la miezul și scopul articolului de față. Femeile au tendința să se implice mai mult. Bărbații au tendința să nu se implice deloc. De fapt ce vă nemulțumește domnilor? Că noi o facem cu sufletul și nu doar cu ...trupul? Nu e oare mai grav să o faci fără să însemne nimic? Pentru că, daca NU ÎNSEAMNĂ nimic, de ce o mai faci? Vreau un argument pentru care ai face ceva, orice, care nu înseamnă absolut nimic. Mănânci pentru că îți este foame, dormi pentru că își este somn, te îmbraci pentru că îți este frig. Sex de ce faci? Pentru că îți place. Și atunci, cum poți să judeci o femeie care se aruncă cu capul înainte într-o greșeală care-i place?

Am impresia că bărbații consideră justificarea cu ”nu a însemnat nimic” ca un fel de ”n-am consumat din stocul de sentimente pe care ți le ofer ție”. Pe când femeile pot să pună imediat o etichetă cu alt nume peste borcanul cu sentimente?

Habar nu am.

Ce îmi este cât de cât confirmat (prin exemplele din jurul meu) este că judecata aceluiași act de trădare aduce pedepse mai grele pentru femei. Punct.

Despre bucurie. Un strop de prejudecată. Și-un pisic.

Știu că am fost zgârcită cu gândurile împărtățite pe blogu-mi însă între atâtea scrieri pentru alții, rar mai găsesc timp să-mi aștern și ordonez propriile scrieri. Dar, în fine, nu încep iar cu ”n-am mai scris demult” pentru că îmi pare că-mi inventez scuze. Și nu-mi place să mă scuz. Decât dacă am greșit. Si n-am.

Azi vorbim despre bucurie. Pisicească. Și un nou început. Al nostru.

După ce l-am pierdut pe Nemo, mulți oameni m-au sfătuit să-mi iau altă pisică. Evident. E cel mai la îndemână. Mi-a luat însă destul de mult timp să accept ideea asta. Am suferit, așa cum era și normal după 10 ani de viață în doi, la bune și rele, constanta în viața mea fiind responsabilitatea față de el, copilul meu cu blană neagră.

M-am trezit într-o seară (la mai bine de un an fără el) - în scaunul meu legănător, uitându-mă la un film, că mi-e un dor nebun să țin blănoșenia în brațe și s-o alint și să-i simt iubirea torcând. Am știut atunci că e cazul să umplu golul din suflet. Psihologic vorbind (că nu mă pot abține), am știut exact ce e cu puseul ăsta emoțional și că vreau să ofer afecțiune unei creaturi care depinde de asta.

Am luat împreună cu al meu om decizia că vrem o pisică de rasă.

(pauză pentru puseul de prejudecăți)

Mai întâi m-am auto-judecat și certat și criticat în oglindă. ”Cum, Cristina, cum să cumperi o pisică, atunci când sunt sute de pisici care au nevoie de o casă?”.

Mi-a luat aproape încă un an să negociez, eu cu mine și s-o întorc pe toate părțile. Ca să nu mai vorbim despre faptul că aproape toți oamenii cu care am vorbit despre acest lucru m-au criticat. Unii mai mult, alții mai putin.
Mi-a trecut prin minte inclusiv întrebarea ”ce-o să spună lumea?”. Deh, creierașele noastre încă funcționează asiduu cu nevoia de acceptare.
Lumea n-are decât să spună...ce-o vrea.
Lumea oricum spune ceva. Orice faci.
La întrebarea ”de ce să cumperi o pisică când sunt atâtea pisici pe străzi?” am răspuns ”de ce să faci un copil, când sunt atâția care au nevoie să fie adoptați?”.
”Păi...nu e același lucru!”

Ba. bine că e.
În casa mea animalul de companie nu a fost tratat nicioată ca un animal. A fost tratat ca egalul meu. A mâncat cu mine din aceeiași farfurie și a dormit cu mine în același pat. În ochii mei, animalul meu de companie este odrasla și responsabilitatea mea, din prima zi, pentru tot restul vieții noastre.

Nu-mi caut acceptarea în ochii societății prind adopția unui pisic. Asta ca să-mi rămână scris. Accept critici, că e o lume liberă. Însă doresc să fiu criticată doar de oamenii care au salvat cel puțin un animal al străzii. De oamenii care au prostestat cel puțin o dată în fața primăriei sau a guvernului pentru drepturile animalelor. Și de oamenii care au donat cel puțin o dată pentru a ajuta adăposturi sau pentru a susține campanii de sterilizare/adopție/intervenții veterinare/etc.

Eu am pierdut șirul și numărătoarea animalelor salvate, ajutate, ținute în foster home până le-am găsit stăpân. Iar faptul că am avut și că am un animal în casă nu m-a împiedicat niciodată să fac ceea ce am considerat că este corect. Să fiu de partea necuvântătoarelor de câte ori am putut.

N-am scris cele de mai sus ca să-mi justific în vreun fel acțiunile. Recunosc, în primele zile după ce Lokki a venit acasă, eram extrem de tentată să-l arăt lumii întregi, să țip de bucurie, să îi fac un miliard de poze și să șterg toxinele news-feed-ului de Facebook, postând doar poze cu noul meu copil.
Dar..mi-a fost teamă. Mai întâi am fost vigilentă și principala mea grijă era să-l știu sănătos, acomodat, să-l duc la veterinar și să aflu că niciun pericol de pe fața pământului nu-l poate atinge. Apoi, recunosc, mi-a fost puțin teamă de prejudecățile oamenilor din jurul meu. Am în lista de prieteni o mulțime de cunoscuți care își dedică aproape tot timpul salvării animalelor. Am prieteni cu ONG-uri, sunt prezentă în grupuri care dezbat și activează pro vieții mai bune a animalelor cu sau fără stăpân. Ce va spune lumea? Din nou...

Dar Cristina... Ce spune lumea în general? Că nu ești măritată într-o societate care crede în familia tradițională. Că nu crezi în căsătorie sau turnat de copchii doar ca să-ți legi măgarul de gard. Că își dorești să vezi cupluri gay pe stradă și te-ai simți mult mai bine dacă nu li s-ar încălca drepturile umane de a avea propriile preferințe sexuale. Că nu judeci oamenii după rasă, culoare sau preferințe sexuale. Că nu crezi în biserică sau în religie. Că vezi cum în Românica religia manipulează oameni și îi îndoctrinează astfel încât își petrec viețile sperând la un paradis (inexistent) ce se află dincolo de moarte? Că ești feministă. Că ești exibiționistă. Că nu-ți place să mergi cu turma și că nu te supui modei și că nu asculți manele și că veganii ți se par niște hipsteri infatuați care își forțează uneori copiii să le urmeze dietele stupide fără să-i intereseze de consecințe. Că nu îți este rușine de preferințele tale sexuale și nici nu consideri sexul un subiect tabu sau rușinos.

Așa cum eu am ales de fiecare dată calea în care am crezut și soluția pe care eu am considerat-o corectă, la fel și lumea. Unii or să mă judece, alții mă vor înțelege.
Și uite așa am irosit câteva momente bune în care m-am gândit la gura lumii în loc să mă gândesc la cât de fericită sunt.
E un cuvânt mic...fericirea. Și încă (înca, încă, încă) îmi e frică să fiu fericită. Și să fiu iubită. Și să ofer iubire. Dar...mă tratez.

Vă spuneam de Lokki. Un ghemotoc portocaliu-alb cu ochi gri-verzui ce va să devină imens într-o zi pentru că este Maine Coon. Și sunt mândră de el și l-aș respira dacă aș putea pentru că de iubit, îl ador cu tot ce înseamnă Cristina vie. Și a venit pufoșenia în viața noastră, acum vreo două săptămâni, iar de atunci diminețile mele sunt mai frumoase. Frumoase erau și înainte, sărutate de cel mai iubit om de pe planetă - dar de când avem mâț - parcă dansez pe un curcubeu și vomit bomboane fondante. Nu puteam să închei altfel acest articol siroposo-explicativo-lăudăros.

Ah, ba da, cu o poză a odorului mult-adorat. Și mențiunea că-i recomand mai departe pe cei de la Companion. Pentru cei ce n-au prejudecăți și vor să ofere iubire necondiționată.

Sunt sigura de un lucru: ca sunt eu.

Daca ar fi sa aleg persoana cu care mi-a fost cel mai greu sa convietuiesc de-a lungul timpului...m-as alege pe mine. Au fost rare momentele in care m-am inteles si acceptat. Mi-a fost insuflat spiritul competitiv in cel mai eronat mod posibil. Am fost educata ca nu sunt suficient de buna. Am primit aceasta critica  - departe de a fi constructiva – cam toata copilaria. Totusi  - niciodata de cand ma stiu n-am dat vina pe ei. Pe parintii mei. Am crezut pana acum cativa ani ca “traumele din copilarie” sunt o inventie americana. Azi nu mai cred asta. Cred ca traumele din copilarie sunt mai rare decat ne laudam si NU e cazul sa ne improscam parintii cu ura. Ne-au avut si ne-au crescut. Asa cum au stiut, asa cum au putut. Ai mei au fost mult prea tineri. Nu doare deloc sa afirm ca le-am blocat vietile de cand am venit pe lume. Este adevarat. De la 18 ani mama a fost pironita de gospodarie de catre doua suflete nevinovate. Nu era vina noastra. Dar nici a ei. Nu era  vina nimanui. Nici nu-mi pot imagina CAT de tare as fi esuat daca m-as fi trezit mama la 18 ani. Sunt 100% sigura ca as fi dat-o in bara. De ce? Pentru ca ma cunosc pe mine.

Articolul nu vizeaza o analiza critica si acuzatoare asupra celor dragi mie. Din contra. Ei sunt ai mei si eu a lor cate zile mai am, cu tot ce tine de sufletu-mi. Vreau sa analizez astazi, aici, evolutia psihologica a mea si a celor ce mi-au fost alaturi de-a lungul anilor. Se spune ca omul nu se schimba, ca ramane acelasi in esenta. Evolueaza sau involueaza. Nu stiu ce sa cred. Eu m-am schimbat. Zic eu ca am evoluat. Comparativ cu ce? Comparativ cu mine acum 5 ani, acum 10 ani si acum 15 ani.

N-am avut o copilarie usoara. Si nici prea frumoasa daca e sa o analizez prin comparative cu ce notiuni am eu despre copilarie acum sau cu oamenii care-mi povestesc despre copilariile lor. Nu regret nici asta. Regret un singur lucru. Nu mi-a exploatat nimeni potentialul. Cum spuneam mai devreme, a invata sa existi doar sub taisul criticii si sub stindardul ca nu esti suficient de bun iti cam taie din aripi. Acesta este motivul pentru care pana de foarte curand n-am stiu ce inseamna sa am incredere in mine. Am mimat bine totusi. Noi femeile stim sa facem asta.

Am alergat multi ani (prea multi) dupa ceva inexplicabil. Afectiune. Imbratisari, sarutari, apreciere. N-aveam cum sa stiu daca ceea ce primesc este ceea ce caut. Pentru ca nu aveam in creier o definitie a afectiunii. Nu stiam cum e sa o primesti. Nu stiam in egala masura nici sa apreciez ceea ce primeam. Stiu ca am fost salbatica. Am crezut ca dragostea este o lupta de care pe care. Si n-am crezut deloc ca o merit. Din acest motiv am fugit ca o nebuna de fiecare data.

Apoi – mai am si “blestemul” asta numit creier. Am trecut de etapa modesta. Sau empatica. Asa ca voi face afirmatia: nu e usor sa am mintea mea. Inca nu stiu de ce ma tem mai mult, de mintea sau de instinctul meu. Nu e usor sa vezi si sa simti lucruri dinainte de a le intelege. Sa vezi prin oameni. Sa ai nevoie de doar cateva secunde pana sa poti sa-ti formezi o opinie.

Ani de zile m-am luptat sa ma inteleg. Apoi sa ma accept si inca lupt sa ma plac. Si mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Si cum am trecut peste luni si peste zile si peste ani sau oameni – fiind intr-o perpetua stare de razboi cu mine. Am realizat de curand cat de puternica sunt. N-a fost vreo revelatie. A venit constatarea atat de sec incat nu mi-am revenit toata ziua din asta. Exact cand credeam ca am nevoie de camasa de forta. Cand tot ce invatasem despre mine nu mai functiona si credeam ca sunt pe punctul de a claca. Mi-am spus “Cristina, esti cel mai puternic om pe care-l cunosc.” Si m-am linistit  - stiam ca am dreptate. De atunci au inceput sa revina in mintea mea – una cate una, toate amintirile blocate de-a lungul timpului. Tot ce reusisem sa blochez undeva adanc, a iesit la suprafata. Si inca mai iese. Amintiri vechi si foarte vechi. 

Am pus multe piese la puzzle-ul acesta numit eu. Eram intr-o vesnica alergatura sa dovedesc cuiva – nu stiu cui – ca sunt mai buna. Mai buna ca mine ieri. Sufar de sindromul unei minti nelinistite. Asta mi-este clar. Si in cei 32 de ani pe care-i am – fara sa bravez – spun ca putini oameni m-au inteles, mult mai putini m-au iubit si foarte putini m-au ajutat. Dar, amuzant e ca nu este despre ceilalti oameni. Nici n-a fost si nici nu va fi. Este despre mine. Oamenii vin si pleaca. Tinerete fara de batranete nu exista. Iubire monogama nici atat.  Cu toate astea simtim nevoia sa apartinem. Si asta a fost dorinta mea de-a lungul timpului. Sa apartin. Ce ma bucura este ca oricat as fi de competitiva, teritoriala sau santajabila emotional – niciodata n-am putut sa ma conving sa fac un compromis prea mare. Daca lucrurile nu s-au intamplat intocmai cum mi-am dorit, n-am renuntat la mine. N-am pus nevoia de-a apartine mai sus decat nevoia de-a fi eu. Mi-am invatat lectie dupa lectie, de obicei dand cu capul si vindecand cicatrici. Mi-am dus fiecare razboi onorabil si de-a fost sa mor, am renascut si mai breaza si mai frumoasa. Imi place sa cred ca am evoluat. Dar cine sa judece? Sau, mai bine, de ce sa judece? Avem oare dreptul sa judecam pe altcineva? Oamenii cu care interactionam in anumite perioade din viata noastra ne sunt fie lectii, fie sunt pasageri. De prea multe ori mi s-a intamplat sa raman dezamagita atunci cand drumurile ni s-au despartit. Am decis deja (intr-un articol trecut) ca mi-am petrecut prea mult timp iubind oamenii. Si ca as vrea sa fac aceeasi investitie emotionala eu in mine. Astazi vreau de fapt sa ma desprind de asteptarile pe care le am din partea oamenilor. Fara asteptari nu exista nici dezamagiri.

Ma simt libera. Si calma. Prea mult timp am dus in spate povara asta. Prea mult timp mi-am dorit sa contez si sa apartin si am pus suflet in tot si-n toate. Mi-este limpede ca nu voi atinge perfectiunea si mi-este clar ca omul in esenta este o creatura egoista. Cum spuneam, cel mai dificil mi-a fost sa traiesc cu mine de-a lungul timpului. Pentru ca nu ma cunosteam. Si nu ma placeam. Astazi ma cunosc. Ma si plac, la naiba. Si nu mai am timp sa invat din greseli. Dar nici sa alerg dupa perfectiune. Si atunci ce sa fac?

Sa…traiesc, ce altceva? 

Cand ne transformam din femei in neveste?

S-au dat un miliard de explicatii si s-au facut inca pe-atatea studii de caz. Cand naiba are loc “tranhumanta” asta feminina din felina arteziana de feromoni in nevasta atotgrijulie?

Cumva inainte sa apara clasicul “te-ai schimbat, nu mai esti ca la inceput” femeile isi “iau rolul in serios” si devin neveste. Iar barbatii isi doresc femei (ca daca si-ar dori neveste n-ar creste in halul asta rata divorturilor).

Stiu ca am catalogat candva etapele relatiilor romantice, nu doresc sa generalizez (fiind blogul personal, ma gandesc ca e limpede ca si parerea e strict personala), insa nu m-am gandit niciodata la transformarea celor ce formeaza cuplul inainte de transformarea cuplului in sine.

Sarim peste perioada isteriei hormonale de inceput. Aia in care nu va dati jos din pat decat o data pe saptamana. Nu analizam nici perioada in care euforia dispare si apare sentimentul de stabilitate, corelarea personalitatilor, constructia primelor planuri de viitor comune, etc.

Vorbesc de zona de confort a unei relatii. Aia in care tie, femeie, iti e bine si bun cu omul tau. 

Cand, vrei nu vrei, treci de la “unde iesim azi?” la “uite cum am stat toata ziua in bucatarie sa-ti gatesc asta”.

O fi instinctul matern, o fi instinctul de conservare, cert mi-e ca de la un moment dat femeile devin mamicile barbatilor lor.  

De unde pana unde nevoia aia de a-i oferi toata grija si protectia si hrana si consilierea de care esti capabila? De unde pana unde pornirea de a-l face “un om mai bun”? De unde devenim din tigroaice puse pe vanat, leoaice puse pe alaptat?

Suntem constiente ca avem nevoie constanta de atentie. Dar de ce nu suntem capabile sa vedem ca atunci cand n-o primim o suplinim noi? Oferim si ceea ce ne-am dori sa primim si (bonus) ceea ce ne extenueaza pe termen lung.

Peste putina vreme nu mai esti tipa aia misto pe care o asteapta la scara chiar si juma de ora. Ai sa fii muierea mereu in intarziere care n-a avut timp sa isi aranjeze parul ca a avut rufe de intins. N-ai avut timp sa treci pe la salon ca ai facut piata. Zici ca merge si un dus rapid, poate niste pantaloni scurti de bumbac si un tricou larg, ca doar n-o vrea sa fii desprinsa din reviste cand te duci la culcare.

Poate-ti mai spunea si cat de bine arati asa naturala si nemachiata dar il vezi intorcand capul pe strada dupa una cu sprancene tatuate, plina de silicoane si zugravita cu un camion de smacoline cosmetic. Ca deh, aia e femeie, tu esti deja nevasta ( cu sau fara acte).

Pe tine te iubeste pentru multiplele tale calitati de femeie de casa, alea-i fura ochii pe moment. Asta iti vei spune ca sa iti justifici oala cu sarmale din frigider si faptul ca ti-ai amanat programarea la epilat pentru ca aveai treburi mai importante acasa.

Si te gandesti cu stupoare “vai, cum o fi supravietuit fara mine?” ca sa iti lauzi singura utilitatea in lumea omului tau.

Afla ca i-a fost bine si ii va fi la fel de bine. Daca ti se defecteaza masina de spalat, cumperi alta ca nu mai suntem in era in care sa dam bani pe mesteri – cu atatea optiuni noi la cumparaturi.

Daca ti se defecteaza “nevasta” de ce n-ai face un upgrade cu o femeie? 

Un scurt update

Hmmm…nu imi gasesc cuvintele. Asadar nu voi incerca sa ma chinui cu aranjamente metaforice sau catchphrase-uri memorabile.

Avand in vedere ca a trecut cel mai mult timp din existenta acestui blog fara ca eu sa postez macar un cuvintel, hai sa facem un inventar rapid al intamplarilor sabbriene (aaa, va place adresarea?) de la final de aprilie si pana in prezent.

Mi-am dat demisia. Da, asa am decis (constransa de diverse in a caror amanunte nu doresc sa intru acum) si intocmai am actionat. Sa ne intelegem: aproape 5 ani de copywriting si email marketing intr-un singur loc inseamna ceva. Inseamna trecerea de la junior copywriter la senior copywriter, inseamna atasament emotional fata de echipa, fata de portofoliul de clienti, inseamna in acelasi timp si pretentii mai mari  sau o dorinta acerba de evolutie.

Am plecat la Baia Mare. (m-am intors intre timp, sa nu va ia cu lesin) Dupa cum stiti, subsemnata detesta morile de vant si mai ales lupta cu acestea. Asadar si prin urmare, de cate ori am senzatia ca e timpul pentru un nou inceput imi iau mai intai o pauza de respiro pe plaiurile natale.

A fost ataaaat de frumoasa vacanta mea maramuresana cum doar acolo se poate. Stiu ca am o bucata de suflet cusuta de coltul acela al tarii insa, obiectiv vorbind, trebuie sa vizitati Maramuresul. Baia Mare e mai frumoasa ca oricand, mai verde, mai animata, mai plina de oameni cu suflet si mereu mai e cate ceva de vizitat prin imprejurimi.

M-am apucat de fotografie. Inabusiti-va hohotul sarcastic. Nu am aere de fotografa (inca) si nici nu planuiesc sa ma dau pui de geniu in viitorul apropiat. Pur si simplu vreau sa explorez si aceasta noua zona creativa in care pot comunica prin imagini in loc de cuvinte. Am mai cochetat cu aceasta idee in anul de gratie 2006, acum insa am si scule profi  - pe care trebuie sa le invat mai intai – si imi doresc sa aprofundez acest domeniu si sa experimentez viata de “turist chinez” pana cand imi voi permite sa ma lansez oficial in bransa. Sper eu ca voi fi departe de Bucuresti pe-atunci dar asta e o alta poveste si surpriza pe care v-o dezvalui la momentul oportun.

Sunt freelancer. In acest moment sunt disponibila pentru aproape tot ceea ce inseamna cuvant scris. De inchiriat, cum ar zice romanu’, pe cont propriu cum as zice eu. Norocul meu e ca sunt dragalasa si sociabila si am deja cativa clienti atat pe Social Media cat si pe alte proiecte. Pentru detalii suplimentare, va stau oricand la dispozitie – stiti unde ma gasiti. Nu ma apuc sa-mi fac propaganda si sa enumar motivele pentru care e mai bine sa lucrezi cu un freelance copywriter. Dar e mai bine. Trust me on this one :)

Nu in ultimul rand – desi am vrut sa incep cu asta dar prea parea a lauda – sunt fericita. Chiar azi ii spuneam unei prietene ca viata mea mereu a fost ca o injectie de adrenalina si mereu aveam un plan de rezerva la planul de rezerva. Astazi sa zicem ca totul este incert. Sa zicem. Real vorbind sunt din nou in fata unei provocari – aceea de a-mi pune planurile proprii in realizare in detrimentului unei vieti de robotel in turma. Si am planuri mari si STIU ca se vor concretiza.

Ma feresc sa spun, sa gandesc chiar, despre cat de frumos a deraiat drumul meu de la normalitate la exceptie. As scrie poezii, as vorbi in metafore, as aduce ofrande zeilor. Insa, e mai simplu sa zambesc, sa respir si sa fiu curioasa despre ce urmeaza sa mi se intample.

Cand ne-o fi mai rau, asa sa ne hie :)

(Dead)line

Am învățat (măcar teoretic) la unul dintre cursurile urmate câte ceva despre luarea deciziilor. E un proces greoi iar mintea noastra are tendința de-a analiza și cântări deciziile până ne ies flăcări prin nări.

Obișnuiam să iau decizii impulsiv și bazat pe feeling-ul momentului. Apoi am intrat în zona rațională și am învățat să-mi cântăresc fiecare argument sau contra-argument cu mare grijă. Dar nici așa nu e bine. Pentru că am tendința să o lungesc și să devin un om confuz și nehotărât.

Ceea ce n-aș vrea pentru că nu-mi plac oamenii de genul acesta.  

Însă...mi-am dat seama recent că ritualul meu de introspecție poate emite milioane de teorii. Și fiecare teorie din procesul meu de gândire nu mă face deloc mai hotărâtă ci, din contră, mă amețește într-un carusel toxic.

Mă simt ca un șoarece care face exerciții în cușcă, alerg în cerc până obosesc. Mă lovesc de aceleași argumente sau contra-argumente iar și iar și iar până iau o decizie.

Știu că totul se întâmplă pentru că sufăr de mania perfecțiunii. Mă iluzionez singură că suflu și în iaurt și că aruncatul cu capul înainte este pentru oamenii cu mai puțin creier în cap.

Totuși, chiar și aruncatul cu capul înainte denotă curaj și ieșirea din zona de confort. Ceea ce eu cu a mea introspecție infinită...nu prea fac.

Mă bucur că sunt bună în a desluși enigmele gândirii mele :) dar cu practica stau prost nenicule.

Așa că voi relua bunul obicei al deadline-urilor. N-am ce-mi face, eu funcționez bine cu regulile în față. Știu că tot mie îmi place să le încalc și să mă lăfăi în non-conformism însă...de data asta am de gând să las liber Eul Rebel și Eul obsesiv compulsiv. Îi las în arenă, să se lupte între... ei (haios) și văd ce iese.

Nu-mi plac pariurile cu mine, dar vreau musai să mă mobilizez înspre noi realizări.

N-ați înțeles nimic așa-i? E pentru mine scris, printre rânduri, cum altfel :)

Este sau nu este?

…iubirea exclusivistă?

Cochetam cu ideea de a-mi așterne câteva dintre gândurile ultimelor zile și anume că mi-s fericită și beată de amorezată și văd fluturi și curcubee și am roșu în obraji ca-n clasa a-4-a când am găsit primul bilețel de dragoste vârât în ghiozdan de Ovidiu. Colegul meu de bancă. Și vecinul meu de bloc. Și cel mai bun prieten al meu de-atunci.

Dar fericirea e egoistă și-o vrei închisă-n tine. Sau, poate am ajuns la vârsta la care știu să beau cu măsură și-mi permit o beție de emoții dar nu-mi permit să mă îmbăt cu orice poșircă și nicidecum mahmureala de a doua zi.

Asta-i bucuria anilor. Dacă până-n douășcinci ai curaj să sari din avion crezând că dragostea ți-e parașută și-ți trăiesti sentimentele precum un gay pride, mai încolo îți crește darul introspecției (presupunând că nu ești buruiană) și începi să vrei să faci totul bine.

Să n-o mai întorc ca la Ploiești (sau era Brăila?). Citesc muuuuulte studii, păreri, de la psihologi la oameni de știință și în cele din urma bloggeri care de care mai experimentați și, de ce nu, chiar și pe cei ce-și dau cu părerea din simplu motiv că pot (așa ca mine).

Nu dragilor. Nu ne macină dorința de-a vindeca lumea de cancer, nici nu vrem să construim roboți mai deștepți ca noi. Omenirea are o mare problemă de dezbătut și n-o să se oprească prea curând din asta: dragoste&sex.

Ieșim din epoca romantică. Nu ne mai creștem copii cu povești optimiste “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” și nici cu prinți de vin călare pe armăsari bălai.

Vremurile noastre sunt cele ale neîncrederii. Am citit articole care-mi spuneau că ne jucăm ruleta rusească cu sufletele noastre. Altele-mi spuneau să trăiesc clipa, să nu mă macine trecutul și să nu-mi pun întrebări despre viitor. Alte articole îmi spuneau că e bine să ții ochii închiși pentru că infidelitatea e precum oxigenul, indispensabilă. Articolele științifice susțin că avem predispoziție genetică spre poligamie și mai avem un creier care n-o să fie niciodată satisfăcut deplin.

Psihologii ne spun că ne putem vindeca de aproape orice. Una peste alta, subiectul dragoste&sex&relații este în continuare dezbătut și analizat pentru a găsi o rețetă a fericirii. Și suntem surprinzător de adaptabili. La aproape orice teorie.

Iarăși eu, fiind acum într-una dintre cele mai fericite etape ale vieții mele, mă încăpățânez să răspund întrebării: este sau nu este dragostea exclusivă pe termen lung?

Auzisem că una dintre metodele de tortură din închisorile asiatice era să le ofere încarceraților posibilitatea de a alege să primească mâncarea lor preferată. În fiecare zi. Pe toată perioada detenției.

Așadar dacă aleg azi să mănânc sarmale, sarmalele or să-mi bântuie micul dejun, prânzul și cina și poate chiar și desertul.

Avem prieteni diferiți în funcție de vârstă, în funcție de etapele din viața noastră. Am inventat bucătăria moleculară și hainele croite din aripi de fluturi doar de dragul diversității. Trăim vieți întregi căutând să descoperi locuri noi, pe apă și pe uscat.

TOT ceea ce poate fi exemplificat (în afară de apă) din existența umană ține de diversitate, inovație, curiozitate și experimente NOI. DAR când vine vorba despre dragoste și sex vrem să fie una singură, aceeași, pentru tot restul zilelor noastre, în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara iar noaptea s-o ținem strâns în brațe.

DE CE? Tare vreau să știu asta.

N-am putea să mâncăm același lucru în fiecare zi, n-am putea să purtăm aceleași haine zilnic, n-am putea să avem aceeași prieteni din grădiniță și cu siguranță ne declarăm frustrați dacă nu ajungem să vizităm măcar o țară străină. Dar vrem să iubim și să fim iubiți egoist. Vrem să îmbătrânim împreună.

Am prieteni în relații fericite și lungi. Am mai mulți prieteni single sau cu eșecuri sentimentale la activ. Iar acum m-am trezit chiar eu în ipostaza aia în care îmi vine să-mi spun că n-am mai iubit cum iubesc azi, că mi-e ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am făcut prima oară și n-au fost cu el pentru că vreau să-i dau lui toate primele dăți si toate ultimele dăți din viața mea.

Iar puțina rațiune pe care o mai am în mine (creierul reptilian, adică instinctul sau/și experiența) mă îndeamnă să îmi păstrez totuși și o dozăde pragmatism. Cum ar veni să împac și capra și varza. Să iubesc rațional.

Ori, tot aceleași creiere luminate susțin că dragostea este un sentiment hipnotizant care activează în scăfârlia noastră cam aceeași senzori pe care îi activează heroina. Așadar dragostea dă dependență.

În concluzie (nu-i tocmai o concluzie pentru că simt că n-am elucidat nimic ci doar am adunat câteva piese dintr-un mare puzze) vă întreb: ce facem? 

Este posibil să te îndrăgostești și să te țină până când ai nevoie de scutece pentru adulți? Sau tratăm sentimentul ca pe un viciu de care ne descotorosim după ce ne-au maltratat sufletește nenumărate experiențe marcante?

În 2 sau în 3,4,etc ?

Stăteam acu ceva vreme cu fetele la discuții și glumeam spunând că de fapt toate relațiile mele (serioase) adunate la un loc ar rezulta chiar relația perfectă. Un tip a fost de casă și familist, altul nebun și pasional, altul exagerat de îndrăgostit și...însumând aceste calități aș ajunge poate să spun că am găsit bărbatul perfect.

De fapt (și știu sigur că nu-s singura care crede asta) bărbatul perfect nu există. La fel cum nu există nici femeia perfectă. Și nu doar pentru că perfecțiunea este relativă ci pentru că avem anumite nevoi în anumite perioade ale vieții noatre.

Trecem prin perioada în care avem nevoie de adrenalină și pasiune, apoi ne dorim liniște și siguranță, apoi o ultimă aventură (mereu e ultima, știu), apoi unii sunt chiar sinceri și recunosc c-ar vrea stabilitate. Iar cei ce spun că-și doresc din toate câte puțin – părerea mea – sunt fie extrem de optimiști, fie instabili emoțional.

Iar acum – în prezent – urlă internetul de studii/articole/povești despre non-monogamie, relații de succes poli-amoroase, libertatea relațiilor gay si bi sau pași de urmat pentru romanticii incurabili care încă mai cred în suflete pereche. Pe scurt, avem de toate pentru toți, cât există cerere există și ofertă.

Îmi este extrem de clar că direcția în care evoluează societatea va îngropa în următorii ani conceptul de cuplu monogam sau familie tradițională. Și n-am nicio părere în această privință. De ce?

Pentru că fiecare individ are o singură datorie față de propria-i viață: să-și stabilească preferințele, să-și pună ordine în priorități și să...ducă o viață cât mai împlinită în funcție de propriile decizii.

Oricare ți-ar fi valorile și principiile după care îți ghidezi traiul sunt absolut convinsă că mai există o persoană (sau două, sau trei, depinde câte cauți) cu care vei putea construi o relație sentimentală. Sau, dacă filozofia ta de viață e singurătatea (fără conotație negativă), atunci nu văd de ce nu te-ai bucura de singlehood exact așa cum îți dorești.

A fi singur nu e trist. A fi romantic și convins că există suflete pereche nu e imposibil. A fi gay e fix treaba ta, bisexual la fel, poli-amoros, aceeași treabă. Cum ar zice și legea universală a umanității: ai libertate totală de expresie atâta timp cât faptele și acțiunile tale nu dăunează traiului semenilor. Și...excludem gurile rele sau prejudecățile din acest articol. Întotdeauna vor exista cârcotași și judecători ai valorilor. Dar, adevărul e că emoția e a ta și a celui/celei/celor cu care o împarți.

Acestea fiind spuse, eu fac parte din categoria clasicilor. Nu am nimic împotriva experiențelor noi, explorării emoționale, dar, într-un viitor al meu mă văd crescându-mi progeniturile cu un (singur) partener.

Motivele mele sunt simple: îmi place să-mi concentrez atenția într-o singură direcție. Normal că aș fi capabilă de matematici complexe care ar putea face gura lumii să mă crucifice. Dar, ce mă interesează pe mine este confortul emoțional și echilibrul existențial. Pentru mine alte opțiuni pur și simplu n-ar funcționa.

Trăim, vedem, vorbim.

Și jos și sus

S-a încheiat un ianuarie greu. Dacă așa mi-a început un an pe care l-am privit cu optimism...nu-mi rămâne decât să aleg ștreangul mai la modă.

Sau...să râd la viață. Că așa mi-am promis acum vreo câțiva (mulți) ani. Că o să-i râd vieții în nas și o să-i storc lămâi în ochi.

Și, am învățat că primim altfel încercările atunci când suntem fericiți. Culmea, direct în plex. Că dacă aș fi fost pseudo-deprimată, posibil că spuneam un “let it come” și gata. Bă da’ eram în vârful vârfului. Cu rânjet și cu o încredere în mine...la capacitate maximă. Cu impresia că am maturitate, că am înțelegere, că am răbdare, că am tot, că-s zeu.

Și-atunci...n-am mai fost.

Și am început din nou dansul stărilor și personalităților. Și-am dansat în horă cu tristețea, m-a valsat și nesiguranța, n-am refuzat un blues lipit de furie și...când să plec acasă, văd depresia că-mi face ochi dulci.

Ca atunci când îți vezi prieteni vechi, le știi hatârurile, zici că după două beri și trei povești te bagi la somn, da’ ei nu te lasă și trag de tine ”mai stai, mai stai”.

Și dimineața te trezești c-o mahmureală din aia de-ți juri că nu mai faci. Până…data viitoare.

Cam ca și cu anturajul prost, emoțiile negative pot să-ți intre pe sub piele mai mult și mai repede decât crezi.

Dar, contrar a tot ceea ce credeam despre mine în trecut (știți etapa antisocială, etapa dark, etapa dead), nu mă pot privi în oglindă resemnată.

Cel mai bine știu să mă ridic după o căzătură zdravănă. Așa am făcut de când mă știu. Mă rup de lume, îmi ling rănile și-mi pun armura. Hai, la luptă, iar. Că nu-mi pot vedea nicio zi din restul vieții mele resemnată. Resemnarea nu face parte din cuvintele pe care eu le iubesc.

Iubesc viața asta nebună și n-am dat atâta din coate până acum ca să dansez cu depresia sau să trăiesc cu tristețea și resemnarea. Mi-am plâns toate lacrimile și poate c-o să le mai plâng, că mi-s femeie, așa cu noi, pișăm ochii cel puțin o dată pe lună.

Dar câștigăm și războaie.

Ceea ce vă doresc și vouă.