Calutii din Fierbinti

Am preluat acest articol de pe Facebook dar va rog sa-i acordati putina atentie. Poate putem ajuta impreuna.

"21 noiembrie 2010
Astazi i-am vizitat pe calutii din Fierbinti: http://www.realitatea.net/zeci-de-cai-de-rasa-pura-au-fost-lasati-sa-moara-de-foame_771003.html

Am gasit alaturi de ei un mic grup de oameni, angajati si voluntari ai Primariei Fierbinti, un reprezentant al Politiei Animalelor, precum si simpli oameni ajunsi acolo in urma apelului mediatic lansat pentru acesti cai, toti aflati acolo doar ca sa ajute.
Datorita donatiilor de hrana aduse saptamana trecute de Fundatia Paco, de persoane particulare si alte organizatii, calutii au de mancare pentru urmatoarele zile.
Insa situatia lor este departe de a fi rezolvata. Ei au nevoie de hrana zilnica, timp de 6 luni sau cat vor sta in grija Primariei Fierbinti. Au nevoie de ingrijire medicala, de curatenie, de asternuturi, de ingrijitori permanenti.

Sunt niste caluti superbi, insa ingrozitor de abuzati... pe care ii asteapta luni cumplite de iarna si un viitor incert.

Va rog sa nu-i uitati, nu vor putea supravietui fara noi in urmatoarele 6 luni. Costul ingrijirii lor lunare este de aproape 2800 de euro lunar si cuprinde:
- hrana baloti furaje: 1 balot/zi/cal * 30 cai = 900 baloti lunar
- hrana boabe (porumb, ovaz etc): 1 galeata/cal/zi * 5 galet/sac = 180 saci/luna
- ingrijitori permanenti: 600 ron/ luna
- asternuturi de paie: 50 baloti pe saptamina = 200 baloti /luna.

Cu toata bunavointa, autoritatile locale din Fierbinti nu au cum sa suporte costul ingrijirii acestor cai. Este nevoie de ajutorul nostru, al tuturor, pentru a scoatele la liman victimele acestui caz de cruzime si neglijenta!

Astfel ca va rog, dragi prieteni, ajutati-i in continuare pe calutii din Fierbinti! Nu-i uitati, ci ramaneti alaturi de ei in aceste 6 luni, ajutati-i sa supravietuiasca, donand in continuare, lunar, un ban pentru ei. 10 ron, 50 ron, oricat puteti!

Pentru donatii si orice forma de ajutor:

FUNDATIA PACO

cont lei IBAN BRD Agentia Carol : RO40BRDE441SV80881324410

Cod Unic de Inregistrare : 9378400

Sos Petricani, nr 11A, Pepiniera Toboc

http://adapostcaluti.wordpress.com/promovare/

(cont in Euro si Paypal in curand)"

Eu cand visez ca zbor, zbor!

Eram azi-noapte (bine, nu eu, creierul meu ; am decis sa va spun de la inceput ca e vorba despre un vis ca sa nu va tin cu sufletul la gura) intr-un fel de parc de distractii ascuns intr-o padure verde si deasa ce-mi semana a plaiuri natale.

M-am apropiat de tarcul cu cai, unde se inghesuiau toti privitorii, m-am strecurat printre ei, am privit superbele exemplare, mi-am dres vocea cat am putut eu de bine si-am grait cu toata puterea catre supraveghetor:
"Vreau si eu un CAL!"

Barbatul s-a uitat la mine, m-a masurat dintr-o extremitate in cealalta, a zambit usor si-a disparut printre grajduri. Toti oamenii se uitau cumva ciudat la mine, iar eu mandra de atentia pe care o captasem ma umflasem toata in pene.

Omul s-a intors spre mine tinand de capastru un...ponei roscovan si pletos.

"Ia uite si calul tau!" mi-a spus el razand si privind multimea care era peste masura de amuzata.

Incercam sa-mi pastrez calmul si sa dau dovada de demnitate in continuare:
"Cred ca n-ati inteles...Vreau un CAL! Un cal, nu un ponei. Unul care sa fie dresat sa raspunda la comenzi si sa fie suficient de bland."

Omul a disparut cateva momente intr-un capat al tarcului si s-a intors tinand de capastru un cal unguresc, negru, pletos si cam de nestapanit (am dedus eu dupa cum se smucea din mainile barbatului).

M-am uitat lung la cal, l-am apucat de capastru incercand sa-i domolesc nechezatul. In sinea mea ma rugam sa-l pot macar incaleca, mai ales ca simteam zeci de ochi tintuiti asupra mea.

"Cand trebuie sa-l aduc inapoi?"

"Il poti tine toata ziua, sau te poate tine el pe tine toata ziua, depinde doar unde mergeti."

Omul asta responsabl de herghelie imi devenea din ce in ce mai antipatic cu ironiile lui.

Am tras aer in piept, am incalecat (cu succes) iar calul simtind greutatea mea umana a nechezat mai mult a intimidare. Isi testa stapanul...

L-am apucat strans de haturi, si am strans genunchii spirjiniti pe baza gatului lui (de o parte si de cealalta, evident). M-a inteles. Apoi am luat-o incet la pas pentru a iesi din multime. Incercam sa-mi corelez miscarile bazinului cu miscarile pasilor lui.

Cand am iesit din perimetrul aglomerat si zgomotos mi-am facut curaj si i-am dat comanda calului "Galop!".

Calul meu s-a smucit puternic (cumva pentru a-si elibera capul de haturi) a dat s-o ia la goana , i-am simtit picioarele din fata desprinzandu-se de pe sol, mai apoi si cele din spate, de undeva din lateralele burtii i-au crescut doua aripi gigant din care a batut puternic de vreo doua ori.

Imi inclestasem o mana pe capatul de sa si cu cealalta tineam inca haturile. Am strans genunchii incercand sa-i transmit calului ca ma tin inca bine de el, si am tras de haturi incercand sa-l incetinesc. Eram deja deasupra padurii.

Am realizat ca zbor, ca noi zburam, calul era totusi de nestapanit, puteam sa-l las in voia lui incercand sa-l coordonez fara a-l brusca. Sa ma bucur de ceea ce mi se intampla, pentru ca obtinusem o siguranta de sine cumplita.

Eram mult prea sus pentru a cadea, asa imi spuneam.

Vroiam sa-i inlantui gatul cu bratele, sa-mi lipesc obrazul de coama lui dar stiam ca nu i-ar fi comod sa galopeze (chiar si prin aer) daca-l tin asa. Totusi nu-mi puteam tine spatele drept datorita vantului si a batailor lui din aripi. M-am aplecat usor in fata, biciuita de cateva fire din coama lui.

Nu batea din aripi constant, falfaia de vreo doua-trei ori la fiecare cinci-zece minute.

Am inchis ochii pentru cateva secunde simtind doar soarele si vantul... Imi batea inima gata sa-mi sara din piept dar eram incredibil de fericita.

Dupa ce-am strabatut o intindere ce mi se parea enorma, am simtit cum calul meu isi pierde din altitudine, lin, coboram pana am zarit alt tarc unde el se indrepta reflex parca.

Am "aterizat" bineinteles in apropierea tarcului, feriti de ochi curiosi si-am luat-o la pas pana in pragul grajdului.

Eram inca sub hipnoza celor intamplate.

O femeie s-a indreptat spre mine oferindu-se sa-mi duca calul la grajd. I-am explicat ca l-am luat dintr-un alt loc insa mi-a spus ca apartin aceluiasi proprietar si ca-mi pot lasa animalul aici, el va fi in siguranta.

Trebuia totusi sa ma intorc.

"Vreau sa-mi dati alt cal pentru intoarcere. Vreau unul bland, care sa raspunda mai bine la comezi."

Mi-au dat un cal alb, linistit si bland. Tot drumul de intoarcere a fost extrem de ascultator.

... apoi m-am trezit :)

Morala? De fapt doua pentru cei ce ma citesc azi:

In primul rand fiecare rebeliune isi are perioada ei. Nebunia trebuie gustata insa nu adoptata :)Iar in al doilea rand, n-am mai visat ca zbor de cand eram mica si-mi doream vacanta de vara. Am sa "zbor" la ai mei (la Baia Mare) cateva zile, ne auzim/citim/vedem cand ma intorc...

in rest...nu vreau sa stiu de nimeni nimic ...cateva zile :P

Noi doi la Danes

Tocmai s-a incheiat din cel mai frumos weekend al vietii mele.
Desi vineri seara eram putin impotriva ideii de-a pleca din oras, nu m-am impotrivit.
Initial imi planificasem mental un weekend romantic in doi, lumanari, baie cu spuma, betisoare parfumate, sampanie...muzica buna...(ati prins ideea)
Jumatatea, pesemne planificase o mica evadare surpriza...si oricat am incercat sa-l trag de limba...n-am primit nici un indiciu.
N-am stat prea mult pe ganduri, am indesat niste haine in rucsac,si-am pornit...fara sa stim incotro.
Am tot mers...si-am tot mers, "la drum de seara", sub cerul noros, ca-ntr-o poveste...Eu citeam "Ultimii cinci ani" (toate cele 37 de pagini) si din cand in cand trageam cu ochiul pe geam cautand indicii despre locul spre care ne indreptam.
Si-am ajuns...la...Sibiu!
Era miezul noptii, eram doar noi, asa cum ne dorisem, de ziua lui, departe de tot si toate...
Orasul linistit dormea sub un cer senin, parea ca ne asteptase tacut, sa-i spulberam noaptea cu bucuria noastra.
Dupa mai multe cautari am decis sa ne cazam la Hotel Premier. Am ras de domnul receptioner confuz si politicos care a dibuit data nasterii din buletin si s-a balbait "la multi ani!".
De fiecare data cand ajungem intr-o camera de hotel o transformam in acasa . Intai ritualul sariturilor in pat, apoi ne aruncam lucrurile peste tot, nu uitam sa luam "cadourile" sub forma de pliculete de sampon si sapunuri minuscule oferite de hotel.
Dimineata gazda ne-a pregatit un mic dejun absolt delicios (omleta, lapte proaspat,salata de cruditati,ceai,cafea,fresh,mezeluri,oua fierte) socializand pana ne-am imprietenit promitandu-i ca vom reveni cu prima ocazie.
Am fost placut surprinsi de ospitalitatea tipic ardeleneasca. N-am intalnit nimic din aerul protocolar al hotelurilor. Desi locul arata impecabil ne-am simtit ca niste musafiri dragi. Il recomand cu caldura celor ce viziteaza imprejurimile.
Prima jumatate a zilei de sambata am petrecut-o in centrul istoric al Sibiului. Am vrut sa ne plimbam pe indelete, sa cascam ochii la fiecare detaliu local. Sa ne tinem de mana, sa ne inghete nasul lipit de fiecare vitrina, sa jucam (pentru prima oara) la loto, si sa ne facem planuri de turul lumii cu rulota din banii castigati :)
Ne-am dorit apoi sa respectam traditia de cuplu care implica vizitarea unui muzeu in fiecare weekend asa ca am ajuns la Brukenthal... Muzeul este inchis pentru renovare, asa ca i-am admirat portile masive, si-am facut cale intoarsa.
Centrul istoric era destul de aglomerat in ciudat vremii morocanoase... Oamenii se plimbau linistiti admirand privelistea. Casele vechi si ingrijite, magazinele de antichitati si suveniruri, nenea care canta la chitara si la muzicuta, copii care tipau pe langa derdelusul artificial...toate acestea parca intr-un colt de alta lume...
Am avut senzatia ca nu eram in Romania. Chiar si la raspunsul plin de zambet al taximetristului care ne-a indrumat spre Sighisoara. Era prea amabil sa vorbeasca serios. Si totusi...
Ne-am indreptat plini de entuziasm spre... Danes.
Am auzit despre locul acesta din multe povesti ale cunoscutilor mei. Mi-am dorit sa-l vad, fiind indragostita de cai si de echitatie. In plus...candva...primisem o promisiune privind vizitarea acestui loc, iar acum era onorata.
La Domeniul Dracul Danes (va invit macar sa le vizitati site-ul) era plin de turisti...Camera noastra din cadrul pensiunii se numea Acompaniatorul Ecvestru :)
Pentru ca exista manej acoperit, mi-am programat primul curs de echitatie din viata mea...
Asa l-am cunoscut pe Cristi, instructorul, un tanar pasionat de acest sport, extrem de talentat, si cu muuulta rabdare.
Timp de o ora am invatat sa stau in sa, sa incerc sa dirijez calul, sa-l opresc, sa-i dau pinteni. Credeti-ma, nu-i deloc atat de simplu, nici atat de natural precum vedem noi in filme. Mi-am castigat un nou respect pentru actorii filmelor din Vestul Salbatic.
Dupa o ora calare pe Delphis, tot corpul imi cerea odihna. Am programat totusi inca o sedinte pentru a doua zi, inainte de plecare.
Cristi ne-a aratat grajdul domeniului, unde stateau la adapost cei mai frumosi cai de vita nobila. Bineinteles si poneii erau de mare efect.
Seara am luat cina in crama Dracula, un loc atat de bine amenajat si primitor incat mi-e greu sa cred ca nu exista un designer vigilent care sa urmareasca mereu armonizarea locului.
Apropo...bucate delicioase!(o sa scriu pe Critica de Carciuma)
Am incheiat superba zi cu o sticla de sampanie....savurata in caldurica si comfortul asternuturilor.
Duminica,somnoroasa, la micul dejun, cu greu imi mai simteam corpul...
Desi fusesem avertizata, am mai riscat inca o ultima jumatate de ora (atat am rezistat) calare pe Delphis. De data aceasta am invatat cateva miscari de echilibru, rotatii complete ale corpului in timpul mersului la pas. Interesant, va asigur!
Imediat dupa ultima lectie de calarie ne pregateam sa parasim locul acela minunat. Ne-am promis o revenire cat mai curand posibil.
O saptamana din vara ce vine este cu siguranta alocata Domeniului Danes.
Drumul de intoarcere a fost cu popas in Sighisoara, la cetate.
Din cetate ne-am cumparat palarii, a mea de cowboy, a lui de mafiot. Si ca sa fim in ton, am luat si-o cravasa, cine stie :)
Astfel echipati am servit un gulas "demonic" in casa (transformata in restaurant) Vlad Dracul. Deloc picant, insa aromat de la chimen.
Cu burtile pline, zambetul pe buze,amintiri placute, muuult mai relaxati, am pornit spre batranul, aglomeratul, ploiosul Bucuresti...


P.S. Poate n-am reusit sa redau frumusetea locurilor, sentimentele care m-au incercat in aceste trei zile, sau emotia de-a calcula totul in doi...
Nu le pot avea pe toate, se stie deja, cand sunt fericita, talentul meu la scris...paleste.
Prefer varianta cu fericirea :)