Nașterea

Am nascut pe 1 septembrie, 2018.

Era sâmbătă. O zi caniculară. 

Pe la ora 2pm mi s-a rupt apa. 

Am mai asteptat vreo 5 ore, in travaliu, la camera de gardă. 

Deși se stia ca nu am voie sa nasc natural. Ca e musai nevoie de cezariană. 

Fiecare contractie ma speria pentru ca pierdeam apa si stiam ca bebelușul nu poate sta “pe uscat” prea mult. 

Puneam mana pe burta si n-o mai simțeam atat de plină. Era doar un strat de piele intre mine si Luna. 

Îmi spuneam că trebuie să mă calmez. Va fi bine. 

Cele mai lungi secunde au trecut între momentul în care medicul a scos-o din mine și momentul în care am auzit-o plângând. 

Anestezistul și-a dat seama că o iau razna, pulsul, respirația, mă sufocam. A rugat asistentele să mi-o arate și ele au adus-o pentru o jumătate de minut în fața mea.

I-au lipit obrazul de obrazul meu pentru o secundă. I-am văzut privirea, dar prea puțin ca să o țin minte. 

Mi-au spus că o văd mâine. 

Mâine?!?? Da, mâine. Acum mergi la terapie intensivă. 

Au urmat 12 ore de realitate și inconștiență. Îmi amintesc frisoane, dureri, calm, somn. 

Și nu-mi simțeam picioarele. Și știam că trebuie să le mișc ca să ajung la Luna. 

Am văzut-o dupa 12 ore. A doua zi. Duminică la ora 8 dimineața. 

Am avut 10 minute singură cu ea. Apoi salonul s-a umplut și a fost plin de oameni toată ziua. 

Luna era miracolul pe care toată lumea îl aștepta. Mai bine de 3 ani de tratamente. Și 4 medici care ajunseseră toți să mă abandoneze. Că nu puteau nici să mă diagnosticheze, nici să mă “repare”.

Duminică seara m-am trezit cu un copil în brațe. Era al meu. Salonul gol. Copilul plangea. Îl țineam la un sân din care nu ieșea nimic. 

Nu știam CE să fac. Așa că am ținut-o toată noaptea în brațe și la sân. Nu mânca, dar măcar eram piele-pe-piele. Părea că îi place. De fapt, părea că nu vrea nimic altceva. Decât corpul meu.

 Începeam să mă simt ciudat. Încărcată. Plângăcioasă. Speriată? Am zis că e de la lipsa de somn. 

Luni ne-au lăsat acasă. Totul ok. Mai puțin că nu aveam lapte. Mi-au spus să îi dau lapte praf cu seringa. Nu știam cum să fac asta. Dar, după ce am văzut cum asistenta hrănise bebelușul colegei mele de salon…și mă îngrozisem, am decis că mai bine încerc eu. Nu las asistenta să o atingă pe Luna. 

Era 3 septembrie. Seara. Eram acasă. Trebuia să îi dau Lunei 10 ml de lapte praf dintr-o seringă. Am pus seringa la gura ei și părea că își mișcă limba, apoi că a adormit. Instant. 

Maică-mea era lângă mine (și mulțumesc cerului pentru asta) și îmi spune dintr-o dată că nu e ok, nu doarme. Că s-a înecat. 

O ia, o întoarce pe burtă, cu capul ușor în jos și o readuce la respirație. Pentru ca in cele 10 secunde în care timpul s-a oprit am văzut totul cu încetinitorul, voi relata acum ce s-a întâmplat. 

Copila s-a înecat cu lapte. 

A durat o fracțiune de secundă. 

Mama mea si-a dat seama. Capul copilei căzuse ușor într-o parte, era inertă. Mai mult decât ar fi normal pentru un bebeluș.

 Eu NU știam nimic, mama s-a prins și și-a stăpânit groaza. 

Nu voi uita niciodată faptul că am rămas în picioare, priveam timpul oprit în loc, aveam membrele de plumb, eram împietrită și si simțeam cum se scurge viața din mine. La propriu. 

O senzație mai pregnantă decât aia n-am avut vreodată. 

Cred ca acela a fost momentul în care am realizat că Luna e o altă ființă umană. Și ca EU sunt responsabilă pentru viața ei. Și că tocmai picasem “testul”. 

Mama mi-a spus să ies, sa fumez o țigară. Oricum eram în stare de șoc. Am ieșit. Am fumat. Și din acel moment le-am spus că eu nu mai vreau să o  ating și să rămân singură cu ea. Cu Luna. Că o stric. 

Mama - căreia îi spusesem înainte de naștere că “o las” să rămână cu noi “doua-trei zile, maximum”, a rămas cu mine încă 5 săptămâni. Pentru că am rugat-o să nu mă lase singură cu Luna niciodată. 

Nu puteam să rămân singură cu Luna! 

Cred că, până a împlinit Luna un an, eu aveam în cap, pas-pas, un scenariu de prim-ajutor pe care ar fi trebuit să i-l acord în caz de înec. 

Și niciodată nu mi-am iertat momentul în care m-am blocat. 

Dar, recunosc, am rămas singură cu Luna săptămâni în șir. 

Despre asta, într-un alt “episod”.