E important sa fii important

Din dorinta de-a ma auto-proteja m-am ghidat o luuuungaaa perioada de timp dupa niste "principii solide". Mai intai am incercat sa ma conving (eu pe mine) ca n-am nevoie de oameni, ca nu-mi plac oamenii si ca nu vreau sa fiu placuta de oameni. Si-am facut cam tot ce mi-a stat in putere sa imi castig titlul suprem de scorpie veritabila. Mi-a iesit.
Apoi, pentru ca oricum eram convinsa ca "in cele mai importante momente ale vietii esti singur" am incercat sa ma dezic de orice fel de emotii/sentimente/atasamente ce m-ar fi facut vulnerabila. Am renuntat la a avea asteptari pentru ca "daca n-ai asteptari n-ai nici dezamagiri".
Mi-a luat ceva vreme sa inteleg ca un om ca mine, al extremelor, un om alb sau negru nu poate dospi intr-o stare de mijloc. Pot sa fiu om sau pot sa fiu robot. Cu trairi sau de piatra.

Dupa un miliard de experiente (frumoase, urate, nu conteaza) m-am trezit ca un fel de hibrid: un robotel ce iubeste poezia :) Cand se punea problema sa simt ceva eram robotel incapabil, dar in momentele in care eram coplesita de atentie deveneam maleabila precum plastilina.

Cel mai greu lucru pe care mi l-am recunoscut (eu mie) in oglinda a fost ca imi place sa contez. Eu, pentru ceilalti. Asta insemna ca...trebuie sa fac ceva in sensul asta. Initial am intrat in panica: "daca nu contez?!?"

O parte din mine inca uraste cat de vulnerabila devine in acest proces. Insa cealalta parte din mine iubeste importanta pe care i-o aloca oamenii dragi. Da, am ajuns si aici. Imi plac oamenii: oamenii mei...oamenii noi, oamenii...aproape toti.

Of si sunt atatea zeci de ganduri, contradictii de-ale mele, nebunii ale momentului si atatea sechele de invins incat chiar si azi exista momente in care imi vine sa fuuug, sa ma ascund sub pamant si sa-mi spun: "nu contezi pentru ei Cristina, sa nu conteze nici ei pentru tine!"

Dar, din ce in ce mai des reusesc sa imi inving demonii si sa-mi contrazic temerile. Pe de-o parte am nevoie constanta de atentia oamenilor din jurul meu pentru ca asta ma motiveaza sa fiu mai buna, sa dau mai mult, sa ii primesc in viata mea. Iar pe de alta parte a conta/ a fi important/ a apartine (la modul sanatos) cuiva ne ajuta sa fim vii.

In momentul de fata as putea fi comparata cu o camera veche si neaerisita ale carei ferestre s-au deschis. Iar prin geamul larg deschis intra aerul proaspat, intra soarele, intra fluturii si e atat de bine. Tot ce trebuie sa fac e sa-mi asum riscul ca printre toate aceste lucruri frumoase se pot strecura la un moment dat si dezamagiri. Nu putem sa fim importanti pentru toti oamenii, nu putem sa contam chiar pentru toata lumea.

Daca nu-s prea optimista, as vrea sa contez pentru oamenii potriviti :)

Vindecare si nesimtire

De curand am avut "revelatia" asta, vorbind cu o prietena despre experiente trecute si cum ne ridicam noi oamenii dupa un esec.
I-am spus prietenei mele (si pe masura ce-am spus-o am si constientizat-o) ca problema dupa o despartire nu e sa ne vindecam (sau sa trecem mai departe) ci sa reusim sa simtim din nou, ca niste oameni normali.
Vindecarea este inevitabila, timpul trece oricum, vine acel "maine" in care "e mai bine" si tot asa.
Ramanem insa handicapati emotional :) Dragut nu?
Nu ca n-am fi capabili sa ne emotionam, sa ne atasam, sa fim chiar si indragostiti...insa in tot procesul acesta de "vindecare" ai nevoie cumva sa te imunizezi de sentimente.
Ori, daca iti tratezi propriile sentimente ca si cum ar fi microbul aducator de moarte, cum ai putea sa mai dai voie stomacului tau sa fie invadat de fluturi?
Din nou, daca vreun fluturas mititel se strecoarca inauntru-ti, cum faci sa-l incurajezi sa ramana, sa faca pui?

Sau, pur si simplu, pe masura ce trece timpul trebuie sa ne auto-educam sa devenim din ce in ce mai rationali, mai sceptici si sa iubim matematic? Sau...sa nu iubim deloc, oricum dragostea este oarba.
Haideti sa traim momentele frumoase, sa le savuram intensitatea, dar, cand simtim ceva mai mult decat "ar fi normal" sa dam bir cu fugitii.
Americanii zic ca "no pain, no gain". Adica...nu te doare, nu te atinge.
Ne lovim de atatia si atatia oameni, unora le dam voie sa poposeasca in viata noastra, s-o invadeze, s-o inveseleasca (vorbim de exemplele pozitive, nu de greselile dureroase) insa devenim a naibii de complicati cand vine vorba despre ceva incredibil de simplu, cum e iubirea. Pe aia ori o simti, ori nu o simti. N-ai cum s-o simti putin.
Bun, dar noi, oamenii cu minte multa si tone de carti ingerate, stim cum sa facem din acest sentiment cel mai complex aspect. Din "iubire" ne complicam vietile, luam decizii gresite, ne abandonam personalitatea, ne grabim sau ne pierdem rabdarea, ne complacem in relatii care n-au niciun viitor sau ajungem sa distrugem emotional alti oameni care ne-au impartasit "iubirea".
Culmea cum acest "te iubesc" ajunge sa genereze mai multa ura decat un razboi mondial.
Ok si am stabilit ca vindecarea in urma maladiei numita "iubire" este posibila. Am iubit, am urat, ne-am vindecat. Acum ce facem? Mergem pe acelasi drum sau ne aruncam sufletul pe geam si ne tatuam pe mana "I have no soul" ? (aluzia a fost intentionata, NU mi-ati descifrat inca tatuajul, nu va bucurati)

Deocamdata singura mea concluzie este tot americanizata: "Go with the flow". Nu e un traseu batut in cuie sa ma ghidez "dupa cum bate vantul" dar macar de data asta pot spune ca am instinctul ceva mai antrenat.
Cred c-am mai spus-o pe asta, dar o iubesc (precum si momentul genial in care mi-a venit prima oara in minte). "Prefer un viitor complet necunoscut unuia stiut pe dinafara"

P.S. Bratara e inca la mana :)

Despre fluturi

Când eram mica, la ţară, după câte o ploaie de vară ieşeam la vânătoare de fluturi. Erau nişte fluturi albaştri mititei care mişunau pe deasupra băltoacelor lăsate în urmă de ploaie.
Şi, pentru că nu aveam niciun fel de ustensile de "vânătoare" trebuia să stăm nemişcate minute în sir până când un fluture ni se aşeza în palmă.
N-am ucis niciodată niciun fluturaş, chiar dacă i-am cam chinuit...
Cei mai frumoşi erau aceia cu aripi mari "coadă de rândunică". La doar câţiva metri de casa bunicii mele era o câmpie oarecum sălbatică, iarbă mare, flori de vară şi, bineînţeles, fluturi cu aripi imense, colorate, fascinante. Zilnic pierdeam timpul acolo, ascunsă în iarba înaltă, urmarind fluturii. Pe aceia nu-i vânam, erau oricum de neatins. Îi admiram, contemplam la seninătatea lor, veselia cu care plateau parcă prin aer.
Nu poţi spune despre un future că zboară. Este mult prea seacă o astfel de afirmaţie. Un fluture dansează pe un ritm stabilit doar de el. Aripile lui colorate nu au mişcarea aceea banală de zbor, sus-jos ci, mai degrabă e un tremurat vesel, energic. În universul lui de o zi fluturele dansează cu vântul, se contopeşte cu fiecare floare, este îmbăiat de soare şi alintat de frunze.
O formă de viaţă atât de frumoasă, sensibilă şi totuşi rebelă a reuşit şi încă reuşeşte să capteze admiraţia oricui caută frumosul.
Dacă vorbim despre culori extraordinare ne gândim la aripile lor, dacă vorbim despre a trăi totul la superlativ ne gândim la viaţa lor de o zi, dacă vrem să descriem euforia unei iubiri, plasăm fluturii în interiorul nostru.
Îi descriem, îi urmărim, îi purtăm, scriem poezii cu şi despre ei. Mini-zei coloraţi în faţa cărora rămânem muţi...
Nu ne putem refuza acest drept - acela de-a fi inundaţi de fluturi, aşa cum nici ei nu se lasă copleşiţi de viaţa lor de o zi.
Se nasc dimineaţa, cuceresc dintr-o singură privire şi apoi se contopesc cu pământul din care-au răsărit.
De parcă ar ştii că mor la final de zi, delirează şi dansează etalând cel mai viu ritual posibil. Nu poţi să vezi un fluture şi să te gândeşti că îl vezi doar AZI. Momentul în care te-a captat devine o eternitate. Eternitatea aceea flămândă merită orice sacrificiu.

Merită să-ţi simţi stomacul gol şi flămând o viaţă întreagă dacă există şansa ca o singură zi acesta să fie plin-plin-plin cu...fluturi?

Azi, atunci si maine (lamuriri)

Episoadele povestii mele s-au consumat. Nu pot sa continui scrierile pentru ca ar insemna sa reconstruiesc din amintiri trecutul si nu asta este intentia mea. Le-am postat pentru ca le pastram de prea mult timp cu mine (la propriu si la figurat). M-am eliberat de ele, m-am dezbracat de ele, am facut pace in sfarsit cu gandurile si cu intrebarile legate de aceasta poveste. Mi s-a implinit dorinta: am avut closure. Mi-am dorit in fiecare zi sa reusesc sa inchid acest capitol. Nu din punct de vedere sentimental, ci pur si simplu sa nu mai existe intrebari care sa-mi bantuie mintea.

Atunci, acum cativa ani buni, am scris chiar si un epilog. Nu il pot posta decat pe bucati pentru ca in momentul in care il scriam eram inversunata si otravita de ganduri dureroase.

Atunci:
"Cercul s-a inchis. Mi-e usor teama de ciclicitatea vietii, de faptul ca daca persistam intr-o anumita greseala fara sa incercam macar sa o corectam ea devine un fel de simbol al nostru.
Nu pot sa trec peste acest an ca si cum n-ar fi fost, oricat as vrea. Nu pot sa pretind ca inca am 23 de ani, ca n-am experimentat agonia si extazul, ca n-am ajuns ca azi sa-mi pun intrebari de genul "ce-ar fi fost daca...?".
Azi toate zilele ce-au trecut sunt doar intamplari care ma contruiesc pe mine. Am scris cu ceva timp in urma "totul e permis in dragoste si razboi" dupa care am completat cu "ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" .Acolo am oferit franturi vagi de realitate care sa ma ajute sa-mi construiesc prezentul si sa supravietuiesc viitorului."

Acum, daca ar trebui sa vorbesc despre trecut n-as sti ce sa spun. As concluziona oarecum simplu: s-a incheiat. A fost incredibil de frumos, s-a sfarsit infiorator de dureros. Dar, nu sunt oare toate povestile la fel? Ba da.
Ce spuneam atunci despre final?

"Ai sa-mi apartii intotdeauna!"
Credeam ca minunile tin 3 zile, sau poate 3 luni?sau trei ani?
N-are rost sa gandesc matematic. Spun doar ca prea curand pasiunea a devenit una malefica.
Ne-am imbolnavit. Si la propriu si la figurat. Acel noi devenea in fiecare zi ceva mai putred. Si oricat am fi incercat noi sa-l resuscitam, socurile electrice ii daunau.
Fugeam cateva zile, apoi ma intorceam flamanda...plangand de ciuda ca am cedat. Ma intorceam fie sa-mi fac o doza soc cu "fericire" fie sa ma conving inca odata ca putrezim...putin cate putin."

Atunci credeam ca eu am fost victima. Ca mi-am daruit sufletul iar el a fost aruncat la cos. Credeam ca am trait in "luni de fiere" a lui Bruckner si ca TREBUIE sa ma razbun. Am reusit sa-mi "detoxific" mintea de sentimentele ce i le purtam convingandu-ma eu pe mine ca il urasc.

Astazi ma uit in oglinda si imi zambesc. "Cristina, ce copil tembel erai! Ai invatat sa iubesti!" Am CERUT NEBUNIE! M-am rugat si mi-am dorit cu toata puterea mintii mele de atunci sa TRAIESC nebunia. Iar el a (re)aparut in viata mea o jumatate de ora mai tarziu :) Teoretic mi s-a implinit dorinta. A fost prima mea "frunte data asfaltului"...ce rost are sa mai dezbat acest subiect?

Ajungem acum la partea cu "de ce ai dezgropat mortii Cristina?" De ce, dupa atata timp ai scris/postat despre el? Am primit mesaje, telefoane, comentarii de la oameni care erau complet confuzi: DE CE ACUM? Tanjesti dupa el? Traiesti din amintiri?
Si, cum explicatia cea mai simpla e de cele mai multe ori si cea adevarata, am sa va fac o ultima confesiune (apoi ne reintoarcem la articolele acide, filosofice, etc).

Am postat ACUM aceste scrieri vechi pentru ca le-am gasit intamplator pe un stick pe care-l purtam in portofel. Cand le-am recitit, in loc sa ma doara, m-au bucurat. Mi-au aratat ca SUNT capabila sa simt. Si, am stat destui ani amortita :)
Apoi, am mai purtat o dorinta ascunsa in mine, in toti acesti ani: vroiam sa fac pace cu omul acela. Sa vad cat de om e el, cat de om sunt eu si, in ciuda finalului...teatralo-dramatic, abia cand pui trecutul pe tapet si NU mai doare/enerveaza/inciudeaza, abia atunci "arunci bricheta in benzinarie" si pleci.
Ceea ce s-a intamplat. Si a fost bine! As putea spune fantastic, minunat, incredibil, dar cred ca "bine" e cuvantul cel mai potrivit.

Si, in cele din urma, ca sa nu ma dezic de la cele ce spun despre mine (si anume ca sunt 100% sincera) trebuie sa recunosc ca...mi-e dor de fluturi. Putini oameni reusesc sa iti umple stomacul cu fluturi, mintea cu fluturi, pleoapele cu fluturi...
Dar, dupa cum mi-a spus mie cineva, candva (cand mi-a facut bine): "take your hands off the wheel"

Am promis ca voi face asta. Si...mi-am cumparat o bratara cu un fluturas.


Deocamdata :)