Thassos, revelatii, raspunsuri si vacanta

(ganduri scrise in autocar)
E aproape 8 ceasul. Si nu credeam ca sunt capabila sa ma bucur in halul asta ca mai am putin si ajung acasa. Acasa fiind acolo unde e si Nemo, ca, daca ar fi langa mine acum, acasa ar fi oriunde as vedea cu ochii.
Incerc sa caut in mine niste bucurie. Aceea pe care o simteam atat de natural chiar si ieri dimineata la 09:31 cand deschideam ochii. Cand ieseam in balcon si priveam casutele grecesti cum zambesc sub soare. Cand ma lasam topita de raze si-mi sorbeam incet cafeaua cu muuult lapte. Cand lenea ma imbratisa exact cum visez eu sa fiu imbratisata: cald, dragastos, deloc invaziv. Natural.
Nu pentru ca a fost concediu, nu pentru ca a fost Grecia, nu pentru ca am zacut intr-un dolce far niente permanent. Ci pentru ca n-a trecut o zi fara o revelatie sau fara un raspuns. Si pentru ca am primit, sau mi-am gasit singura multe raspunsuri. Pe intelesul meu.
Cu 3 zile inainte sa plec am avut (din nou) un accident. De data asta cusatura, 5 copcii si o buca de protejat vreo 14 zile. Eram isterica. Pe 2 noiembrie am cazut in cada si si mi-am traumatizat muschiul intercostal, pe 2 iunie am cazut pe scari si mi-am intins ligamentele de la cot, iar pe 2 august am cazut in baie si m-am taiat nasol intr-o bucata de gresie. De ceee?!?!?
Si, dupa 5 ani, am revenit in Thassos.

(ganduri scrise acasa cu mintea odihnita)

De cum am pus piciorul pe insula am inceput sa am remuscari. Pentru ca ultima (si prima) data cand fusesem acolo...a fost cea mai frumoasa vacanta a mea. 10 zile... Iar acum eram in autocar si nu intelegeam de ce n-aud muzica greceasca umplandu-mi urechile. Fiecare loc pe care-l recunosteam imi alimenta niste melancolii carora incercam sa nu le permit sa ma invadeze.
Acelasi Thassos minunat, aceeasi greci cu zambet larg si pofticios, aceeasi turisti relaxati, aceleasi ape clare...dar eu...eu altcineva.
Am plecat din Bucuresti cu niste decizii triste, cu o incarcatura emotionala foarte puternica, epuizata si fizic si psihic, agitata si satula pana peste cap de problemele oamenilor din jurul meu. Ale mele fiind...in stand-by.
Mi-am dorit foarte tare sa ma pot rupe de tot si toate, sa reusesc sa-mi adun putin gandurile si neaparat sa ma relaxez, sa ma odihnesc, sa DORM!
Punctul culminant a fost dupa vreo 3 zile deja petrecute in Thassos cand, intr-o dimineata in timp ce-mi aranjam prosopul pe sezlong...am dat cu ochii de...cineva... mort si ingropat pentru mine. Impactul a fost atat de puternic incat am avut senzatia ca ma scufund in nisip, ca ma sufoc, m-a apucat tremuratul si panica. TOTUSI...un minut mai tarziu am realizat ca facusem o confuzie. Cam greu sa confunzi in halul acesta...asemanarea era uimitoare. Am petrecut o zi intreaga certandu-ma in minte pentru confuzie si pentru reactie. Nu intelegeam de ce mama naibii m-a zguduit in halul acela. Cu toate astea...pana cand am plecat de-acolo eram complet calma, fara niciun fel de remuscari. Acela a fost punctul pus peste melancoliile mele vis a vis de concediul din 2009. A fost DOAR un concediu frumos. A FOST!
In ultimele mele doua zile de Thassos am cunoscut doi oameni frumosi. Doi greci dementi, doi hipioti cu suflet tanar.
Nu vreau sa impart cu voi revelatiile mele din ultimele doua zile. Vreau sa le las sa ma bantuie, sa retraiesc iar si iar si iar senzatiile acelea incredibil de fericite, sa imi simt mintea pentru prima oara, dupa foarte mult timp, goala de tot ce doare si plina de tot ce inseamna ZEN. Cautam zen-ul si l-am primit.
Poate ca am fost vulnerabila emotional si usor de citit, insa...dupa doua seri minunate, cu gatit, cu ras, cu cantat si dansat sub un maslin batran de vreo 2000 de ani...am simtit cum poezia imi subjuga matematica si logica. Filozofia a neutralizat fizica. Emotiile au castigat teren. Si sufletul, cel de care m-am dezis si mi-am scrijelit asta in carne ca s-o vad zilnic, a cerut din nou metafore si bucurie.
Mi s-a rupt bratara de la picior. Bratara primita cadou, adusa din Thassos. S-a rupt in ultima seara in timp ce escaladam stancile sa vad un altar construit de grecul de care m-am indragostit. Da...m-am indragostit :) Nu la modul acela din filmele americane, pentru ca nu era cazul. M-am indragostit de vocea lui, de limba pe care o vorbeste, de atitudinea lui, de calmul si bunatatea lui, de nebunia lui...Mi-am construit himera de care aveam nevoie acolo, cat sa-mi dea putere sa alung himerele de aici.
Cum spuneam, eu si superstitiile mele legate de bratari care se rup singure - doar ca niciodata n-am reusit sa ating performanta asta, mereu le-am dat singurica jos - bratara mea de Thassos a ramas legata intr-un pin de pe muntele lui Stamati :) Cu tot cu o dorinta. Asa zice superstitia, n-am ce sa fac :)
Iar acum sunt aici. Drumul de intoarcere a fost infernal de obositor, cu atat mai mult cu cat m-a deranjat operatia... Am ajuns in Bucuresti atat de obosita incat aveam senzatia ca am consumat pe drum tot zen-ul gasit acolo. Am intrat in panica, am vrut (ca de obicei) sa ma ascund, sa nu mai vorbesc cu nimeni, sa nu mai risipesc niciun dram din energia mea buna.
Pana am despachetat si-am gasit coronita din frunze de maslin. Sunt bine.

Eu, Cristina, stiu ce vreau.