Azi, atunci si maine (lamuriri)

Episoadele povestii mele s-au consumat. Nu pot sa continui scrierile pentru ca ar insemna sa reconstruiesc din amintiri trecutul si nu asta este intentia mea. Le-am postat pentru ca le pastram de prea mult timp cu mine (la propriu si la figurat). M-am eliberat de ele, m-am dezbracat de ele, am facut pace in sfarsit cu gandurile si cu intrebarile legate de aceasta poveste. Mi s-a implinit dorinta: am avut closure. Mi-am dorit in fiecare zi sa reusesc sa inchid acest capitol. Nu din punct de vedere sentimental, ci pur si simplu sa nu mai existe intrebari care sa-mi bantuie mintea.

Atunci, acum cativa ani buni, am scris chiar si un epilog. Nu il pot posta decat pe bucati pentru ca in momentul in care il scriam eram inversunata si otravita de ganduri dureroase.

Atunci:
"Cercul s-a inchis. Mi-e usor teama de ciclicitatea vietii, de faptul ca daca persistam intr-o anumita greseala fara sa incercam macar sa o corectam ea devine un fel de simbol al nostru.
Nu pot sa trec peste acest an ca si cum n-ar fi fost, oricat as vrea. Nu pot sa pretind ca inca am 23 de ani, ca n-am experimentat agonia si extazul, ca n-am ajuns ca azi sa-mi pun intrebari de genul "ce-ar fi fost daca...?".
Azi toate zilele ce-au trecut sunt doar intamplari care ma contruiesc pe mine. Am scris cu ceva timp in urma "totul e permis in dragoste si razboi" dupa care am completat cu "ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" .Acolo am oferit franturi vagi de realitate care sa ma ajute sa-mi construiesc prezentul si sa supravietuiesc viitorului."

Acum, daca ar trebui sa vorbesc despre trecut n-as sti ce sa spun. As concluziona oarecum simplu: s-a incheiat. A fost incredibil de frumos, s-a sfarsit infiorator de dureros. Dar, nu sunt oare toate povestile la fel? Ba da.
Ce spuneam atunci despre final?

"Ai sa-mi apartii intotdeauna!"
Credeam ca minunile tin 3 zile, sau poate 3 luni?sau trei ani?
N-are rost sa gandesc matematic. Spun doar ca prea curand pasiunea a devenit una malefica.
Ne-am imbolnavit. Si la propriu si la figurat. Acel noi devenea in fiecare zi ceva mai putred. Si oricat am fi incercat noi sa-l resuscitam, socurile electrice ii daunau.
Fugeam cateva zile, apoi ma intorceam flamanda...plangand de ciuda ca am cedat. Ma intorceam fie sa-mi fac o doza soc cu "fericire" fie sa ma conving inca odata ca putrezim...putin cate putin."

Atunci credeam ca eu am fost victima. Ca mi-am daruit sufletul iar el a fost aruncat la cos. Credeam ca am trait in "luni de fiere" a lui Bruckner si ca TREBUIE sa ma razbun. Am reusit sa-mi "detoxific" mintea de sentimentele ce i le purtam convingandu-ma eu pe mine ca il urasc.

Astazi ma uit in oglinda si imi zambesc. "Cristina, ce copil tembel erai! Ai invatat sa iubesti!" Am CERUT NEBUNIE! M-am rugat si mi-am dorit cu toata puterea mintii mele de atunci sa TRAIESC nebunia. Iar el a (re)aparut in viata mea o jumatate de ora mai tarziu :) Teoretic mi s-a implinit dorinta. A fost prima mea "frunte data asfaltului"...ce rost are sa mai dezbat acest subiect?

Ajungem acum la partea cu "de ce ai dezgropat mortii Cristina?" De ce, dupa atata timp ai scris/postat despre el? Am primit mesaje, telefoane, comentarii de la oameni care erau complet confuzi: DE CE ACUM? Tanjesti dupa el? Traiesti din amintiri?
Si, cum explicatia cea mai simpla e de cele mai multe ori si cea adevarata, am sa va fac o ultima confesiune (apoi ne reintoarcem la articolele acide, filosofice, etc).

Am postat ACUM aceste scrieri vechi pentru ca le-am gasit intamplator pe un stick pe care-l purtam in portofel. Cand le-am recitit, in loc sa ma doara, m-au bucurat. Mi-au aratat ca SUNT capabila sa simt. Si, am stat destui ani amortita :)
Apoi, am mai purtat o dorinta ascunsa in mine, in toti acesti ani: vroiam sa fac pace cu omul acela. Sa vad cat de om e el, cat de om sunt eu si, in ciuda finalului...teatralo-dramatic, abia cand pui trecutul pe tapet si NU mai doare/enerveaza/inciudeaza, abia atunci "arunci bricheta in benzinarie" si pleci.
Ceea ce s-a intamplat. Si a fost bine! As putea spune fantastic, minunat, incredibil, dar cred ca "bine" e cuvantul cel mai potrivit.

Si, in cele din urma, ca sa nu ma dezic de la cele ce spun despre mine (si anume ca sunt 100% sincera) trebuie sa recunosc ca...mi-e dor de fluturi. Putini oameni reusesc sa iti umple stomacul cu fluturi, mintea cu fluturi, pleoapele cu fluturi...
Dar, dupa cum mi-a spus mie cineva, candva (cand mi-a facut bine): "take your hands off the wheel"

Am promis ca voi face asta. Si...mi-am cumparat o bratara cu un fluturas.


Deocamdata :)

Impuls

Nu te gandesti niciodata la apocalipsa? Esti calm, zambesti, respiri usor in timp ce in mintea ta se deruleaza scene desprinse din cele mai criminale filme. Iti imaginezi cum rascolesti intreaga casa in cateva momente. Tot ce-ti cade in mana este izbit de pereti. Iti urla plamanii in piept si n-ai deloc liniste pana nu vezi distrus tot ceea ce te inconjoara.
Da, asa dai tu viata videoclipului Nirvana din mintea ta. Povestea ar putea continua ucigas. Iar in cele din urma te vezi prabusit intr-un fotoliu cu o tigara in mana, fumand insetat.
Sunt singurele momente in care imi aduc aminte cum era sa fumez. Sa potolesc furia, sa deplang moartea a zeci si zeci de neuroni intr-o tigara aromata care devine scrum prea repede.
Desigur, e doar imaginatia mea.
Pentru ca in realitate eman calm si fericire. In realitate nu tip, nu sparg, nu vorbesc urat, nu fumez, nu distrug, nu nimic.
In realitate ma scald intr-o normalitate anemica, putrezind in monotonia unui comportament avizat de psihologii care cred in zen :)
Simplu

Perfectiunea mea - nebunia mea

Sunt un om dificil. Admit. Nu este deloc usor sa convietuiesti cu mine, ba chiar as putea spune ca este o provocare.
Sunt un om tipicar, am foarte multe tabieturi, si sufar de o forma usoara de OBC (obsessive-compulsive-disorder). Asta inseamna ca intotdeauna-intotdeauna am acelasi ritual matinal, asez cartile in aceeasi ordine in biblioteca, imi las lucrurile aliniate pe birou in acelasi mod zi de zi de zi.
Fac curat dar pun intotdeauna toate obiectele exact la locul lor iar daca cineva le schimba ordinea ma deranjeaza...psihic.
In acelasi timp sunt foarte constanta. Daca imi place un fel de mancare il mananc pana nu-l mai suport. Fac fixatii care dureaza o vesnicie si sunt inlocuite numai si numai de alte fixatii. Evident, nici fixatiile vechi nu dispar, pot fi resuscitate la cea mai mica amintire. Pentru ca nu uit. Nu uit niciodata, am o memorie de elefant.

Sunt anumite lucruri pe care sunt convinsa ca doar eu le pot face cel mai bine, intelege cel mai bine, exprima cel mai bine. Nu sunt reticenta la schimbare daca vine din partea mea.
Singurul "univers" in care incerc de fiecare data altceva si sunt cumva "dezordonata" este cel al cuvintelor. Scriu si-mi place sa incerc sa scriu de fiecare data altfel spunand acelasi lucru. De fapt imi place sa ma joc si sa transmit mesaje subliminale asteptand (tacuta in vizuina mea) sa vad cine ar putea vreodata sa le descifreze. Rareori.

Aceasta nebunie este .... perfectiunea mea. Nu ma laud, nici nu ma plang. Nu pot detalia chiar toate tabieturile, convingerile, fixatiile, nu va pot explica cum imi functioneaza mintea...sau de ce sunt asa.
Un lucru e cert: nu am pretentii sa fiu inteleasa sau acceptata. Sunt foarte-foarte putini oameni care au reusit sa cunoasca adevarata fiinta de sub tonele de nebunie.
E adevarat, poate necesita prea multa munca iar rezultatul nu este atat de...spectaculos. Sapi, sapi, sapi, studiezi, studiezi , iar in final ce descoperi? Cine sunt cu adevarat?
Nu va pot spune eu, pentru ca eu sunt narcisista si egoista.
Ce va pot spune e ca prefer ignoranta in locul unei implicari partiale.
Nu poti sa ma cunosti putin, sa ma intelegi partial, sa stii aproximativ cam ce vreau.
Nu mi-e teama de dezamagire, am foarte putine asteptari de la oamenii din jurul meu, in general incerc sa nu-mi fac nici un fel de asteptari si sa iau ca fiind pozitiv tot ceea ce ma inconjoara.
Insa una dintre pretentiile/asteptarile/iluziile/sperantele (sau ce altceva mai intelegeti voi, cititorii, prin "cerinte" de la semeni) mele : in raport cu mine, gandeste profund sau ignora-ma!

Te rog nu ma trata superficial pentru ca am sa inebunesc. Stai de vorba cu un om care are un miliard de ganduri pe secunda si face asta de la nastere, te rog, mai bine ignora-ma decat sa-mi spui un lucru neinsemnat.

Gandesc, deci exist.

I dont fit in this world

Da, asa am vrut s-o spun, in engleza. Imi plac englezismele.
Si-mi mai place civilizatia si bunul simt, sinceritatea , profesionalismul, educatia...ironiile fine, decenta...simplitatea umana fara adaos de silicon sau prostie.
Asa ca...trebuie sa-mi gasesc serios o padure in care as putea sa ma retrag, sau o cariera in sihastrie.
Vreau o lume in care poti sa zambesti dezinteresat si din suflet, nu pentru ca asa trebuie, nu ca sa razi fortat la glume stupide, nu ca sa fi politicos cu cel ce nu e deloc politicos.
M-as astepta sa traiesc printre oameni care au macar un minimum de bun simt...Astazi insa nesimtirea este o "calitate" studiata inca de pe bancile scolii, progeniturile noastre/voastre invata sa-si cultive lipsa de respect pana la stadiul de grotesc. Trimitem in societate specimene construite din bucati de prostie, stupizenie, nesimtire, dizgratioase, tupeiste.
Iar eu fac parte din aceasta societate?!? Da, din pacate, da.
Am incercat o perioada sa ma integrez in multime. Am reusit, schiopatand totusi, traind pentru mirosul de sange fara a conta al cui e. Am invatat meseria, ma pricep de minune la ea. Pana am inceput sa musc si din mine, pentru ca nu ma mai placeam. Sau ca gest reflex.

Abia astept sa mi se atraga atentia ca sunt superficiala, ignoranta, critica sau rea. Abia astept sa fiu renegata de natie, de cei cu patriotism in sange de cei ce se lauda ca sunt mai destepti decat mine. Sau nu?
Am vrut sa caut bucatele de optimism, sa gasesc oamenii frumosi din lume, sa ma bucur de o minte limpede si de o atitudine pozitiva.
Oh well...guess what? O fi stand frumusetea in ochii privitorului insa imi voi consuma darul vederii cu atata acid in jur.
Mi-e lene sa incerc sa mai fac ordine in societate, in viata de zi cu zi, in jurul cercurilor in care ma invart.
Mi-e mila de mine sa fiu eu cea care "lasa de la ea" pentru ca am obosit sa lupt.
Oamenii vor continua sa judece in necunostinta de cauza , sa blameze pentru ca e cea mai simpla metoda, sa-si odihneasca inteligenta la adapost de creier, sa fie duali pana la nivel de atom.
N-am incercat inca toata lumea insa cea pe care am incercat-o deja e clar ca nu mi se potriveste.
Am depus eforturi mari sa invat sa iubesc, sa daruiesc, sa cred, sa traiesc ...iar acum am senzatia ca EU, omul, sunt de fapt din ce in ce mai nesemnificativ pentru ca incerc sa intind mana in loc sa dau cu pumnul.
Vreau sa invat sa fiu o ignoranta. Deschiderea totala a sufletului ne lasa face sa ne pierdem armura protectoare. Cu care cred ca ne nastem de altfel. Unii insa o dau jos, altii isi monteaza sulite.
Mi-a disparut setea de cunoastere, de intelegere, de bunatate, de rabdare.
Daca nu pot nici sa-i iubesc nici sa ma lupt cu ei prefer sa-i ignor, sa mi-i sterg din minte, sa devin o narcisista - egoista care isi cladeste din nou bula de sticla pentru a se tine departe de cei mai multi dintre oameni.
Va marturisesc ca si veninul meu e mortal doar ca-l folosesc in scopuri cosmetice, nicidecum pentru a ucide nemotivat.

Fara nici un motiv anume, spun si eu cum spunea MJ intr-un cantec: "I'm bad!"




just wait and see.

Aproape infern

Eram in autobus...ma intorceam acasa...
Inghesuiala si transpiratia celor din jur ma faceau sa ma tin chircita cu o mana de bara, privind absenta pe geam. Abia asteptam sa ajung acasa, sa scap de hainele pe care le simteam lipite de piele.
Acasa, liniste, scap de haine, fug la dus, raman 20 de minute sub apa fierbinte, pana am pielea rosie si neteda...apoi ma infasor in prosop si ies.
Dau drumul la laptop, nu este net...ah, uitasem, probleme tehnice...
Iau pe mine o pereche de pantaloni scurti, o bluza, trag draperia...astept sa vina el acasa...
Aud soneria...stau o secunda pe ganduri (sa pun ceva pe mine - oare am inchis usa de la intrare?), soneria se opreste, o bataie scurta la usa, apoi clanta apasata, si usa se deschide...
"O fi EL?"
Dau cu ochii de un tanar, slab, inalt, creol, care ma priveste nerusinat...
"Buna ziua, de la firma de net..."
"Cum iti permiti sa intrii in casa mea?IESI!"
"Nu va retin mult, vroiam sa lamuresc cu pana de internet"
"Iubitul meu nu e acasa, te suna el, iesi!" Spunand acestea ma indreptam spre el...silindu-l sa dea inapoi pe hol, spre iesire.
El se uita la mine...zambeste si intinde o mana, sa ma atinga...
"Arati foarte bine!"
"Ce faci?!!!Ce dracu faci?Iesi afara, n-auzi?!?!"
Incepusem sa simt o oarecare panica, un tremur, gandurile mi-o luasera razna, unde mi-e telefonul, de ce nu mai ajunge el, oare o fi plecat de la birou, cine naiba e baiatul, ce dracu se intampla???
Tanarul ma ia silit in brate si incearca sa ma sarute..."Hai ca nu-ti fac nimic rau!"
Ma smulg cu lacrimi in ochi din imbratisarea aceea, il trag un sut, nu stiu unde l-am nimerit, fug in camera, inchid usa lasandu-l pe el in hol. Apuc telefonul cu maini tremurande, dau sa caut in agenda (neintelegand DE CE caut in agenda numarul LUI, el e primul in telefon). Din cauza fricii nu nimeresc decat greu (secundele ca anii), suna, suna, suna, deja tipul impingea de usa : "sa vezi ce-ti fac acum javra!"
"ALO!ALO!A intrat cineva peste mine in casa!!!Nu stiu cine e, un nebun, s-a dat la mine, cu forta!CE FACI?UNDE ESTI?CAND AJUNGI?"
Urlam in telefon, il panicasem de tot si pe el, il auzeam sacadat cum imi spune sa sun la politie, repede, el blocat in trafic...
Brusc, cedez, usa se deschide, tipul navaleste peste mine in camera, imi smulge telefonul din mana, il arunca, imi tranteste un dos de palma, care ma lasa pe jos, si incepe sa traga de hainele (putine) de pe mine...injurand printre dinti.
Urlam, ma zvarcoleam, plangeam, nu intelegeam nimic...
Imi imaginam ca daca ajunge la piele, sa ma dezbrace, sa ma atinga, sa-mi faca ceva, prefer sa mor!
Un puseu de adrenalina m-a face sa ma smulg cumva din tevatura aceea, s-o iau la fuga pe hol, ies din casa, in holul blocului urland cat ma tineau plamanii...
El iese dupa mine, cu un ranjet aproape diabolic:
"Urla cat vrei, cine sa te ajute?Babele din bloc?Haha!"
"Cine dracu esti bah?!Iubitul meu ajunge imediat si-ti rupe picioarele!!!"
"Iubitul tau e blocat in trafic, si pana-ajunge el, ma distrez si eu putin"
Venea amenintator spre mine...am incercat sa fug pe scari, mi-a luat-o inainte blocand calea...
Ne-am luptat putin, eu il impingeam, zgariam, el m-a luat de gat, ma tragea inspre in casa...
In acel moment cu cata energie imi ramase...tintesc din toata forta si sutez spre prohabul lui.
Cade fulgerat in genunchi.
Fug in casa, in dementa mea, direct spre telefon...uitand sa inchid usa dupa mine. Iau telefonul, ma indrept spre usa, s-o inchid, lipsea cheia din yala... Urlu cat pot, trantesc usa, ma pun cu spatele in ea si incerc sa-mi deschid telefonul.
Suna, suna, suna!
"UNDE ESTI?O sa mor!Asta vrea sa ma violeze, nimeni nu e in bloc, l-am lovit, nu gasesc cheia, nu stiu ce sa fac?!!!!!"
El innebunit imi spune ca e foarte aproape, a sunat la politie...aia cica sunt pe drum...
"CE POLITIE???Nu e nici o politie, nu stiu ce dracu se intampla, cred ca visez!Da Doamne sa visez!Te implorrr faaa cevaaaaaaaa!!!"
Aud bufnituri in usa...Puternice!
"Curva, te omor!Iti rup capul!"
Eu inca in telefon, plangeam, EL era innebunit, totul devenea sufocant...Simteam ca lesin, spaima, teroarea...zgomotul surd din usa, totul devenea cetos...
Din telefon ii auzeam vocea innebunita, timpul parca se oprise, totul era cu incetinitorul, sughitam, respiram sacadat, ca-n filme, stiam ca e ultima bufnitura in usa pe care o pot sustine...
"Te iubesc!" i-am spus in telefon, apoi in timp ce usa era aproape sparta, am alunecat la podea, sufocata, inchizand ochii, cu acel...nebun...navalind peste mine...


Deschid ochii! Intuneric!Plang, respir repede...Tip!
El, ma ia in brate...ma tine acolo "Ai visat"
"am visat ca...si tu...nu erai..si m-a batut!"
"Te iubesc!Sunt aici, nu plec niciodata!"
M-am pus in bratele lui, mica, infundata in pieptul lui, acoperita cu pupici pe crestet...

Doamne...Dumnezeule!As innebuni!

Fairytale gone bad...

Am adormit greu, intoxicata de tutun, dupa doua pastile de somn, 2 aspirine, 2 cutii de bere si o criza de nervi.Era ora 2.
O plagiez pe autoarea mea preferata, dar, mi-am simtit fruntea amortita si rece mult timp dupa ce am ridicat capul de pe gresia din baie.M-am rugat bineinteles!
N-o sa mint, chiar daca dau in patetism, nu mi-am dorit sa ma mai trezesc. N-am crezut ca pot, fizic, sa ma trezesc. Organismul uman e un miracol, si va spun ca cei ce mor prin autosugestie sunt printre cei mai puternici oameni de pe fata pamantului.
Am dormit agitat, m-am trezit des, ma plimbam prin casa, imi aduceam aminte ca nu vreau sa exist, ma tranteam in pat cu o durere in piept. N-am inteles de ce m-am trezit? Reflex poate?Pentru ca pot?M-am uitat afara, o noua zi caniculara...e 26 august, si TU, Cristina, traiesti. Am spus-o cu atata scarba incat mi s-a facut greata, m-am dus in baie si-am vomat.
Mi-am facut bagajele, am gasit toate hainele extrem de repede, le-am impachetat si le-am asezat in rucsac, organizat, pentru ca azi plec in Delta Dunarii.
Apoi am cautat Sunrise Avenue melodia Fairytale Gone Bad. Am ascultat-o de doua ori incercand sa-mi storc o lacrima.E melodia mea de adio! N-am reusit. Precizez ca nu imi plac lacrimogenele, muzica "de suferinta" si n-am savurat vreo drama sentimentala. Pur si simplu asa am simtit ca trebuie sa fac.
"despre ce era vorba in depresia ta de aseara?" m-a intrebat Vali
"never mind that now...its all gone, dead!" i-am spus in timp ce cautam pe youtube Vaya Con Dios (mergi cu Domnul - asa o traduc EU).
Don't Cry for Louie
Farewell Song
Am dansat, am cantat, si am incheiat exercitiile de dimineata cu ce altceva decat "I will Survive" dupa care i-am spus lui Vali : "cand ma intorc...I've got to find myself a job, mate"

Mi-am luat ramas bun, pentru cei ce nu inteleg, nu am pretentia sa cititi printre randuri, sau sa deslusiti misterul scriselor de mai sus. M-am sarutat pe frunte, si mi-am luat ramas bun! De la mine! Si de data asta am facut-o pe bune, de asta si scriu aici, neartistic, si morbid, ca sa pastrez giulgiul asta scris.
O sa iau cenusa acelei parti a mea care-a murit azi noapte agonizand si-am s-o arunc in Dunare. Nu puteam sa plec cu lesul acela dupa mine. Ar fi fost greu de carat si m-ar fi intoxicat noaptea cu duhoarea lui.
Nu rad, nu plang, nu visez, nu exagerez. Si cel mai important, nu dau inapoi...

(si nu, nu e perioada de doliu, nu jeleste nimeni!)

Totul e permis in dragoste si in razboi ...(o latura ascunsa a mea)

... cu conditia sa nu incurcam taberele. N-o sa facem amor cu baioneta, in front deschis :)

2 years ago...vara...canicula...Bucuresti incins, terase pline, bantuite la refuz. Oamenii din jurul meu ma plictiseau, ma plictisisem de mine, de serile cu dusuri reci, de somnul intr-un pat gol, de pielea mult prea arsa de soarele din Vama, devenisera ritualice weekendurile incepute in masina cu sticla de tequilla intr-o mana si lamaia in alta. Cautam ineditul in fiecare atom al interlocutorului... practicam jocuri cerebrale nestimulative... Pana si drama mea de zi cu zi era lenesa si incinsa. Incinsa la maximum si prea lenesa sa faca ceva. Imi aduc aminte ca imi era lene sa ma masturbez, si chiar sa visez ca o face cineva pentru mine :))
Nu cred ca am cautat ceva anume, nu mi-as fi imaginat ca pot fi scoasa din starea respectiva in care putrezeam zilnic. Tatonam terenuri, si din lipsa de ocupatie as fi incercat si melci la micul dejun...just to be diffrent.
Am dat curs unei invitatii mai neobisnuite intr-o seara. Hai sa socializam. Stiam ce va urma, nu era greu de imaginat, insa aveam NEVOIE de o aventura. Ma mir ca n-am refuzat-o pe motiv de lene... Asteptam o stimulare deloc cerebrala, foarte fizica. Cine putea sa ma scoata din starea respectiva? Stiam totul, traisem totul, nimic nu ma mai surprinde!Si in plus eram mai mult decat sigura ca vom consuma inceputul si sfarsitul in acelasi timp. Fara pretentii...fara asteptari...fuck like its the end of te world. Asa am si facut-o :) Ca si cum lumea se sfarsea, intre gloante si cutremure, iar noi (contextual noi, caci NOI nu exista din motive de individualism) ne imperecheam. Am luat o pauza de la iadul monoton mi-am corelat adn-ul cu al lui si apoi ca si cum nimic nu se intamplase am plecat. Mi-am scos din minte noaptea aceea in minutul in care am iesit pe usa. Ma simteam ca o hoata. Imi furasem cateva ore de VIATA.
Inca auzeam ploaia din "Sin City" si vocea grava a naratorului.
Daca nu ar fi fost febra musculara probabil as fi fugit si mai tare. Nu mi-am facut dus dupa ce am ajuns acasa, nu m-am schimbat de haine, am cazut iar in patul gol am dormit doua ore si apoi m-am dus la birou, asa "pangarita" mirosind a sex, a transpiratie in doi, si cu febra musculara. Tremuram! Am tremurat toata ziua...fara motiv. Nu simteam nimic. Nu aveam permisiunea sa simt ceva. Nu era cazul, momentul si nici persoana potrivita.
Mi-am facut un scurt instructaj mental, a fost pentru prima oara in viata mea cand am separat cu o precizie chirurgicala fizicul de psihic. Sufletul si mintea de trup. De fapt sufletul, mintea, trupul, fiecare reprezentand o entitate separata. Imi folosisem doar corpul. Mintea era adormita si plictisita, iar suflet nu stiam ca am...nu imi doream sa am.
Dupa aceasta paranteza totul a reintrat pe fagasul normal. Normalitatea cotidiana, cu care ne hranim fiecare dintre noi fara sa tinem cont ca ne imbuibam de fapt cu junk food.
N-am putut totusi sa uit. N-am fost lasata sa uit. Suna telefonul, seara, o data la doua/trei luni, ma uitam la ecranul lui, il puneam sub perna, imi incrucisam picioarele cu ciuda!De ce?!? Soneria imi derula instantaneu cateva imagini absolut erotice, senzatiile EXACTE, secundele, intensitatea, totul strict fizic, dar viu, al naibii de viu pentru mine care-mi ordonasem sa UIT.
Ma gandeam "once is ok, second time is a relationship, and you dont want that, dont you?"
Derulam pe repede inainte mai bine de un an si jumatate. Cele traite sunt relevate pe http://360.yahoo.com/sabbra_cof.
Ultimul mesaj din telefon suna cam asa "vroiam sa te vad (...) acum nu mai vreau sa te vad".
Un an si jumatate de normalitate, de rutina, monotonie, ma plafonasem...iar! Mi-e ciuda pe mine pentru nestatornicia de care dau dovada, si-mi vine sa fug odata cu vantul, sa alerg prin ploaie, sa copilaresc, sa tip la cer, si nimeni sa nu-mi ceara socoteala. Cateodata mi-as fi dorit sa pot ingheta timpul celor dragi (pe care astfel de rebeliuni ii pot ranii) sa fiu eu cea nerusinata si apoi sa ma intorc fara sentimente de vinovatie. Nu e corect! Si am invatat ca platim pentru micile greseli. Mai devreme sau mai tarziu.
O zi depresiva de toamna, o baie fierbinte si o sticla de vin alb, pahar dupa pahar, in cinstea mea plus "Best Of" Depeche Mode. Eram in fata oglinzii incercand sa ma uit crucis la mine si sa-mi fac morala...Am sfarsit pe podeua din baie, tremurand, beata/inconstienta, al naibii de singura, incercand sa derulez chipuri cunoscute care n-ar fi fost scarbite sa ma tina in brate cateva minute, sa ma bage in pat, sa ma inveleasca, sa nu-mi fie nici macar mie sila de astfel de dulcegarii. The hell with it! I need phizical!
Cateva mesaje eronate pe messenger, un status vulgar, o coincidenta macabra si un telefon la care am raspuns...Deja vu! Instructaj mental : "n-ai voie sa simti , n-ai voie sa gandesti"
Mergeam prin ploaie fara sa incerc macar sa gandesc ce-am sa spun, ce-am sa fac...n-ar fi contat. Eram oricum prea mahmura.
Ne-am intalnit ca doi vechi prieteni. Am stat in ploaie cateva minute imbratisati. De ce? Nu stiu!
Cand a devenit mental/sentimental ceva pur fizic? Atunci in...aceeasi seara.