Cu suflet

Am trait de curand o experienta coplesitoare, dar ca sa fiu artistiqua :P si ca sa ajung acolo (dragii mosului) trebuie sa va iau pe ocolite si sa va explic (ce-a vrut sa zica poetul) cum am ajuns sa fiu/simt asa:

Mie-mi plac animalele :) Mai mult decat imi plac oamenii. Le iubesc. Nu la modul acela bolnav, nu ganditi aiurea! Animalele, vietatile astea cu ochi si suflet care nu sunt programate genetic sa faca rau ci doar sa se apere. Mi-ar placea sa am o mosie maaaaare-maaare si sa ma joc de-a arca lui Noe pentru tot restul vietii mele. Asta daca ar ploua cu mancare, ca altceva nu mi-ar fi necesar. Hrana pentru vietati, hrana pentru mine. Si zau daca n-as deveni vegetariana. Lacto :)
Asa sunt de cand ma stiu, ma topesc toata cand vad/aud un suflet cu blana :) Evident ca sa nu devin bolnava (mental) m-am autoprotejat cand a venit vorba de intrat in organizatii. Ajut de cate ori pot si de cate ori am ocazia dar full-time nu stiu daca as putea rezista. Asta e, in orice fapta buna facuta exista un substrat egoist (zice Phoebe din Friends, iar io n-o contrazic) si n-as fi eu daca as nega ca am doze multe si marunte de egoism.

Despre Nemo si celelalte suflete pe care le-am salvat de-a lungul timpului nu va mai spun, stiti, plus ca nu vreau acum sa scriu atat de mult :)

Asa...Acum cateva zile, duminica, ne intorceam noi acasica, cocotati pe motocicleta noastra iubita si cu gandul la o leneveala caracteristica ultimei zile de weekend. In fata casei noastre statea o cutie de carton (si m-am prins pe loc despre ce-i vorba) in care se uitau vreo doi baietei de pe strada. Curioasa din fire (eu felina) am aruncat un ochi: ce sa vezi - minune mare - un matz mic-mic-mic si tare nervos scuipa de zor, miorlaia amenintator si tremura tot ca prima impresie a mea a fost ca-i turbat.
Cauza? Niste personaje "binevoitoare" (doua fete, am alflat ulterior, tiganci, ca sa fiu mai precisa) au purtat cutia "in suturi" (adica lovind cu picioarele in ea pana se muta din loc in loc, vreo 200 de metri) pana s-au plictisit si au abandonat-o in fata portii noastre. Din acest motiv animalutul era traumatizat.
Cat am dat eu o fuga sa-i aduc ceva de mancare...cutia a disparut. Evident m-am bucurat crezand ca un suflet milos a luat mogaldeata. Daaaar...am vazut apoi aceeasi cutie...la ghena. "Sufletul milos" (inca nu stiu cine) a mutat cutia la ghena...Pentru ca asa facem (noi oamenii) aruncam VIATA la gunoi. Pentru ca...putem!
N-am stat deloc pe ganduri, am luat mogaldeata in casa.
A urmat panica personala :ce ma fac eu acum? Era mic, speriat, usor agresiv, puricos, murdar, mic si iar mic de vreo trei ori!
Pas cu pas: spalat, deparazitat, spalat, front-line, hranit,iar spalat si iar uscat, tinut tot timpul la caldurica (cu ocazia asta am dat drumul la centrala in casa) pentru ca imi parea ca tremura fara oprire. De fapt era speriat saracutul...
L-am pus rapid pe facebook cu arhicunoscutul titlu :cauta familie! N-aveam cum sa-l pastrez pentru ca Nemo a intrat brusc in depresie. Nemo (copilul meu cu blana) are sindromul "copilului singur la parinti" si este foarte egoist. Nu stiu daca isi va schimba vreodata comportamentul pentru ca am mai avut si alte experiente de genul si a reactionat mereu la fel: nu mai mananca, nu mai doarme cu noi, nu ne mai iubeste, nu ne mai baga in seama, nu mai e dragastos...ce mai...e apatic si uracioso-agresiv pana dispare "ala micu".
Doua zile l-am tinut pe Roscovan (motanelul pufos, mic-mic, cu ochi albastri si mieunat subtire) timp in care am fost mamica-adoptiva care se trezeaza noaptea din doua in doua ore sa-l duca la tavita, sa-l hraneasca, sa vada ca puiul e ok. In doua zile s-a transformat din "creatura turbata" intr-un sufletel adorabil, iubitor, pupacios si dependent de afectiune.
"Vezi ca oamenii pot face si bine?" ii spuneam cand iesea din culcusul lui noaptea si ma cauta in pat iar eu dormeam iepureste de teama sa nu ma rostogolesc peste el in somn.
Dupa doua zile am primit cerere de adoptie din partea unor persoane foarte iubitoare de animale.
Eh, aici vine experienta coplesitoare: m-am bucurat teribil ca i-am gasit familie dar am simtit cum o mica bucatica din suflet mi se rupe... Stiam de la inceput ca nu-l pot pastra, stiam ca am scopul precis de a-i gasi familie, stiam ca e temporar, nu credeam ca ma pot atasa in halul asta, atat de repede. Dar totusi...totusi m-am atasat...
Am stat ca pe ghimpi la birou cele cateva ore ramase pana sa ajung acasa sa-l pregatesc pentru noua lui casuta. Vroiam sa mai stau putin cu el, sa-l mai pup, sa-l mai dragalesc si sa-l CONVING (pe el, da, nu am inebunit) ca o sa-i fie bine.
Credeti-ma ca a fost obositor sa am grija de el dar am uitat de tot si toate cand am inteles ca n-o sa-l mai am...Nu tragedizez si sunt 100% convinsa ca am luat decizia buna si ca va avea o viata frumoasa :) Dar l-am iubit...si am fost iubita, stiu!
M-am simtit necesara. Am dat o sansa la viata si stiu ca exista sute de oameni care fac asta zilnic, pentru unii e un job, pentru altii e un hobby, pentru mine a fost o scurta experienta insa una extrem de puternica. E un sentiment extraordinar pe care-l ai atunci cand ajuti, cand stii ca ai castigat iubirea unei fiinte atat de mici incat nu-ti vine sa crezi ca are suflet. DAR ARE! Iar cand cei doi ochisori mici si albastri se uitau la mine si boticul roz ma cauta prindeam aripi!
Este atat de BINE sa faci BINE incat nu-mi pot imagina cum este posibil sa fi de cealalta parte a baricadei...

Poate asa sunt eu.

Acum am revenit la normal, Nemo ma REiubeste, e liniste in casa, lenevesc, stiu ca Nemo gaseste singur tavita, mananca (exagerat) singur, doarme unde are chef, ma cauta doar cand vrea el - independentul :)

Dar n-o sa uit niciodata de Roscovan!