Emotii...emoootiiiii!!!

Azi noapte am plâns. Am plâns până la sufocare, până la epuizare, până când am obosit și mi se împleticeau picioarele în drum spre pat.
După cum știți, sau nu, de o bună bucată de vreme n-am mai reușit să-mi exprim emoțiile. În niciun fel.
Extremistă cum sunt, ori simt tot, ori simt nimic. Și nimic a tot fost de mi-a ajuns, m-am săturat.

Concluzia la care am ajuns, alături de prietenele care mă resuscitează în momente de criză, a fost că am nevoie de niște timp singură, eu cu mine. Aparent nu mă plac. Eu pe mine. Credeam că sunt îndrăgostită de mine...dar aparent tot ce-am făcut a fost să încerc să mulțumesc pe oricine altcineva înafară de mine. Psihologia nu-și are rostul...așa cum spuneam, cred că pot scrie o carte.

Totuși, mi-au fost servite pe tavă exemple concludente despre cam cât de puțin timp am petrecut eu cu mine. Deloc. Mi-am ocupat fiecare minut făcând ceva și am luat fiecare decizie în funcție de părerea oamenilor din jurul meu. Dacă mă întrebam eu pe mine, oricât de hotărâtă aș fi fost în alte direcții, întotdeauna răspunsul era: "nu știu ce simt". Înafară de cele 3-4 ore de somn, în fiecare secundă a existat câte un om lângă mine. Sau, vorbind cu mine la telefon. Ceea ce nu e rău deloc, însă...poate Cristina să gândească singură ceva?

Evident că nu vă anunț acum despre cum mă retrag eu în pustietate și nici nu mă refugiez în vreo mănăstire. În continuare am ieșit zilnic cu câte cineva, până mă refac fizic și am voie la sală îmi ocup timpul cu tot felul de activități...sociale...
Doar ca am decis să-mi acord ceva mai mult timp mie. Să am timpul meu, cu gândurile mele și...toate emoțiile pe care încerc să mi le descopăr. Cred că din acest motiv n-am putut să investesc nicio emoție reală în altcineva. Saaaau, mai rău, să am impresia că am investit emoții, când, de fapt erau doar himere.
A fost o vreme când dăruisem tot devotamentul, atașamentul emoțional și orice vă mai trece vouă prin cap, cuiva. Apoi a venit vremea în care n-am avut cui să le ofer. Apoi am împietrit și n-am mai știut ce sau dacă pot să ofer.
De vreo două săptămâni încoace am un altfel de ritual. Stau la geamul meu, îmi beau cafeaua, citesc 4-5 pagini din cartea mea de suflet. Este emoțională și siropoasă, dar...asta simt ca am nevoie. Încerc pe cât posibil să nu mai consiliez pe nimeni și să nu-mi mai împărtășesc fiecare gând căutând soluțiile altora. Iar seara, oricât de distractiv ar fi să hălădui cu prietenii pe la terase, ajung acasă mai devreme și stau eu cu mine. Mi-am propus inclusiv să am o zi pe săptămână cu telefoanele închise.

Da, știu, veți spune că am luat-o razna și că mă ascund de lume. Nu e așa pentru că n-am cum să mă ascund de lume. Am prea mulți oameni cărora le pasă de mine și care m-ar lua de păr dacă mi-aș face rău.

Daaar...uite că rezultatele încep să apară. Demonii ies. Întrebările pe care am refuzat să mi le pun, gândurile pe care am refuzat să le am și emoțiile pe care am refuzat să le simt apar. Muzica pe care am refuzat să o ascult...îmi face pielea de găină și mă face să visez.

N-am cum să mă transform într-un personaj trist, pentru că am prea multă viață în mine. Și chiar nu mi-am propus vreun rezultat sau vreo țintă pe care să o ating. Pur și simplu vreau să mă cunosc înainte să mă împart. Știu doar că sunt în etapa în care nu mă mai interesează cum mă văd oamenii din jurul meu și nici nu vreau să le arăt o altă imagine decât ceea sunt acum. Bună, rea, urâtă, frumoasă, habar n-am. Îmi plac emoțiile mele...așa știrbe cum sunt.
Poate că asta-i lecția mea. Să devin mai întâi vulnerabilă în oglindă. Am fost mereu soldățel războinic. Lupta e acolo, luptătoarea încă nu s-a predat. Doar că și-a schimbat tactica :)