Cu viteză înainte

În ultima perioadă mi-a fost greu să îmi stabilesc un subiect pe care aș vrea să îl dezbat. Îmi doresc foarte mult să rămân conectată la acest jurnal virtual pentru că este o formă de auto-terapie care funcționează. Dacă privesc articolele scrise în 2008 si cele de anul acesta...diferența este copleșitoare. Parcă ar fi fost scrise de două persoane diferite.
Evident, în toți anii sesizez mici diferențe. În 2009 o explozie de emoții, în 2010 și 2011 o detașare oarecum apatică, în 2012 reies tendințe depresive iar în 2013 totul este confuz și incoerent.
Desigur, jurnalul este o exprimare emoțională a mea. Trăirile mele codate în cuvinte. Indiferent ce articol aleg mă propulsează exact în starea de spirit pe care o aveam atunci când l-am scris.
Din 2014 am început să îmi focusez atenția mai mult pe ce fac decât pe ce simt. Am început să aloc încredere raționalului și să țin emoționalul în frâu.
M-am simțit de multe ori de parcă aș fi fost bolnavă. Am fost în repetate rânduri convinsă că sufăr de tulburări bipolare pentru că aveam senzația vie că înmagazinez două persoane inăuntrul meu. Una extrem de sensibilă și alta extrem de dură. Iar eu voiam un echilibru.
Echilibrul de care azi mă simt destul de aproape. Daaaar....care nu este atât de intrigant.
Partea mea sensibilă era ca o telenovelă siropoasă care - de bine de rău - își are adepții ei. Partea dură era ca un SF controversat, iarăși, înțeles de o anumită categorie de oameni.
Iar echilibrul ar presupune să pot cumva să-mi gestionez proporțiile și să am "din toate câte puțin".
Să nu credeți că setea pentru auto-cunoaștere ajunge la vreo sațietate. Cu cât știm mai multe, cu atât vrem să știm și mai multe sau se nasc noi întrebări.
Totuși, în fiecare zi pot să îmi explic mai multe lucruri. Să mă înțeleg pe mine, cea de ieri.
Normal că nu îmi dorec să rămân ancorată în trecut și să îl analizez la infinit. Îmi doresc să pot gestiona bine prezentul și să știu totuși să mă bucur de imprevizibilitatea viitorului.
Vedeți? Dorințele ni se schimbă. Pe măsură ce ne schimbăm și noi.

Dacă până de curând aveam o lejeritate în a sfătui oamenii dragi sau oamenii care pur și simplu mă abordau pentru asta... acum nu mă mai simt confortabil să fac asta. Cu cât îmi explic mai multe lucruri, cu atât mă simt mai mică și incapabilă să consiliez pe cineva. Cu cât învăț mai multe, cu atât simt că sunt lucruri mai multe și mai complexe de înțeles. Simplitatea e complexa, adevărul e infinit, asta dacă sunteți amatori de metafore.
Cred că acesta este motivul pentru care o comedie romantică are mai mult succes versus un documentar științific. Cu cât oamenii se regăsesc și își identifică mai ușor sentimentele, cu atât le este mai ușor să se poziționeze într-un anumit loc, fie că vorbim despre clasa socială, fie că vorbim despre planurile de viitor.

Am ajuns la o concluzie...mi-e și greu să o...formulez. Da, am avut (până acum) o viața interesantă. Multe experiențe ieșite din comun, m-am diferențiat puțin de oamenii din jurul meu. Am ars etape și am trăit intens. Daaaaaar - cu toate cele trăite și "dansate" până acum, sunt de părere că aproape nimic din ce-am făcut n-a fost ce am vrut de fapt să fac. M-am concentrat extrem-extrem de mult pe lecții învățate din greșeli. Am fost mândră de toate episoadele mele de căzut/ridicat din cenușă. Muuult focus pe metaforă, prea puțin focus pe evoluție. Așa văd eu acum situația. Am evoluat din reflex. Norocul meu este că am reflexe bune. Mă descurc minunat în situații limită. Dar de ce să aștept aceste situații și să le consider singurele propulsoare?

Habar n-am, poate este o concluzie de moment, o faimoasă auto-contrazicere. Mă simt ca și cum tot ce am învățat și trăit până acum n-ar fi fost altceva decât chestiile elementare: să mă hrănesc și să supraviețuiesc. Și m-am mândrit că ce? Că sunt vie? Că am potențial?

Nu sunt dezamăgită de mine, nu este un articol trist. Încerc să-mi atrag eu, mie, atenția...Încerc să dau o nouă direcție acestui blog.

Încerc :)

Creier vs suflet

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!”

Măi...din păcate nu sunt săracă în duh. Din păcate pentru mine nu m-am mulțumit să cred în tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. La fel cum n-am așteptat prințul pe cal alb, nu cred în suflete pereche și sunt din ce în ce mai convinsă că iubirea este o emoție pozitivă și nu una impulsivă. Că atunci când iubești și ești iubit trebuie să fii confortabil, nu să îți plesnească stomacul de crampe.
Evident că avem cu toții nevoie de validare constantă, vrem să fim dumnezeul din viața partenerului nostru, daaar, ajungem adeseori să ne pierdem mințile absolut inutil.

Nu încerc să te conving de nimic și oricum n-aș avea șanse pentru că nu știu cum reușești tu să mă percepi în acest moment. Ce-ai spune totuși, dacă ți-aș sugera că, până acum, până în acest moment, ai preferat să îți explici totul prin metafore, poezii și muzică, doar pentru că așa îți era ție mai confortabil să îți înțelegi și trăiești viața.
Ceea ce poți face în continuare. Poți să visezi la dragostea perfectă, poți să crezi în karma, în destin, în noroc, în energii pozitive și în energii negative, în zodii sau în orice zeu îți aduce ție liniștea.

Să nu care cumva să crezi că toate gândurile, emoțiile, trăirile și percepțiile tale fac parte dintr-un mecanism complex și infinit ce ajuta la...perpetuarea și supraviețuirea speciei tale.
Să nu care cumva să crezi că ești cea mai evoluată formă de viața de pe această planetă, înzestrata cu cea mai evoluat oragan al speciei tale: creierul.
Dacă vreodată vei ajunge să înțelegi "miracolul" prin care celula vie se înmulțește și complexitatea prin care căpșorul tău procesează informațiile, cu siguranță că îți vei dori să crezi iar în basme. Pentru că era muuuuuult mai simplu.
Aș crede cu plăcere că dacă mă uit galeș pe fereastră și recit poezii, într-o seară Luceafărul se va îndura de suferința mea și mă va vizita. Pentru că sigur creaturile celeste n-au testosteron și nu se afla conștient și permanent în călduri. Luceafărul vrea să-mi umple mintea de magie și trupul de sărutări. Are o dragoste inuman de curată și sinceră și este dornic să mi-o ofere necondiționat.

Cred că poezia e mai ușor de acceptat și înțeles. Scutul acela protector care ne dă tuturor senzația că suntem unici și speciali și avem al șase-lea simț este atât de rezistent încăt putem să-l folosim o viață întreagă. Să tot încercăm să separăm abstractul de rațiune, să iubim cu inima și să suferim cu creierul. Să rămânem paralizați de teama apocalipsei, privind rugător spre cer.
Pentru că e mai plauzibil să facem asta decât să începem acel proces de autocunoaștere. E lung, s-ar putea să nu aivă niciun rezultat și, în plus, ai mari șanse să descoperi că nu prea ai suflet. Că ai creier în loc.
Daaar...la ce îmi folosește mie creierul dacă trăiesc și iubesc cu inima?

(to be continued...)

Răspunsuri, răspunsuri

În ultimele două săptămâni nu am fost cel mai vesel om din lume. Din contră. Am fost extrem de emotivă, agitată, urâcioasă și foarte-foarte confuză.
Evident, ca-n orice poveste de-a mea, fără un motiv concret. Ceea ce mă frustra și mai mult. Știți copilul acela plângăcios, hrănit bine, cu scutecul schimbat și somnul de frumusețe la activ, dar în continuare agitat? Așa și cu mine. Totul roz, niciun  motiv real de supărare, totuși, eu nemulțumită.

Și-am făcut chiar și ceea ce mi-am promis eu mie că nu mai fac: am analizat și despicat firul în 4000. Să vedeți apoi certuri cu vocile din capul meu: Cristina, go with the flow, nu mai analiza, nu mai căuta, mâine o să fie mai bine, bla-bla-bla...
Am început chiar să citesc o carte despre cum să nu mai gândești. Vorbesc serios. Mi se pare o aberație, însă sunt mânată de curiozitatea aceea malefică: dacă totuși afli ceva util? Dar daca nu?
Ce-ai de pierdut? TIMP Cristina, timp!

Oarecum, oarecum, am identificat câteva posibile cauze ale stării mele. A fost un dute-vino continuu. Ba mă enervam pe mine pentru că îmi dau voie să mă analizez într-atât, ba îmi spuneam că nu pot să mă ignor în continuare și să mă trezesc depresivă FĂRĂ motiv. Ba spuneam: fuck it, you have no soul, ba spuneam: un-fuck it, you need to feel.
Eu pot să fiu cel mai aberant și insuportabil om pe care-l știu. Nici nu știu cum sună asta pentru cei ce nu mă cunosc. E muuuult mai simplu să mi se pună o ștampilă cu : FREAK. În fine, continuăm.

Și azi, căutând ceva printr-o cutie de bijuterii, am găsit un stick mai vechi pe care obișnuiam să-l port la chei. Evident că nu mi-am reprimat curiozitatea de-a vedea CE am pe el. Multe-multe poze...vechi. Credeam că am șters toate pozele mele vechi..însă nu. Plus...un fel de jurnal. Mda...cutia Pandorei. Chiar uitasem că am incercat și această metodă de psihanaliză personală. Nimic rafinat, pur și simplu relatări necenzurate, păstrate ca...dovezi - pentru când va fi nevoie. Wow! Tocmai când credeam că eu - pe mine - nu mă mai pot șoca.
M-am îngrețoșat rapid de fiecare cuvințel scris acolo și-am recunoscut o Cristina foarte aproape de nebunie.
L-am șters. Nu înainte de a-l citi de vreo 10 ori. De fiecare dată refuzam să cred că am scris ce-am scris.
Scrisul ca scrisul Cristina, dar trăitul? Ok, NICI pe acest subiect nu vreau să insist...nu-i văd rostul.

Dar...am avut o imagine de ansamblu asupra celor două persoane, complet diferite, eu atunci, eu ieri. Și, ca să fie toată chestia asta mult mai bolnavă, a mai răsărit cineva in peisaj: eu AZI.
Am văzut mai clar ca niciodată extremele: Cristina maniaco-depresivă, Cristina Flower Power și Cristina - naratorul.
Iar echilibrul (devine Mecca acest cuvânt) acela despre care tot scriu ca o nebună...își are locul NU în mijlocul acelor personaje...ci la vreo cațiva ani-lumină distanță. :)
De ce spun asta? Pentru că..până acum am lăsat vântul să bată și-am fugit exact în direcția opusă a ceea ce fusesem în trecut. Când am realizat cât de rău ajunsesem...mi-am dorit să mă schimb atât de mult încât am tăiat absolut tot ce mă caracteriza înainte. TOT!
Acest om nou, care s-a construit singur...este întradevăr unul mai bun și mai frumos. Însă...(așa cum spuneam sus de tot) dacă am ajuns să fiu copilul plângăcios...e clar că lipsește ceva. Sau că e un surplus undeva.

Așadar Cristina, liniștește-te, habar n-ai ce să faci în continuare, dar știi că nu trebuie să te lași în voia vântului pentru că s-ar putea să te ia pe sus. Metafore...

Vreau să-mi setez câteva priorități.
Vreau să am un scop.
Altul decât acela de-a mă vindeca, pentru că, aparent, asta am făcut-o deja.

Gândim prea mult...

...asta a fost concluzia serii.
La un pahar de vorbă.

Și, pentru că gândim prea mult, trăim prea puțin. Mintea distruge sufletul...N-am zis-o eu. Eu aș încerca să-mi dresez sufletul și să-mi las mintea să judece. Cu siguranță mintea mea ar ști mereu ce facă și ce să aleagă pentru mine.
Dar, azi nu e o zi bună pentru tras concluzii. Azi mă chinuie o răceală de vară, pentru că așa-mi place mie...să bolesc canicular.

Suntem sclavii atenției, ne dorim să o primim chiar și fără să o returnăm. Și, dacă se întâmplă să oferim atenție dar nu ne este întors favorul (aparent considerăm că facem un lucru mare oferind) devenim frustrați și considerăm că am făcut un compromis.

Când naiba a devenit totul în halul ăsta de complicat și complex?

Asta aduce evoluția? Relațiile inter-umane condiționate de zeci de reguli? Parcă trebuia să fie totul simplu și direct...Place sau nu place, stai sau pleci.
Nu, nu, nu, nu... Dacă place, trebuie să știi CÂT place. Dacă știi cât place trebuie să știi până CÂND... Și, cum nu ne-am născut cititori în stele, dacă nu știm până când...ajungem să facem/gândim fel de fel de rahaturi absurde pentru a transforma "când-ul" în "totdeauna".

Mă doare mintea. Serios.

Așa că mă voi baza pe altă calitate cu care am fost înzestrați noi oamenii: darul vorbirii. Tot ceea ce nu este verbalizat va fi considerat irelevant. Poate că este o măsură drastică, însă nu-mi pot ocupa gândurile cu ipoteze posibile și imposibile.

După cum spunea un amic, grec, într-un context complet diferit: "În Grecia...ești ceea ce declari că ești".
Hai să nu mai fim ceea ce gândim.
Hai să fim ceea ce spunem că suntem.

Toate-s noi si... (atat)

E ciudat cum dupa cate o ora, doua in care nu stau incruntata, zambesc pana fac carcei la obraji si sunt pur si simplu linistita, incep sa ma simt vinovata de fericirea mea si sa o sabotez. Pur si simplu nu-mi vine a crede ca uneori (uneori) lucrurile merg bine iar binele e placut... 
Lucrurile sunt simple si desi am facut propaganda simplitatii tot eu am fost victima scenariilor complexe.
Punct si de la capat. 
Draga mea Cristina...e clar ca ai functionat defectuos pana acum:) Viata ti-a pus din nou pixul in mana (vorba cuiva drag tare) si tu ce faci? Vrei sa corectezi pagini trecute sau sa mazgalesti cu mana stanga?
Totul e nou. Chiar si sentimentele placute, fericirea si binele sunt noi. Le simt altfel. 
Incerc in fiecare moment sa fiu si sa ma comport ALTFEL decat imi spune fiecare instinct. Pana si bunul obicei de-a invata din greseli imi vine sa il reneg. De ce? Pentru ca ce rost are sa tot insir concluzii si sa analizez fapte deja petrecute iremediabil? E simplu: pana acum NU a fost bine. 
Lasa tot si scrie din nou. Altceva! Alte personaje, alt gen literar. 
Nu drama, nu poezii.
Scrie glume tampite intelese intr-un cadru restrans....Scrie retete culinare si poate devi mai ceva ca Jamie Oliver.
E atat de nou totul incat nu stiu daca sa fiu mandra de mine sau sa ma auto-intitulez inconstienta. 
Sau...sau pur si simplu sa nu mai despic firul in 40. Simti, faci. 
Spui ce simti si te pui in pielea omului din fata ta. Nu mai e cazul de "care pe care". Competitii negative si orgolii distructive nu-si au locul in noutatea asta a mea.
Invat :) am atat de multe de invatat incat...wow...parca nu m-as mai opri.
 Totul e nou si fascinant :) 
Timpul nu mai e neaparat un impediment pentru ca am observat ca functioneaza in avantajul meu daca il traiesc zambind. 
Nu am murit (asa cum credeam) dupa cateva nopti nedormite, ci, din contra, am fost mai plina de energie ca oricand. Oamenii noi pot fi frumosi. 
Nu toti oamenii iti vor raul. 
Oamenii ma plac la prima vedere. 
Uneori n-am dreptate. 
Ranesc mai usor decat as fi crezut. 
N-am niciun motiv sa ma restrictionez. Iesitul din casa imi face bine. 
Sportul e de fapt cel mai mare viciu al meu. 
Nu trebuie sa pun etichete. 
Nu-mi pot da seama de un om de la prima vedere. 
Nu sunt cea mai desteapta de pe fata pamantului. 
Am nevoie sa fiu ghidata. 
E ok sa risti. 
E ok sa ai suflet. 
E ok sa arati ca ai suflet. 
Nu e ok sa fii rautacios. 
Nu e mereu o calitate sa fii mega organizat.
Nu trebuie sa fii mereu fixist. 
Poti sa dormi bine in aproape orice pat :) 
Nu trebuie sa mai reactionez la primul impuls. 
Increderea in mine conteaza. 
Agresivitatea in orice forma a ei de la verbala pana la "in gluma" e o capcana.  
Poti sa discuti fara sa ridici tonul (de fiecare data chiar).
....
Si ar mai fi dar am altele in gand. De facut, de citit, de schimbat...de imbunatatit:) 
Toate pe rand, nu toate deodata si nu de azi pe maine :)
Asa ca...am sa fiu putin mai ocupata in perioada imediat urmatoare. Bine, recunosc, acum sunt in drum spre mare, deci maine si poimaine ma ocup doar cu prajitul la soare, ascultatul de valuri si mancatul de peste. 
De luni ne revedem cu acelasi zambet tampit pe fata dar usor mai ciocolatii :) 


Va pupa fata!