Pe lista de făcut

Cred că în fiecare an, când simt miros de vară, încep să nu-mi mai pot controla mintea care zboară și visează și plănuiește diverse de trăit.
Așa și acum. Am atâtea lucruri la care visez cu ochii dechiși și am impresia că dacă le vărs aici pe blog vor fi măcar puse "în așteptare".
Le luăm pe rând. Dacă mă uit cum toarnă cu găleata afară...mi se face dor de o zi de lenevealăăă. Trezit târziu, băut cafeaua în pat, cu ochii închiși și poate o muzică liniștită în surdină. O zi din aia leneșă cu uitat la serialele mele preferate și tolăneală în așternuturile călduțe.
Și...dacă printr-un miracol îmi dispare lenea...ar merge și o sesiune de gătit. Prostioare, care mai apoi se pot mânca stând în pat. Că asta se face atunci când plouă afară: papa bun, filme multe și alintat în așternuturi.

În altă ordine de idei, pentru când ne părăsește ploaia, trebuie musai să evadez la/pe munte. M-a prins atât de tare nebunia cu drumețiile încât aproape că mi-a șters marea din sistem (aproape). Așa că, atunci când visez cu ochii deschiși, sunt categoric "plecată" prin vreo pădure cu miros de ploaie de vară, tone de mușchi verzi și umezi, stânci ce mă provoacă și sălbăticie ce mă încântă.

Dar, să nu uităm de mare :) Marea mea, nu alta. Fie că stau ascunsă pe vreo plajă pustie și imi simt urechile inundate de valuri sau pescaruși, fie că sunt cocoțată pe vreo masă din Vama Veche și mă prinde răsăritul dansând ca turbata. Mi-e dor de o beție cu valuri, mi-e dor să miros sărat, mi-e dor de mor de rapanele din 2 Mai, de cafeaua băută cu briza în ceafă, de pielea mea căpătând nuanțe noi și de părul meu devenind mai blond.

Iar dacă nu-s la mare, sau la munte...și nici nu lenevesc în pat...aș vrea să fiu...într-o BERĂRIE tradițională. Cu oameni mulți și dragi alături, cu bere nefiltrată la metru și cu veselie...că nu se poate altfel. Nu-s deloc o băutoare de bere, dar măcar o dată pe vară este impetuos necesar să te cinstești cu o nefiltrată. Așa că pun dorința asta pe listă: nebunie la berărie :)

Cât despre cele două mari iubiri ale mele, călăritul cailor și-al motoarelor, n-are rost să menționez că sunt mai tot timpul pe listă. Vreau traseu cu calul, prin pădure și plimbări cu moto pe oriunde. Dar, nu pe ploaie.

Tot de pus pe listă, pentru viitorul cât mai apropiat ar fi o sesiune de gătit în aer liber. Mi-e dor de un gulaș la ceaun. Preparat în tihnă, fără grabă, așa cum se cade. Și degustat pe înserate alături de un vin bun de țară, până simți că nu te mai cuprind hainele și te apucă remușcările. Aș plusa și-aș spune că ar fi perfect să mi se întâmple asta chiar undeva la țară...cu zgomot de uliță pustie, miros de lemn ars și talangă de oaie în surdină. Iar...încep să visez... pffffff!

Și, ca să revin cu picioarele pe pământ, pe lângă dulcea visare, am planurile de pus în practică în viitorul foarte-foarte apropiat: scos bicicleta din hibernare, vreo 1000 de petreceri aniversare (aparent toți prietenii mei sunt în zodia gemenilor), dansat pe la vreo două nunți, o zi de relaxare la SPA (pentru că merit) și, bineînțeles, cât mai mult cuddle :P Că așa-i frumos.

Voi ce puneți pe lista de visare?

E important sa fii important

Din dorinta de-a ma auto-proteja m-am ghidat o luuuungaaa perioada de timp dupa niste "principii solide". Mai intai am incercat sa ma conving (eu pe mine) ca n-am nevoie de oameni, ca nu-mi plac oamenii si ca nu vreau sa fiu placuta de oameni. Si-am facut cam tot ce mi-a stat in putere sa imi castig titlul suprem de scorpie veritabila. Mi-a iesit.
Apoi, pentru ca oricum eram convinsa ca "in cele mai importante momente ale vietii esti singur" am incercat sa ma dezic de orice fel de emotii/sentimente/atasamente ce m-ar fi facut vulnerabila. Am renuntat la a avea asteptari pentru ca "daca n-ai asteptari n-ai nici dezamagiri".
Mi-a luat ceva vreme sa inteleg ca un om ca mine, al extremelor, un om alb sau negru nu poate dospi intr-o stare de mijloc. Pot sa fiu om sau pot sa fiu robot. Cu trairi sau de piatra.

Dupa un miliard de experiente (frumoase, urate, nu conteaza) m-am trezit ca un fel de hibrid: un robotel ce iubeste poezia :) Cand se punea problema sa simt ceva eram robotel incapabil, dar in momentele in care eram coplesita de atentie deveneam maleabila precum plastilina.

Cel mai greu lucru pe care mi l-am recunoscut (eu mie) in oglinda a fost ca imi place sa contez. Eu, pentru ceilalti. Asta insemna ca...trebuie sa fac ceva in sensul asta. Initial am intrat in panica: "daca nu contez?!?"

O parte din mine inca uraste cat de vulnerabila devine in acest proces. Insa cealalta parte din mine iubeste importanta pe care i-o aloca oamenii dragi. Da, am ajuns si aici. Imi plac oamenii: oamenii mei...oamenii noi, oamenii...aproape toti.

Of si sunt atatea zeci de ganduri, contradictii de-ale mele, nebunii ale momentului si atatea sechele de invins incat chiar si azi exista momente in care imi vine sa fuuug, sa ma ascund sub pamant si sa-mi spun: "nu contezi pentru ei Cristina, sa nu conteze nici ei pentru tine!"

Dar, din ce in ce mai des reusesc sa imi inving demonii si sa-mi contrazic temerile. Pe de-o parte am nevoie constanta de atentia oamenilor din jurul meu pentru ca asta ma motiveaza sa fiu mai buna, sa dau mai mult, sa ii primesc in viata mea. Iar pe de alta parte a conta/ a fi important/ a apartine (la modul sanatos) cuiva ne ajuta sa fim vii.

In momentul de fata as putea fi comparata cu o camera veche si neaerisita ale carei ferestre s-au deschis. Iar prin geamul larg deschis intra aerul proaspat, intra soarele, intra fluturii si e atat de bine. Tot ce trebuie sa fac e sa-mi asum riscul ca printre toate aceste lucruri frumoase se pot strecura la un moment dat si dezamagiri. Nu putem sa fim importanti pentru toti oamenii, nu putem sa contam chiar pentru toata lumea.

Daca nu-s prea optimista, as vrea sa contez pentru oamenii potriviti :)

Sunt alt om

Dintr-un conglomerat de intamplari si povesti cu diversi oameni am ajuns sa (re)dezbat si (re)gandesc o anumita perioada din viata mea. Bucati, franturi, majoritatea pozitive.
Mi-am dat seama ca, deloc afectata de scheletii din dulap, incep sa fiu degajata in a "nara" si a trage concluzii "post-mortem". Desi mi-am propus ca anumite subiecte sa fie inchise pe veci, prin simplul fapt ca le pot dezbate cu nosalanta denota ca...sunt pe drumul cel bun. Asta stiam oricum.
Nu stiam insa ca sunt capabila sa NU am resentimente si sa privesc doar partile pozitive ca fiind parti ce...ma compun pana la urma.
Ei bine si cum ma lasam eu coplesita de aura asta pozitiva si pacifista care incadreaza doar partea plina a paharului, subconstientul meu (neimblanzit) a tinut musai sa-mi dea o lectie. Din aia dura.
Am avut un vis...extrem de real care a durat o noapte intreaga. Desi m-am trezit de vreo trei ori, realizam ca "e doar un cosmar" si incercam sa ma linistesc...visul continua, din locul in care il lasasem, de fiecare data cand adormeam.
In visul meu m-am "teleportat" exact intr-o situatie "de criza" care se aplica noii mele persoane. Adica: eu cea de azi, un anumit personaj din trecut, un eveniment de socializare, o situatie de salvat-aparente si multe multe reprosuri adresate mie. O conversatie pe care n-o intiasem, n-o doream, dar, din pacate nu aveam cum s-o evit.
Cumva orgoliul imi dicta sa rezist, sa incerc sa fac fata situatiei in cel mai diplomat mod posibil. Ma simteam incredibil de incatusata de emotii negative, furie, panica, teama, stres. Nu doream sa ma cert dar eram pusa in situatia arhi-cunoscuta de a-mi spala "rufele murdare" in public si de-a gestiona tensiunea generata de puhoiul de reprosuri.
Eram neputincioasa pentru ca nu mai gaseam nicio punte de legatura intre omul care am fost eu atunci (si caruia i se aduceau reprosurile) si omul care sunt eu acum (de pe alta planeta). Era ca si cum ai trage la raspundere un epileptic pentru gesturile necugetate pe care le-a facut in timpul unei crize de epilepsie.
Cel mai ciudat sentiment (pe care l-am experimentat vreodata) era acela de stomac strans, panica si nervi care pur si simplu nu se potriveau, nu puteau fi alocate noului EU. Nu intelegeam cum e posibil ca sentimentele acelea, atat de cunoscute, sa ma atace intr-un mod atat de violent.
Mi se parea aberant si anormal ca eu sa interactionez cu cineva care e capabil sa-mi genereze o asemenea stare negativa. Voiam sa fug...dar nu puteam.
Cumva, mintea imi spunea "nu poate sa fie reala situatia asta, visezi tu Cristina, asa ceva nu se intampla, nu mai trebuie sa fii niciodata supusa la asa ceva".

M-am trezit. Tremuram, aveam stomacul strans si niste cearcane proeminente. M-am dus in oglinda si-am regasit-o pe Cristina cea obosita si incredibil de trista. Nu dramatizez si nu incerc sa dau amploare, insa mi se parea ... wow...ca am supravietuit unei singure nopti (chiar si vis fiind) cu astfel de trairi violente.

Mi-am dat seama ca doar eu pot sa ma conving (pe mine) ca (acum) panica, agitatia, frica, nervii, tensiunea, violenta verbala sunt niste sentimente de care m-am dezbracat. E adevarat, inca ma pot atinge, insa NU le mai pot gestiona, nu (mai) STIU sa le folosesc ca si metoda auto-aparare. NU mai fac parte din mine ca om, din viata mea, din trairile mele, din mediul meu, nu le regasesc nicaieri printre oamenii din viata mea.

Am calm, am cel mai frumos calm, am ras, din ala din suflet, am nebunie, din aia constructiva, am aventura, am cuvinte frumoase, am trairi noi, am emotii, am rabdare, intelegere, libertateeeeee.

Cu aceste lucruri in minte, am reusit incet-incet sa ma destind, sa ma relaxez si sa realizez ca eu (azi) nu mai am nimic in comun cu mine (de atunci). Nu credeam ca oamenii se pot schimba, credeam ca suntem compusi din toate experientele noastre trecute care ne intaresc, ne calesc, ne educa. Ei bine, eu (azi) NU sunt suma acelor intamplari si nu m-au educat sa fiu altfel decat atunci. Pur si simplu nu mai exista nicio parte conectata la omul care eram.
Nici nu voi sta sa analizez, sa pun intrebari sau sa caut explicatii psihologice. Ceea ce am simtit, dupa noaptea asta oribila a fost suficient cat sa nu mai vreau sa experimentez niciodata (nici macar intr-un vis) trairi de genul.

Ma simt atat de natural sa fiu cine sunt azi incat nu-mi mai pasa cine sau ce m-a construit. 

Prima zi (partea a - IV - a)

(scriere veche)


Ne-am revazut. Dupa ceva vreme...
M-a sunat si m-a tinut la telefon pana a ajuns in fata casei mele.

Visam la sexul acela nebun amestecat cu franturi de tandrete... In plus, ma gandeam ca a trecut suficient de mult timp de la ultima noastra intalnire iar pericolul unei eventuale iubiri parea sa fi trecut.
Imi repetam in gand: "first time is an accident, second time is an relationship"

Cand am revazut omul, atat de frumos, m-a cuprins un sentiment de dor. Imi zambea si statea cu bratele intinse spre mine. Locul meu era in bratele lui?

Am stat imbratisati in ploaie minute in sir, eu cu nasul in gatul lui si cu stomacul invaluit de-o senzatie de bine...

M-a intrebat unde mergem si i-am spus ca nu am nici un program...

M-a intrebat razand "nici un program pentru restul zilei, sau pentru restul vietii?"
I-am raspuns ca ziua aceea ii apartine...

Am fugit departe de oras, undeva la munte, am vazut prima zapada, ne-am sarutat ca si cum ne-am fi intalnit prima oara, eu stangace, el nerabdator...

Cateva ore am fost prieteni buni care depanau amintiri si radeau de viata.

Pe drumul de intoarcere mi-am pus capul pe umarul lui incercand sa imi identific senzatia din stomac.

Imi era atat de teama de toate emotiile ce-mi arau prin piele...Dar nici nu ma puteam lipsi de ele.

Nici el nu intelegea cum de se simte atat de bine in prezenta mea...Cuvintele nu incetau sa existe, parca fiecare atom existent devenea un cuvant al nostru.

M-am intors in locul in care nu credeam ca o sa ma intorc vreodata: acasa la el.

Trecuse mult timp si totusi arata la fel, mirosea la fel, doar ca nu era atat de cald...iar noi purtam mult mai multe haine.
Acum nu-mi aduc aminte cum s-a intamplat totul dar imi aduc aminte ca la final mi-a spus : "Mi-a fost atat de dor de tine!"

Si mie imi fusese dor de el...prea dor...un dor sufocant pe care nu il constientizasem pana atunci.

M-a luat in brate si m-a rugat sa adorm cu capul pe pieptul lui. Nu puteam sa-l refuz. Dar...nici nu puteam sa dorm.

Lui ii era totusi teama sa inchida ochii. Nu voia sa dispar din nou.

Am adormit putin si apoi, cu ultima urma de luciditate, m-am ridicat din bratele lui si am incercat sa ma imbrac si sa plec.

Era somnoros, era deja dimineata, insa a deschis ochii si m-a privit:
"De data asta nu mai fugi" mi-a spus " Chiar daca va trebui sa te urmaresc peste tot"

Nu am plecat.
L-am luat cu mine...

Eu cand visez ca zbor, zbor!

Eram azi-noapte (bine, nu eu, creierul meu ; am decis sa va spun de la inceput ca e vorba despre un vis ca sa nu va tin cu sufletul la gura) intr-un fel de parc de distractii ascuns intr-o padure verde si deasa ce-mi semana a plaiuri natale.

M-am apropiat de tarcul cu cai, unde se inghesuiau toti privitorii, m-am strecurat printre ei, am privit superbele exemplare, mi-am dres vocea cat am putut eu de bine si-am grait cu toata puterea catre supraveghetor:
"Vreau si eu un CAL!"

Barbatul s-a uitat la mine, m-a masurat dintr-o extremitate in cealalta, a zambit usor si-a disparut printre grajduri. Toti oamenii se uitau cumva ciudat la mine, iar eu mandra de atentia pe care o captasem ma umflasem toata in pene.

Omul s-a intors spre mine tinand de capastru un...ponei roscovan si pletos.

"Ia uite si calul tau!" mi-a spus el razand si privind multimea care era peste masura de amuzata.

Incercam sa-mi pastrez calmul si sa dau dovada de demnitate in continuare:
"Cred ca n-ati inteles...Vreau un CAL! Un cal, nu un ponei. Unul care sa fie dresat sa raspunda la comenzi si sa fie suficient de bland."

Omul a disparut cateva momente intr-un capat al tarcului si s-a intors tinand de capastru un cal unguresc, negru, pletos si cam de nestapanit (am dedus eu dupa cum se smucea din mainile barbatului).

M-am uitat lung la cal, l-am apucat de capastru incercand sa-i domolesc nechezatul. In sinea mea ma rugam sa-l pot macar incaleca, mai ales ca simteam zeci de ochi tintuiti asupra mea.

"Cand trebuie sa-l aduc inapoi?"

"Il poti tine toata ziua, sau te poate tine el pe tine toata ziua, depinde doar unde mergeti."

Omul asta responsabl de herghelie imi devenea din ce in ce mai antipatic cu ironiile lui.

Am tras aer in piept, am incalecat (cu succes) iar calul simtind greutatea mea umana a nechezat mai mult a intimidare. Isi testa stapanul...

L-am apucat strans de haturi, si am strans genunchii spirjiniti pe baza gatului lui (de o parte si de cealalta, evident). M-a inteles. Apoi am luat-o incet la pas pentru a iesi din multime. Incercam sa-mi corelez miscarile bazinului cu miscarile pasilor lui.

Cand am iesit din perimetrul aglomerat si zgomotos mi-am facut curaj si i-am dat comanda calului "Galop!".

Calul meu s-a smucit puternic (cumva pentru a-si elibera capul de haturi) a dat s-o ia la goana , i-am simtit picioarele din fata desprinzandu-se de pe sol, mai apoi si cele din spate, de undeva din lateralele burtii i-au crescut doua aripi gigant din care a batut puternic de vreo doua ori.

Imi inclestasem o mana pe capatul de sa si cu cealalta tineam inca haturile. Am strans genunchii incercand sa-i transmit calului ca ma tin inca bine de el, si am tras de haturi incercand sa-l incetinesc. Eram deja deasupra padurii.

Am realizat ca zbor, ca noi zburam, calul era totusi de nestapanit, puteam sa-l las in voia lui incercand sa-l coordonez fara a-l brusca. Sa ma bucur de ceea ce mi se intampla, pentru ca obtinusem o siguranta de sine cumplita.

Eram mult prea sus pentru a cadea, asa imi spuneam.

Vroiam sa-i inlantui gatul cu bratele, sa-mi lipesc obrazul de coama lui dar stiam ca nu i-ar fi comod sa galopeze (chiar si prin aer) daca-l tin asa. Totusi nu-mi puteam tine spatele drept datorita vantului si a batailor lui din aripi. M-am aplecat usor in fata, biciuita de cateva fire din coama lui.

Nu batea din aripi constant, falfaia de vreo doua-trei ori la fiecare cinci-zece minute.

Am inchis ochii pentru cateva secunde simtind doar soarele si vantul... Imi batea inima gata sa-mi sara din piept dar eram incredibil de fericita.

Dupa ce-am strabatut o intindere ce mi se parea enorma, am simtit cum calul meu isi pierde din altitudine, lin, coboram pana am zarit alt tarc unde el se indrepta reflex parca.

Am "aterizat" bineinteles in apropierea tarcului, feriti de ochi curiosi si-am luat-o la pas pana in pragul grajdului.

Eram inca sub hipnoza celor intamplate.

O femeie s-a indreptat spre mine oferindu-se sa-mi duca calul la grajd. I-am explicat ca l-am luat dintr-un alt loc insa mi-a spus ca apartin aceluiasi proprietar si ca-mi pot lasa animalul aici, el va fi in siguranta.

Trebuia totusi sa ma intorc.

"Vreau sa-mi dati alt cal pentru intoarcere. Vreau unul bland, care sa raspunda mai bine la comezi."

Mi-au dat un cal alb, linistit si bland. Tot drumul de intoarcere a fost extrem de ascultator.

... apoi m-am trezit :)

Morala? De fapt doua pentru cei ce ma citesc azi:

In primul rand fiecare rebeliune isi are perioada ei. Nebunia trebuie gustata insa nu adoptata :)Iar in al doilea rand, n-am mai visat ca zbor de cand eram mica si-mi doream vacanta de vara. Am sa "zbor" la ai mei (la Baia Mare) cateva zile, ne auzim/citim/vedem cand ma intorc...

in rest...nu vreau sa stiu de nimeni nimic ...cateva zile :P