Este sau nu este?

…iubirea exclusivistă?

Cochetam cu ideea de a-mi așterne câteva dintre gândurile ultimelor zile și anume că mi-s fericită și beată de amorezată și văd fluturi și curcubee și am roșu în obraji ca-n clasa a-4-a când am găsit primul bilețel de dragoste vârât în ghiozdan de Ovidiu. Colegul meu de bancă. Și vecinul meu de bloc. Și cel mai bun prieten al meu de-atunci.

Dar fericirea e egoistă și-o vrei închisă-n tine. Sau, poate am ajuns la vârsta la care știu să beau cu măsură și-mi permit o beție de emoții dar nu-mi permit să mă îmbăt cu orice poșircă și nicidecum mahmureala de a doua zi.

Asta-i bucuria anilor. Dacă până-n douășcinci ai curaj să sari din avion crezând că dragostea ți-e parașută și-ți trăiesti sentimentele precum un gay pride, mai încolo îți crește darul introspecției (presupunând că nu ești buruiană) și începi să vrei să faci totul bine.

Să n-o mai întorc ca la Ploiești (sau era Brăila?). Citesc muuuuulte studii, păreri, de la psihologi la oameni de știință și în cele din urma bloggeri care de care mai experimentați și, de ce nu, chiar și pe cei ce-și dau cu părerea din simplu motiv că pot (așa ca mine).

Nu dragilor. Nu ne macină dorința de-a vindeca lumea de cancer, nici nu vrem să construim roboți mai deștepți ca noi. Omenirea are o mare problemă de dezbătut și n-o să se oprească prea curând din asta: dragoste&sex.

Ieșim din epoca romantică. Nu ne mai creștem copii cu povești optimiste “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” și nici cu prinți de vin călare pe armăsari bălai.

Vremurile noastre sunt cele ale neîncrederii. Am citit articole care-mi spuneau că ne jucăm ruleta rusească cu sufletele noastre. Altele-mi spuneau să trăiesc clipa, să nu mă macine trecutul și să nu-mi pun întrebări despre viitor. Alte articole îmi spuneau că e bine să ții ochii închiși pentru că infidelitatea e precum oxigenul, indispensabilă. Articolele științifice susțin că avem predispoziție genetică spre poligamie și mai avem un creier care n-o să fie niciodată satisfăcut deplin.

Psihologii ne spun că ne putem vindeca de aproape orice. Una peste alta, subiectul dragoste&sex&relații este în continuare dezbătut și analizat pentru a găsi o rețetă a fericirii. Și suntem surprinzător de adaptabili. La aproape orice teorie.

Iarăși eu, fiind acum într-una dintre cele mai fericite etape ale vieții mele, mă încăpățânez să răspund întrebării: este sau nu este dragostea exclusivă pe termen lung?

Auzisem că una dintre metodele de tortură din închisorile asiatice era să le ofere încarceraților posibilitatea de a alege să primească mâncarea lor preferată. În fiecare zi. Pe toată perioada detenției.

Așadar dacă aleg azi să mănânc sarmale, sarmalele or să-mi bântuie micul dejun, prânzul și cina și poate chiar și desertul.

Avem prieteni diferiți în funcție de vârstă, în funcție de etapele din viața noastră. Am inventat bucătăria moleculară și hainele croite din aripi de fluturi doar de dragul diversității. Trăim vieți întregi căutând să descoperi locuri noi, pe apă și pe uscat.

TOT ceea ce poate fi exemplificat (în afară de apă) din existența umană ține de diversitate, inovație, curiozitate și experimente NOI. DAR când vine vorba despre dragoste și sex vrem să fie una singură, aceeași, pentru tot restul zilelor noastre, în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara iar noaptea s-o ținem strâns în brațe.

DE CE? Tare vreau să știu asta.

N-am putea să mâncăm același lucru în fiecare zi, n-am putea să purtăm aceleași haine zilnic, n-am putea să avem aceeași prieteni din grădiniță și cu siguranță ne declarăm frustrați dacă nu ajungem să vizităm măcar o țară străină. Dar vrem să iubim și să fim iubiți egoist. Vrem să îmbătrânim împreună.

Am prieteni în relații fericite și lungi. Am mai mulți prieteni single sau cu eșecuri sentimentale la activ. Iar acum m-am trezit chiar eu în ipostaza aia în care îmi vine să-mi spun că n-am mai iubit cum iubesc azi, că mi-e ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am făcut prima oară și n-au fost cu el pentru că vreau să-i dau lui toate primele dăți si toate ultimele dăți din viața mea.

Iar puțina rațiune pe care o mai am în mine (creierul reptilian, adică instinctul sau/și experiența) mă îndeamnă să îmi păstrez totuși și o dozăde pragmatism. Cum ar veni să împac și capra și varza. Să iubesc rațional.

Ori, tot aceleași creiere luminate susțin că dragostea este un sentiment hipnotizant care activează în scăfârlia noastră cam aceeași senzori pe care îi activează heroina. Așadar dragostea dă dependență.

În concluzie (nu-i tocmai o concluzie pentru că simt că n-am elucidat nimic ci doar am adunat câteva piese dintr-un mare puzze) vă întreb: ce facem? 

Este posibil să te îndrăgostești și să te țină până când ai nevoie de scutece pentru adulți? Sau tratăm sentimentul ca pe un viciu de care ne descotorosim după ce ne-au maltratat sufletește nenumărate experiențe marcante?

Dependenta (partea a-VIII-a)

Eram intr-o continua lupta cu zilele si noptile. Aveam deja doua locuinte si incercam sa ma impart egal, insa, de cate ori locuiam la mine mai mult de o ora ne sunam innebuniti de dor si adormeam cu telefoanele in brate...
Ne trimiteam zeci de mesaje in timpul zilei desi nu stateam despartiti mai mult de cateva ore...
Cand nu vorbeam la telefon sau prim sms eram pe internet cu webcamul martor. Traiam ca si cum am avea o relatie la distanta...Exista o sete perpetua si o foame uriasa care, in loc sa se diminueze, navalea in noi ca un microb.
De cand imi spusese prima oara ca ma iubeste, ca si cum si-ar fi descatusat aceasta frustrare, nu se mai oprea in a o rosti. De fiecare data facea in mod intentionat o pauza dupa cuvintele magice asteptand ca eu sa-i continui fraza, ca si cum ASTA trebuia sa spun. Eu insa taceam. Nu puteam sa o spun.
Eram absorbita de el, de tot acest nou univers creat din placere si fericire, ornat cu cele mai intense momente de dragoste. Eram dependenta de minutele, orele, noptile noastre insa buzele mele ramaneau mute dupa auzul acelui "te iubesc" si incercam sa compensez cu cate un sarut apasat.

Ma fascina. Departe de a fi fost o persoana fascinata de fizic, il consideram perfect. Din varful degetelor de la picioare, mergand incet in sus, abdomenul lui, pieptul lui, gatul lui, fata lui, buzele pe care le priveam cu pofta, nasul, ochi, pleoapele, genele, parul, totul. Iubeam urechile lui, bratele lui emanau dragoste, degetele lui ce imi cautau atingerea. Fiecare centimetru al lui devenise un fel de templu in care eu eram o sclava a fizicului.
Acelasi lucru il facea si el, contemplandu-ma milimetru dupa milimetru, cu buzele, cu limba, cu degetele, cu privirea, divinizand ceea ce el numea "perfectiunea mea".

Dar, in clipele de singuratate incercam sa ma smulg din vraja lui si sa-i caut defecte, sa ne caut defecte, sa ma rup de ceea ce ameninta sa devina incontrolabil.

Intr-o seara am reusit pentru cateva ore sa ma rup din lumea noastra, sa ies cu fetele, sa incerc sa ma distrez. Am vrut sa ii testez atentia. Il simteam gelos pe timpul alocat mie si nu m-ar fi deranjat sa-si manifeste lipsa de mine, sa vina dupa mine in club si sa ma smulga din "timpul meu" intrigandu-ma superficial.
Nu a venit dupa mine. M-a lasat insa sa aleg eu, vroiam sa fiu langa el, sau nu, era alegerea mea.
M-am simtit foarte in masura sa ma rup de el atunci si l-am anuntat ca vraja se rupsese, ca nu vreau sa-l mai vad...fara explicatii, fara motive, ci pur si simplu.
Degajat, mi-a raspuns ca imi reprim dorinta de-a fi vie, ca am asteptat momentul prielnic unei fugi, ca el exista pentru mine dar ca "nu va incerca sa ma hraneasca cu forta".

Ceea ce era adevarat. "Evadasem" in club cu fetele doar ca sa-i dau "ocazia" sa vina sa ma "recupereze". Sa imi spuna ca nu poate sa respire fara mine. Cum indraznea sa imi spuna ca e alegerea MEA daca imi petrec seara cu el? De ce nu s-a impus in fata mea? De ce nu a luptat sa-mi schimbe "decizia"?
M-am dus acasa la mine hotarata sa nu-i mai dau niciun semn.

Am rabdat cateva ore de pauza si-am sarit apoi intr-un taxi. Mi-am folosit pentru
prima oara cheile de la casa lui, sperand ca-l gasesc consolat in bratele altei femei.
Dormea (atat de frumos), singur.
M-am dezbracat si m-am asezat in pat, langa el, adulmecand-ul, plin de somn...
Imi constientizam dependenta de el...
Doar cateva ore rupte de el ma facusera sa innebunesc...

Avem atat de multe contradictii in minte incat am ales sa alung (din nou) orice urma de ratiune. Preferam sa renunt de buna voie la orice forma de gandire. Nu vroiam sa mai fiu eu cea care despica firul in 40. Nu vroiam sa gandesc, sa analizez, sa calculez, sau sa judec.

Vroiam doar sa fiu dependenta de EL. Si el de mine.  

Faţă în faţă cu Dave Gahan si Depeche Mode

În 2006 am trait intens euforia primului concert Depeche Mode in Romania. Am dansat, am transpirat, am tipat, m-am bucurat si i-am iubit mai mult din acel moment.
Iar imediat dupa concert am fugit in 2 mai, la mare, sa imi revin. Doar marea si soarele ar fi reusit sa-mi "spele" muzica lor din urechi. Dar Vama Veche era bantuita de Depeche Mode... Fani sau nu, aproape toti vamaiotii lui 2006 erau hipnotizati de show-ul incendiar de pe stadionul Lia Manoliu.
La mare valurile se spargeau iar Dave promitea sa ma poarte "on a trip, around the world and back..."
Apoi, in 2008 presa anunta, spre bucuria fanilor, un nou concert in Romania, pe 16 mai 2009. Eram in delir. Am asteptat ca biletele sa fie puse in vanzare cu degetul pe mouse, la miezul noptii. Organizatorii promiteau primului cumparator un tur backstage. N-am avut norocul sa castig...insa nici nu mai conta. Aveam biletele pentru concertul din Bulgaria, de la Sofia, aveam bilete in fata scenei in Bucuresti... numaram minutele... Din pacate insa cu doua zile inainte de concert Dave s-a imbolnavit...mai multe show-uri au fost anulate, inimi frante, sperante spulberate, fani in lacrimi... eu printre ei.
Mi-am promis eu mie ca "urmatoarea data cand vor concerta in Romania am sa-i vad faţă în faţă." Era atat de puternic sentimentul incat am trecut rapid peste dezamagirea anularii concertului. Stiam. Pur si simplu.
3 ani mai tarziu Depeche Mode au lansat un nou album , au anuntat un nou turneu. As putea sa descriu emotiile si trairile mele in pagini bune. Dar am senzatia ca mi s-au terminat cuvintele. Pentru ca am scris de atatea ori despre pasiunea mea, despre muzica lor, despre lumea in care ma transpune muzica lor, despre perfectiunea ce imbina sunetul si cuvintele... Un fan adevarat m-ar intelege din priviri. Iar pe ceilalti nu caut sa-i conving :)

Cu doar cateva zile inainte de concert am aflat ca e posibil sa-i intalnesc pe baieti intr-o sesiune de Meet&Greet organizata de Cosmote. Mai erau doar 3 zile in care puteam sa particip la concurs... Wow! 3 zile in care am facut propaganda in lung si in lat pe intreg internetul, mi-am convins toti prietenii sa concureze pentru ca eu sa imi maximizez sansele de castig. Din afara pare nebunie curata insa, cum ar spune Einstein  "normalitatea e plictisitoare". 3 zile cu secunde lungi cat anii...cu minute chinuitoare, cu sperante crescute pana la cer si nopti bantuite de vise...
Am visat intr-o noapte ca-i spuneam lui Dave (culmea!) "Trebuie sa castig si trebuie sa ne intalnim si sa imi vorbesti! MERIT asta, am nevoie de asta, asa ca alege-ma pe MINE"

N-a fost ca-n basme, n-am castigat eu invitatia pentru 2 persoane la Meet&Greet....
A castigat-o insa un prieten foarte bun. Care, bineinteles, si-a impartit bucuria cu mine.

Intalnirea in sine, desi nu a durat mai mult de 15 minute....mi-a depasit toate asteptarile. Mi-a rasplatit fiecare articol scris cu pasiune pe blogu-mi si mi-a recompensat devotamentul ce-mi statea scris chiar si pe tricou (DEVOTED). Emotii, fericire, iubire. Asta s-a intamplat.

Le-am promis celor de la Cosmote ca DACA ajung sa dau mana cu cei de la Depeche Mode (concursul se numea As Da Orice) le voi da toate zambetele care mi-au ramas de acum inainte, toate lacrimile de fericire, toate povestile spuse nepotilor si, mai ales, voi da viata titlului de "cel mai fericit dintre pamanteni".

Ma tin de cuvant, da?

Extreme, dependenta si alte imposibilitati

Ce ti-e si cu personalitatea asta. Ai senzatia ca poti sa o dresezi? Cred ca sunt de luat in considerare atat de multi factori incat nu se pune problema de ambitie.
Stiati ca un dependent de alcool sau de droguri este subjugat de aceasta dependenta pe viata? Nu se poate sa fi trecut 5 ani, sau 15 ani de la ultimul pahar si sa iti poti controla pornirile. Pentru ca undeva in creierul dependentului (organ defect de altfel) se produce un scurt-circuit " aha, ai cedat" si nu te mai poti opri.
Asa si cu personalitatea... o mascam, o antrenam, o dresam, incercam sa o tinem sub control dar adevarata ei esenta va fi unica si nu o putem modifica niciodata. Nu cred nici macar ca putem aduce imbunatatiri. Cred ca de fapt totul este o masca a unui auto-control bine exersat. Exista oameni capabili sa se controleze si exista oameni slabi, incapabili.
Oamenii acestia din urma, cei incapabili, sunt deseori si cei viciosi.

Dar... ce obtii in urma unui control desavarsit asupra entitatii tale? Sunt capabila sa simt, sa nu simt, sa rad, sa nu rad, sa vad sau sa nu vad, am ajuns sa-mi tratez sufletul ca un fel de computer care raspunde unor comenzi matematice?
Suntem niste forme vii intr-o continua alergare dupa stimulente ale sufletului? Suntem sclavii sentimentelor?
Exista posibilitatea ca in urma unui exercitiu mult prea zelos de a-ti stapani emotiile...sa le ... pierzi pur si simplu?
Pot oare sa devin un om lipsit de emotii, de trairi, sa ma compun din ganduri ? Ori, poate dupa niste ani asimilati am nevoie de stimuli mult mai puternici?
Doamne, uneori imi urasc pragmatismul. Evident, il duc la extreme incercand sa justific pana si un suras.

Despre mine, (pana acum nu am facut decat sa insir aberatii ale unei minti in delir) pot afirma cu certitudine ca ma ma cunosc. Nu exista cale de mijloc. Ma vad cuprinsa de o avalansa de sentimente pe care le voi consuma fara oprire pana la epuizare sau ma vad fiind egalul unei pietre. Pot sa simt totul sau pot sa nu simt nimic. Si oricat de bine as fi invatat sa ma controlez, sa ma subjug, sa ma educ, ma vad cu totul si cu totul incapabila sa CUNOSC acel mic detaliu al trecerii DE la ...o stare la cealalta.

N-am ajuns la nici o concluzie veritabila...va pot spune doar ca eu cred in dependenta, traiesc la extreme si ador provocarile imposibile :)