Mai e puțin...

Am început să citesc tot ce-mi cade în mână (adică tot ce cumpăr de prin librării) cu și despre mintea umană/emoții/experiențe. Pornind de la mămica-noastră genetica și procesând prin mătușa, psihologie.
Și...e bine.

Simt că mi-e bine mai ales când văd tot felul de workshop-uri, seminarii și cursuri motivaționale despre "cum să-ți transformi viața peste noapte?" și "cum să fii fericită?". Bineînțeles că mă mănâncă degetele să le boicotez.
Daaar...cine sunt eu să contrazic? Fiecare cu legea, calea și metodele proprii.

Dacă încă mai există creaturi care cred că fericirea e un borcan cu miere și trebuie doar să-i deșurubeze capacul ca să-i lingă dulceața...cum aș putea eu să le stric fericirea?
Dacă încă mai există ființe care cred că totul e predestinat, pentru toate există un scop divin și o cale deja scrisă...cine sunt eu să le spun să-și trăiască prezentul căci n-o să mai aivă o a doua șansă?

Între timp...mă bucur să fiu un om normal. Cu zile pline de soare, cu zile gri și mârâit nervos (uneori), cu liniște frumoasă, cu împăcare din ce în ce mai firească.
Credeam că după câteva cărți am să mă descopăr. Să știu cine sunt și ce vreau.

Credeam că deschid o cutiuță (nu, nu a Pandorei) și iese de acolo o Cristina ideală și fericită pe care am ignorat-o în tot acest timp.
Nu.
Cristina sunt eu, în fiecare secundă chiar și atunci când nu știu că sunt. Și încruntată și agitată și somnoroasă și îndrăgostită. Tot eu sunt.
Experiențele nu mă compun pe mine ci îmi relatează oarecum existența de până acum. Nu sunt ceea ce fac, sau ceea ce gândesc. Sunt câte cineva nou în fiecare experiența. Cineva bun sau cineva mai puțin pun.
Pare confuz? Păi...cam este. Pentru că existența noastră este complexă. Simplu ar fi să credem că ne-am născut cu un scop (divin sau nu) și că împlinim vreo profeție ca să fim aici.
Complex este să trăiești fiecare zi știind că totul este subiectiv, fiecare avem o realitate proprie, chiar și realitățile noastre au alte realități și tot așa.

Ei bine...și când ajung să conștientizez toate cele mai sus enunțate...chiar dacă nu la nivelul la care aș vrea eu - totuși - mă liniștesc complet. Și parcă nu-mi vine a mai emite ipoteze și nici a-mi permite cugetări. Decât ale mele, cu mine.

În altă ordine de idei...plec în Irlanda (din nou). Și vacanța asta e atâââât de așteptată încât, oricât încercat eu să îmi dresez adrenalina, chicotesc și-mi cresc aripi în creier de câte ori număr ceasurile până la îmbarcare.

Așadar..vă rog să nu-mi simțiți lipsa în următoarele două săptămâni. Dacă am cuvinte de împărțit...promit s-o fac.
Deși...mă simt cam egoistă :)

Siropisme?

(încă un episod de exorcizare în scris)

Parcă s-au aliniat planetele...
Mai ales acum când ȘTIU atât de multă “matematică” și nimic nu mai este spiritual pentru mine.

Am învățat la curs despre cum înăuntrul minții noastre locuiesc mai mulți “pasageri“ și cum procedăm atunci când una dintre personalități preia controlul.
Eu m-am încăpățânat să-i spun lui Seramis că pur și simplu anihilez pasagerul. Mă descotorosesc de el/ea.
Dacă mă simt posedată de personalitatea furioasă o închid în debara, dacă mă vizitează cea melancolică…o arunc pe geam și tot așa.

Apoi a mai venit și “tema pentru acasă“ …menită să scoată personalitatea…iubitoare din mormânt.

Dar nu ne place de Cristina iubind, e proastă, am decretat asta acum ceva vreme. Și apoi i-am săpat o groapă pe care am zidit-o precum sarcofagul de la Cernobâl.

Se pare că…a fost de ajuns să-mi cânte lamele de cuțit de la Dire Stairs ca să explodeze complet sarcofagul cu emoții.
One blade for breaking my heart. One blade for tearing me apart. Took a stone from my soul when I was lame. Just so you could make me tame. 
Mi-am adus aminte cum. Și cât. Și de ce.

Cum? Frumos. Eu iubesc frumos. (îmi este foarte-foarte-foarte-foarte greu să “vorbesc“ despre asta dar…trebuie să o fac pentru că nu mai vreau gândurile astea în cap). Iubesc iluzii create de mine, calități inexistente, iubesc aerul pe care-l respiră și pământul pe care calcă. Poate nici nu iubesc, poate mă închin. Poate divinizez? Habar n-am…dar știu că eu nu mai exist când o fac. Există doar sentimentul ăla care mă compune moleculă după moleculă.

Cât? E simplu: tot. Nu puțin, nu moderat, nu ponderat. Atât de tot încât…nu mai rămâne nimic pentru mine. De asta mor după fiecare poveste. Pentru că nu mai am resurse nici măcar să supraviețuiesc. Și mor și apoi mă nasc din nou. V-am mai spus, la asta mă pricep.

De ce? A naibii dacă găsesc alt motiv înafară de: pentru că pot.

Și acum…știind cum și cât și de ce… nu-i așa că nu vă mai place de Cristina care iubește?

N-am nevoie de confirmări narcisiste, n-am nevoie de plângăcioși, siropoși care să îmi spună cât de frumos e să fii îndrăgostit și alte bla-bla-uri de doi bani. Pot să creez mai mult sirop decât arțarii din Canada.

N-am nevoie nici de psihologeală de piață care să-mi spună că încă sunt rănită, că-mi neg dramele emoționale și că vindecarea mea nu e completă. Îmi înțeleg perfect trăirile, emoțiile, mă cunosc și trăiesc cu mine de atâția ani.

Am nevoie doar să reconstruiesc nenorocitul ăla de sarcofag și să mă mut pe altă planetă.

A doua șansă?

Ce nu înțelegem noi...ființele astea inteligente cu ditai procesorul purtat pe umeri, este că "a doua șansă" e deseori o iluzie.
Lași pe mâine, aștepți până ești pregătit, crezi că să vină momentul potrivit, mai lași să treacă timpul, data viitoare o să faci mai bine și mai mult...și tot așa. Găsește-ți singur/ă modul în care îți cauți scuze ca să crezi că te mai întâlnești vreodată cu trecutul.
Ce vreau să spun? Că toate experiențele noastre sunt unice și irepetabile. Chiar dacă acum îți scormonești prin memorie argumente care să-mi contrazică teoria, chiar dacă vrei să îmi dai exemple din rutina ta zilnică plină de chestii repetitive, te rog să te uiți în oglindă și să-ți spui că tu ești mai bătrân/ă de fiecare dată când (ți se pare că) primești această a doua șansă iluzorie.
N-ai mâncat bine de dimineață? Lasă că recuperezi la prânz. Prânzul e prânz, n-are gust de omletă...decât dacă insiști tu să te înbuibi cu asta. Și pentru că vrei să-ți transformi prânzul în mic dejun ratezi ciorba aia bună de curcan. Dar...orice ai face nu se compară cu micul dejun servit în...pat (să zicem). Ai prins ideea?

Ce mi-a venit? Păi...am căzut și eu în capcana asta a timpului în care mă tot auto-consolam cu ideea că "data viitoare" sau "am să învăț din asta". Ok, sunt mai bogată cu o lecție (sau chiar 1000) și poate se ivesc cumva și dăți viitoare. Doar că eu...nu voi fi aceeași persoană. Voi fi un om mai bogat cu niște experiențe care acționează diferit. Ne întâlnim cu situații similare dar nu ne întâlnim cu fix aceleași situații. 
De asta încep să nu mai cred în a doua șansă. De asta încep să-mi doresc să trăiesc cât mai mult și cât mai bine clipa prezentă...pentru că habar n-am când și cum va fi data viitoare.
Poate și tu ești ca mine, perfecționist/ă , așteptând mereu momentul ideal ca să... (orice).
De cele mai multe ori ne e teamă. Să facem, să visăm, să gândim, să spunem, să fugim în lume, să riscăm...
Există ceva în tine care te protejează de dezamagiri și încearcă să-ți umple mintea cu amăgiri iluzorii despre a doua șansă. Cât de mult ești dispus/ă să pierzi așteptând așa ceva?

Ok, să nu înțelegi că te îndemn acum să trăiești instinctiv...să-ți urmezi primul impuls, să sari cu parașuta. Îmi plac lucrurile bine gândite și asta-i diecția pe care o recomand oricui.
Însă...dacă știi ce vrei, ce te reprezintă, ce îți place, ce îți dorești și ce ți se potrivește (da...cam multe, dar...cine-a zis că-i simplu?) îți recomand să nu aștepți momentul "potrivit". S-ar putea să nu mai vină.
Saaauuu...s-ar putea ca momentul să vină...dar tu să fii alt om și să nu-ți mai aducă ceea ce sperai.

Ne întoarcem la americănisme și-ți voi spune ce scrie pe frigiderul meu "better to do it and regret than not to do it and regret".

Tu...înțelegi ce vrei :) De fiecare dată vei înțelege mai mult, niciodată la fel :)

Instinct sau rațiune?

Am mai scris despre asta, de multe ori, într-o formă sau alta. Poate chiar în ”creier vs suflet”.
Doar că acum voi încerca o altă abordare.
Tu îți asculți instinctul sau rațiunea?

După cum știi, instinctul ne ghidează în majoritatea acțiunilor noastre. Cade cana de cafea de pe masă, o ridici (nu, nu este relfex). Știi că pâinea este veche după culoare, textură, miros.
Instinctul este atuul tău în evoluție.
Datorită lui ai ajuns astăzi aici. Instinctul de supravițuire, de perpetuare a speciei și așa mai departe. Creierașul tău primitiv, cel limbic, te-a ajutat să fii azi o formă de viață evoluată. Atât de evoluată încât ți-a mai crescut încă un creier, neocortexul. (Neocortexul este creierul nostru recent-cea mai nouă parte a creierului. Acesta e creierul cunoașterii și al știintei, care pune la îndoială credințele, insistand în schimb pe ipoteze ce pot fi verificate.)

Acum că s-a inventat focul și acul de cusut... să zicem că nici era glaciară nu mai e povară pentru “suflețelul” tău.
Astăzi îți folosești mogâldeața de pe umeri pentru alt fel de decizii. Să urmezi facultatea aia sau aia, să alegi jobul ăla sau ăla, să îți cumperi mașina aia sau aia și…să ți-l alegi pe prințul de pe calul alb sau pe cel călare pe calul maro?
În sfârșit am ajuns la miezul ”problemei”.

Instinctul tău este ușor de păcălit.
Te simți confortabil, relaxat, excitat, râzi, faci amor? Gata, ești îndrăgostit.
Hormonii tăi clocotesc.
Rațiunea bate la ușă și te întreabă chestii urâte precum nivelul de încredere, valorile la care trebuie să fii atent, potențialul de implicare al partenerului, potențialul de susținere emoțională, integritatea și multele altele.
Chestia interesantă, despre care ți-am spus și în articolul ” vrei sau îți place” e că rațiunea e lenesă. Până să ajungă să-și spună cuvântul…instinctul i-o ia înainte.
Și atunci…ne trezim în situația aia în care comitem o eroare de judecată.
Te întrebi ”vrei să fii cu omul ăsta pentru tot restul vieții? ” și îți răspunzi ”e un om bun și frumos, deci da”.
Nu te-am întrebat dacă e bun și frumos.
Știu, ai să-mi spui că, tocmai pentru că e bun și frumos, te-a convins să iei decizia.
Iar atunci te trimit mai sus, te rog să recitești ce-am scris despre instinct.
Instinctul este emoțional. Rațiunea nu e.
Tocmai din acest motiv îți mișună ție fluturi în stomac când ești îndrăgostit.
Și din același motiv trece îndrăgosteala și nu rămâne…nimic.
Te trezești lângă un om cu care n-ai nimic în comun, rational vorbind. Pentru că rațiunea insistă să fie totul perfect…verificabil, cuantificabil.
Pe când…emoțiile nu sunt cuantificabile.

Bun, să nu înțelegi că-ți neg dreptul la fericire. Că sunt o piatră fără de suflet.
Sentimentele sunt frumoase, trăiește-le.

Te rog doar să-ți acorzi o noapte de somn bun înainte de orice decizie, indiferent cât de urgentă ți se pare. Și nu, n-ai voie să diseci problema în mintea ta.

Faci sau nu faci un compromis?

Trebuie să recunosc că fac un efort să deschid acest subiect.
Dar...așa cum mi-am permis să dezbat singurătatea, cred că pot să-mi dau cu părerea și despre viața de cuplu.
Cu atât mai mult cu cât...am în jurul meu oameni/prieteni/cunoștințe care au probleme dintre cele mai diverse cu acest lucru: cu a fi într-o relație.
Cunosc atâââât de multe cupluri nefericte versus cupluri fericite încât...toate statisticile și toate dovezile din jur m-ar îndemna să consider monogamia și relațiile ceva aproape imposibil.
Cuuuuu toate astea, nu este imposibil. Părerea mea.
Chiar dacă cunosc doar un singur cuplu care contrazice toate regulile, mă încăpățânez să cred că ar fi soluții.

Hai să ordonăm idei. Ca să nu iasă o mămăligă.
Să zicem că vorbim despre oamenii normali care cred în relații și în ideea de cuplu.

O relație înseamnă un compromis. Da, de la bun început faci un compromis.
Poate tu nu-l numești așa pentru că ai nivelul de feromoni crescut la maximum și îți mișună fluturi în stomac și vezi inimioare roz.
Dar, în secunda în care ai acceptat să-i oferi unui om exclusivitate, ai întors curul geneticii.
Genetica îți spune: creaturo fugi de-ți împrăștie genele în cât mai multe direcții pentru că trebuie să-ți perpetuezi specia cât mai mult.
Tu îi spui nu-nu, eu mi-am găsit jumătatea și sunt de acord să îmi petrec restul zilelor pe culmile fericirii.
Și trec zile după zile în care îl privești pe făt frumos cu fascinație și vrei să îl descoperi, să știi totul despre el, să te hrănești cu mirosul lui și să-i dedici poezii.
Faceți amor ca și cum s-ar sfârși lumea, vă înțelegeți fără de cuvinte, vă completați în tot și-n toate și aproape că mi-ar arunca o cărămida în cap când îți voi spune că dragostea durează...3 ani.
Cam așa susțin specialiștii. Și eu cred că e la fel.
Dragostea aia de început, cu poezii și vată de zahăr și amor exagerat.

Ai acum lângă tine un om pe care îl cunoști cât de cât, ai încredere cât de cât, te completează și îți împarți anumite valori cu el.
Daaar uite că își aruncă șosetele pe jos și nu ți se mai pare atât de funny ideea să faci pe nevestica iubitoare ce le strange.
Sau ești obosită și ai fi vrut ca el să se gândească înainte ca te-ar proteja pe tine dacă ar fi mai atent. Saaaauuu...apar problemele financiare.
El e mai cheltuitor și nu reușești să îl convingi că ar trebui să fie mai cumpătat.
Saaau ție îți place shoppingul și el te ceartă.
Poate că nici nu se mai uită la tine ca la început. Poate că a mai întors capul după o fustă pe stradă... Poate că te-ai săturat să fii tu aia calmă și el ăla temperamental.
Saaau poate că vrei din nou o doză de nebunie.
Poate vrei să fie mai înfipt și să “fie bărbat, la naiba”.
Motive, motive, motive, motive, motive.
Azi unul, mâine altul, le testezi, le gestionezi, poate se adună, unele te rănesc mai mult, altele mai puțin, uneori ai răbdare, alteori simți că nu mai duci.
Și acum începi să mă crezi când îți spun că dragostea durează 3 ani?

Daaar…acum ești într-o altă situație.
Acum crezi că ai o relație serioasă. Îți spui că trebuie să lupți. Că sunteți de atâta timp împreuna, l-ai văzut în perioada roz și chiar crezi că poți resuscita. Până la urmă nimic nu-i perfect.
Daca ar realiza ce trebuie să facă, cum să se schimbe și câta dreptate ai tu… Când o să realizeze? Sigur trebuie să faci aia și cealaltă ca să “se rezolve”. Și….dacă simți că ai făcut totul și tot nu ” s-a rezolvat”…îți pui o aura sus, deasupra capului și…aștepți să fii canonizat.
Că…suporți chinul și trăiești într-o relație nefericită.
Bun…oi fi exagerat și eu puțin, ca să mă crezi și mai heităriță.
În primul rând: relația nu este nefericită, tu ești. Poate și partenerul.
Pune-i nefericirea ta în brațe și…cu siguranță tu ai scăpat (haha).
În al doilea rând: renunță să crezi în miracole. Ele nu se întâmplă. Vrei ceva? Trebuie să muncești pentru asta.
Apoi: vina este 50-50 și oricum nu contează care este vinovat, ci contează CARE sunt soluțiile.
Dar stai. Să derulăm.
Te întreb: găsești în tine dorința să continui această relație sau îți oferi o mie de scuze de circumstanțe atenuante? VREI să se încheie sau vrei sa continue?
Dacă și cu parcă nu își au locul aici.
Răspunsurile sunt cu da și cu nu.
Când ai stabilit dacă vrei sau nu, amintește-ți: poți să pleci în orice moment!
Apoi…recitește ce-am scris mai sus.
Da, da, partea aia cu nu există miracole, trebuie să muncești la tine, nu exită vinovați, trebuie să cauți soluții.
Apoi amintește-ți că i-ai întors curul geneticii, deci că faci ceva pe dos.
Trei mari lucruri de schimbat la tine: furia, atenția și violența.
De orice fel.
ASCULȚI nu doar auzi. NU răspunde instinctiv oricât de tare ți-a crescut pulsul și nu îți ataca (în orice fel) partenerul.

Mă tot minunez câte noi tehnici și abordări ar fi în stare oamenii să învețe doar pentru a arăta că ” au dreptate” sau pentru a ”demasca vinovatul”.
Mă minunez cât de multe suportăm doar pentru că nu facem pace cu noi și că ne e greu să acceptă că e imposibil ca o relație să fie roz până la adânci bătrâneți. Că dragostea se transformă în prietenie și respect. Că trebuie să îți tratezi partenerul cu respect și considerație nu doar cu iubire și cicăleală. Că trebuie să te pui mereu în papucii lui. Că trebuie să întorci și celălalt obraz. De ce? De ce nu?
Ce naiba e așa complicat?
Nu te forțează nimeni să stai într-o relație care nu te mai satisface, dar de ce ai vrea să te lupți la infinit cu tine?
De ce crezi că e suficient să fii prezent și să declari că iubești?
Ne schimbăm în fiecare zi, asimilăm informații noi, circumstnțele ne fac mai veseli, mai triști, mai răbdători sau mai alerți.
Relația de ce n-ar fi la fel?
De ce durează prieteniile câte două vieți iar relațiile se sting din ce în ce mai mult?
De ce crezi că e simplu?
Nu e simplu.
Dacă ar fi simplu toți am fi fericiți și împliniți.
O relație înseamnă efort. Are o mulțime de beneficii, dar, per total, relația e un efort.
Poți să-l lași să te obosească și să te îngroape, sau poți să depui acest efort constructiv.

Și, nu uita. Tu dai tonul. Ceri, dai, primești, oferi.

Reguli bune și reguli (ne)bune

O “problemă” mai veche cu care m-am confruntat de-a lungul timpului a fost (și este încă) acceptarea.
Îmi plac regulile, dar să fie ale mele.
Nu, nu-mi place să impun altor semeni reguli, nu-s păpușar. Regulile proprii sunt un fel de self-challange pe care mi-l aplic cu strictețe.
Pentru că nu mi s-a explicat, încă din copilărie, de ce-ul fiecărei reguli, dacă nu l-am înțeles...am încălcat cu grație orice teritoriu părea interzis.
Până aici nimic nou. Nu-ul este incitant, oamenii sunt creaturi mai curioase decât pisicile și avem în prezent o cultură modernă în a încălca regulile și a ne auto-intitula non-conformiști.
Să zicem că predispoziția mea înspre a testa limitele interzisului este oarecum normală (oare ce mai înseamnă și normalul ăsta azi?).
Dar...reacțiile mele la pedepse sunt...interesante și chiar mi-am dat sema că au devenit un șablon comportamental.
Copil (neastâmpărat) fiind făceam prostioare, încălcam reguli (oricare ar fi fost ele). Pentru că nu mi se explica (pe înțelesul meu) de ce am greșit (ca să nu mai vorbim că n-am înțeles în prima instanță nici de ce există regula) consideram pedeapsa o nedreptate.
Și cum răspundeam la această nedreptate? Încercând să transform pedeapsa în ceva plăcut.
Ca să-ți dau un exemplu: ” Cristina, n-ai stat la joacă în fața blocului așa cum ți-am spus eu, nu mai ai voie afară la joacă două zile”. Ah?! Nu mai am voie afară la joacă? Ok, nu mai VREAU eu să ies la joacă. Și mai mereu dublam-triplam termenul.
Uite așa se trezeau ai mei cu plodul încruntat care nu mai voia să iasă din casă nici dacă-l mituiau cu înghețată.
Țin minte clar cum încercam să-mi înfrânez curiozitatea și pofta de joacă. (un aspect pozitiv al acestor căpoșenii a fost descoperirea cărților).

O mie de ani mai târziu, devenind creatura complexă de azi…m-am trezit de nenumărate ori în situația în care…dacă mi se refuză ceva, am o tendință înspre a mă auto-convinge că nu mai am nevoie de ceva-ul respectiv.
Evident, ca efect secundar, am dezvoltat o reticență vis a vis de tot ceea ce simt eu ca ar fi o manifestare a controlului. Asta deja nici măcar surprinzător nu mai e.
Copilul rebel care a devenit iapă sălbatică.

Șiiii totuși!
Oricât de la modă ar fi să încălcăm regulile și să ne numim oameni independenți…pe mine mă interesează aspectele negative ce pot fi corectate în comportamentul propriu.
De ce nu e bine ceea ce fac? Pentru că nu trebuie să-mi neg o nevoie doar dacă aceasta îmi este refuzată. Trebuie să înțeleg refuzul, să înțeleg nevoia și să controlez impulsul de a răspunde agresiv în situații în care nu se întâmplă ceea ce îmi doresc.
Apoi…controlul…este bun uneori.
Independența înseamnă altceva. A mea are tendința să fie dusă la extreme și să mă transforme într-un om schilod în a primi ajutor.
Am ajuns atât de departe încât mă simt vulnerabilă atunci când sunt ajutată. Că nu cer niciodată ajutor…iar, o problemă.
 Deci, ce facem Cristina? Prudent, fără a cădea în capcane comportamentale învățăm să acceptăm.
Nu controlăm tot, nu facem toate regulile, nu murim dacă, din când în când suntem vulnerabili.

Și...revelația ultimelor 24 de ore: dacă nu acționezi impulsiv și-ți acorzi măcar o noapte de somn...vei vedea lucrurile diferit.
E un exercițiu simplu, greeeeeeuuuu de aplicat dar la mine funcționează de fiecare dată.

Chiar vă rog să încercați acasă :)

Singurătate VS cuplu

De multă vreme vreau să abordez un subiect mai...delicat.
M-am abținut însă pentru că știu cât de ușor se lasă oamenii pradă prejudecăților și cât de ușor e să analizezi impulsiv.
Daaaar...sunteți în grădina mea, dacă nu vă convine puteți oricând să dați un click pe x-ul roșu din dreapta sus.

Dacă totuși vă dezbrăcați de prejudecăți și priviți acest articol simplu, ca o părere proprie și personală...vă invit să-mi citiți ideile de mai jos.

Azi dragii mei vorbim despre...singurătate. Despre singlehood, mai bine zis.
Am ajuns să scriu despre acest subiect putin iritată de un anunț văzut întâmplător pe internet. Un fel de program de dezvoltare personală “find love”.
Ok, recunosc că nu am aprofundat și recunosc că în prezent pare a fi un fel de problemă mondială asta cu găsitul sufletului pereche (care apropos, NU există).
În același timp duc un fel de bătălie personală cu toți indivizii care mă abordează și cărora facebook li se pare un site de agățat (dar v-am mai spus deja of-ul ăsta al meu).
M-am gândit să-mi pângăresc cover photo-ul cu un fel de avertisment englezesc de genul “atenție câine rău“ dar…mi-am dat seama că asta ar atrage și mai mulți pretendenți care m-ar cataloga drept hard to get. Deci nu, nu facem asta, e mai bun butonul de ignore.
Acum că v-am explicat ce a declanșat articolul, haidați să vorbim despre cât e de bine să fii single (pentru mine, evident).
Povestea lungă o știți (dacă mă citiți de multă vreme) : am fost implicată în relații serioase 12 ani din ultimii 14 ani.
Așadar…înțeleg viața de cuplu, am experiență cu ea. Nu fac parte din categoria aia de oameni răniți care fac afirmații mari, de genul “nu vreau să mai iubesc, nu mai am încredere în oameni“.
Iubesc viața, iubesc oamenii, am încredere în aproape oricine până la proba contrarie și sunt chiar conștientă că (la un moment dat) în viitor voi fi implicată (din nou) într-o chestie monogamă (deși nu prea mai cred nici în monogamie, dar asta-i altă poveste).
Pentru mine personal cuplul înseamnă: sinceritate, loialitate, acceptare și prietenie. 
Dacă toate aceste principii sunt îndeplinite cu sfințenie, felicitări dragilor, aveți șansa să trăiți o poveste ca-n filme.
Vă mai confruntați doar cu natura umană și genetica. Cele două ne dau bătaie de cap pentru că noi suntem niște animale egoiste, menite să-și transmită informația genetică mai departe (nu, nu sufletului pereche ci ORICUI e disponibil) și în esență nu suntem concepuți pentru a “aparține“ unei singure persoane.
Deci oricât de amorezat ai fi tu, faptul că nu înșeli, nu minți ca să înșeli și că porți ochelari de cal e un compromis subconștient.

Pentru mine, ca animal obișnuit să cuibărească și puternic afectată de puterea obiceiului, singurătatea a fost inițial o boală apăsătoare.
Dar, tot pentru că puterea obișnuinței este mare, uite-mă azi, obișnuită și fericită să nu împart patul cu nimeni.
Iar când văd cât de mult accent se pune pe ideea de cuplu și cât de în tragic este luată sigurătatea sau, mai rău, cât de multe prejudecăți există vis-a-vis de “frustratele/frustrații“ ăia singuri…mă încing… oricât zen aș fi inhalat eu.

Așadar, scepticilor și dependenților de afecțiune (că și eu la fel) există cam tot atâtea argumente pro-singurătate cât există și pro-cuplu.
Există oameni împăcați cu faptul că nu sunt implicați în nicio relație. Și când spun împăcați, NU spun resemnați.
Nu am nevoie de ajutor, reușesc să îmi car singură sacoșele de la piață. Dacă leșin să fiu luată în brațe, am o tonă de prieteni pupăcioși iar dacă vreau să fac sex…vă ASIGUR că lista “de așteptare“ e lungă.
Da, sunt arogantă. Pentru că am motive întemeiate să fiu. Sunt inteligentă, nu sunt o femeie urâtă, sunt independentă din toate punctele de vedere și NU doresc să schimb asta.
Iar dacă într-o zi voi fi urâtă și bătrână și singură…habar n-am ce voi face atunci, probabil voi gestiona problema ATUNCI, pentru că acum am altele mai importante.
Așadar cititorule singur, crede-mă pe cuvânt că băile fierbinți cu muzică zen și un pahar cu vin alături pot fi savurate egoist și pot fi incredibile. La fel și cafeaua de dimineață. Faptul că dorm pe mijlocul patului e bonus (când nu-mi sare Nemo în cap) și faptul CĂ NU TREBUIE SĂ IAU MEREU ÎN CALCUL o altă părere…e absolut minunat.

Pentru toate celelalte…există mastercard. Și…facebook :P

Ce nu-ți place la tine?

Dacă ai putea să-ți reproșezi ceva, să schimbi sau să îmbunătățești ceva la tine - un singur lucru - ce ai alege?
Particip la un curs care îmbină psihologia cu tehnicile de meditație și, la prima mea lecție, am fost rugată să identific ceva ce nu-mi place și mă nemulțumește la mine.
După ce m-am gândit puțin - încercând să nu mă las deloc influențată de situația mea prezentă, ci să găsesc o nemulțumire mai amplă, au reieșit următoarele: "Sunt nemulțumită că nu-mi respect întotdeauna deciziile, mă abat de la propriile hotărâri și nu reușesc să rămân fermă pe poziție așa cum mi-am planificat inițial."
(menționând desigur că tind spre o perfecțiune proprie în care ce spun, aia fac, ce decid, aia respect, sunt un mic roboțel de succes în creierașul meu. Iar în momentele în care îmi încalc propriile decizii, iau acest lucru ca un eșec propriu și mă auto-pedepsesc prin diverse metode....În fine, e un subiect mult mai amplu, ți-l voi detalia altă-dată, probabil)

Imediat ce mi-am stabilit nemulțumirea vis a vis de propria-mi persoană și am formulat-o într-o singură propoziție... am realizat ceva: că n-am spus că aș fi nemulțumită de furia și irascibilitatea mea. Că n-am dorit calmul suprem, că nu m-am plâns de temperamentul meu exploziv.

Bineînțeles, vocile din căpșorul blond au început rapid o dezbatere. Vă voi face un rezumat, n-ați greșit cu nimic să descâlciți singurei dialogul :)
Dacă până ieri (când am fost întrebată și am realizat ce și cum) aș fi crezut despre mine că sunt un om agresivo-furioso-temperamental...ei bine...mi-am dat seama că nu mai e cazul. Și...nu mai e cazul de...semnificativ de mult timp!

Am crezut mereu că eu am o "problemă de atitudine", că sunt vulcanică - asta ca să fiu delicată și să nu mă auto-intitulez isterică. Aparent...asta nu s-a mai întâmplat de...muuuuuuuuult timp. Nu domle, n-am draci și drăcușori. Nu-mi mai sare muștarul din orice, nu mai am cută în frunte de la încruntare și ... nu mai țin minte când am ridicat tonul ultima oară.
Păi se poate Cristina? Unde e apocalipsa cu care "te laudai"? Am derulat rapid în trecut, am făcut o retrospectivă emoțională și... nu. Nici vorbă de agresivitate, furie sau alte-alea.
Să fiu eu un om calm?!?
Să mă fi calmat eu, Cristina?
Ok, am avut mici momente intense, ar fi imposibil să nu le fi avut, dar...cred că le-aș identifica mai mult cu emoțiile triste. Adică am fost tristă, dezamagită, chiar și irascibilă. Dar...cumva într-un ritm nou, unul ...calm (sună ciudat, dar așa e).

Și...uite-mă cum mi-am dat seama că am rezolvat (fără ca măcar să fi lucrat la asta) o problemă care m-a bântuit mulți anișori. E adevărat, am lucrat la muuuuuulte alte aspecte personale. Fabrica auto-conoașterii are program non-stop, însă...nu mai țipă nimeni înăuntru.
Și, cel mai important, fiind o chestiune ne-conștientizată, vă mărturisesc că nu e nici forțată. Adică nu mi-am impus nimic. Da, normal că mă plac când sunt calmă și zen, evident că fac tot ce pot ca să ating starea respectivă. Însă nu mă (mai) dau cu curul de pământ din te miri ce motive.

Totuși...rămânem cu nemulțumirea mai sus menționată.
Lucrez și la asta, nu vă faceți griji :)

Ție ce nu-ți place la tine?

Vrei sau îți place?

După cum știți (sau nu), în ultima vreme inhalez tot felul de carți cu și despre mintea umană.
N-o fac ca să devin mai deșteaptă (ok, poate și de asta) ci mai mult din dorința de-a mă înțelege eu pe mine.
Pentru că sunt un animăluț dificil și neliniștit, greu de mulțumit, mai întâi trebuie să-mi aplic pe mine arta dresajului.
Psihologic vorbind, nu am să reușesc niciodată să mă auto-analizez, însă, dacă-mi înțeleg mai bine gândurile, fac pace cu mine (și cu ceilalți mai devreme).
Ok, nu vorbim azi despre mine și cărțile mele.

Vorbim azi despre diferența dintre a vrea și a-ți plăcea.
Un nene celebru și cu un premiu Nobel la activ susține (argumentat chiar) că...deseori în căpșorul nostru se produce o confuzie.
Anume: când nu găsim un răspuns la o întrebare importantă (oricare ar fi ea) fabricăm un răspuns pentru o întrebare similară. Atât de similară încât ne auto-păcălim.
De exemplu: Cristina mănâncă înghețată. Și e leșinată după gelato italienesc.
Așa că...deseori când ai să o vezi lipăind tandru un cornet, ai s-o auzi spunând: “vreau să mă mut în Italia și să mănânc înghețată pentru tot restul vieții mele”.
Dacă m-ai întreba : VREI să te muți în Italia? (presupunând, de dragul exercițiului că e o întrebare importantă) eu probabil m-aș gândi ”păăăi…îmi place gelato, deci îmi place Italia, deci…da”
Ai văzut ce-am făcut? Am răspuns asociind Italia cu plăcerea mea de ciocolată.

Gândește-te, de câte ori te-ai întrebat ” îl/o iubești?” (îți dau exemplul acesta pentru că sentimentele sunt adesea cele mai dese motive de confuzie) și ai răspuns cu ”păi e așa frumos/frumoasă, cum să nu îl/o iubesc?”.
Saaaau, poate te-ai întrebat cât ai să mai reziști la locul de muncă și…(tot tu) ți-ai răspuns ”păi n-ai cum să supraviețuiești fără bani”.
Adevărat. Daaaar…nu era răspunsul la întrebarea TA! 
E o diferența între vrei și îți place.
Îți place vremea caldă (și mie), îți place înghețata, îți place părul rebel și zgomotul de valuri.
DAR ai vrea să îți fie cald, să mănânci înghețată zilnic, să ți se năclăiască părul de transpirație și să-ți șuiere apa-n urechi zi după zi, după zi, după zi?
Eu nu :) mie-mi place și cerul gri și vremea umedă de stat în pat.
Încă nu am decis dacă VREAU să mă mut în Irlanda (relaxează-te).
Cred că e timpul să (încerci măcar) să fii sincer cu tine.

Să nu alergi după himere totuși.
Atunci când spui ce vrei sau ce îți place bazează-te pe ceea ce AI în prezent, nu pe ceea ce ai putea avea. E frumos să avem planuri mărețe…însă nu te ajută să iei decizii realiste.

Deci, vrei sau îți place?

Știi ce ți se potrivește?

În general (aproape) orice ne propunem are șansa să ni se și întâmple. Ok, nu vorbesc despre cazurile în care te încăpățânezi tu să rămâi închis în realitatea ta subiectivă.
Nu degeaba zice americanu că noi NU vedem lucrurile cum sunt ele (lucrurile) ci le vedem cum suntem noi (oamenii). E mai profundă vorba asta și vrea să ne spună că suntem orbi în fața propriilor emoții.
Ești furios, ai să vezi totul o catastrofă, esti amorezat, o să-ți zboare fluturași roz printre urechi. 
Dintr-un motiv sau altul, cu toții ne dorim partea aia cu fluturașii roz. Chiar și eu mi-am dorit-o, la un moment dat.
Din alte multe variate motive...avem tendința să considerăm ca tot ceea ce NU e fluturaș roz, e o catastrofă.
Cum ar zice românul, nu vrem jumătăți de măsură. Din nou, am trecut și eu pe aici.
Când voiam totul sau nimic, alb sau negru, moartă sau vie.
Între timp...m-am cam sucit :) .
Asta nu înseamnă nici că mă mulțumesc cu puțin și nici că voi face compromisuri. Înseamnă doar ca n-o să mă rezum la a căuta fericirea supremă, considerând că până acolo, nimic nu mă mulțumește. 

Și, ne întoarcem la partea cu ceea ce ne dorim, ni se și întâmplă. Nu pentru că ar exista un destin care lipește piese de puzzle în galaxie. Ci pentru că suntem înzestrați cu puterea de a schimba lucrurile în favoarea noastră. Pardon, în direcția în care ne dorim să mergem.
Mai rămâne ceva totuși...să știm ce vrem. Să ni se potrivească. Să se integreze în modul nostru de a fi.
De ce trebuie să existe dorințe comune de genul “vreau să fiu fericită”, ”vreau o familie”, ” vreau să câștig la loto” ?
Fericirea mea nu este a ta și vice-versa. Distracția care mie-mi crește pulsul s-ar putea ca pe tine să te oripileze iar familia stereotip din filme, n-are deloc de-a face cu familia pe care (POATE) o voi avea (sau nu) eu într-o bună zi.
Dar, pentru că nu vedem lucrurile cum sunt ele, ci cum suntem noi, avem tendința să ne supra-estimăm și să ne punem dorințe nerealiste.
Și nu e ca și cum dorința odată agățată în copac, înflorește și tu o culegi la toamnă.
E ca și cum, odată ce ȘTII (voi sublinia) ce vrei și analizezi CLAR ce poți, începi să lucrezi la tine astfel încât să fii în fiecare moment cu un pas mai aproape de planurile tale.

Poate ești un om norocos. Și, în acest caz vei avea parte doar de întâmplări satisfăcătoare.
Dar, dacă ești ca mine, un om veșnic neliniștit care îl are pe ” DE CE” în față…vei vrea mereu să știi mai mult, să poți mai mult, să simți mai mult, etc. Și atunci…fie te organizezi, fie te enervezi.

Evident, am trecut și eu pe-acolo. Prin nervi :)

Bărbați

E greu după aproape 7 ani de blog și o minte neliniștită să mai găsești un subiect despre care nu ai scris încă sau pe care nu l-ai dezbatut.
Dar, despre bărbați doamnelor și domnilor...n-am scris pana acum. Saaau, nu așa, să le dedic un întreg articol, fără să țintesc înspre bărbat anume.
Nu sunt o feministă. Din contră, nu-mi prea plac jocurile muierești. Nu suport femeile care-și leagă măgarul de gard, mă enerveza neajutoratele care depind de o relație sau care lasă o relație să le definească personalitatea.
Așa că, de cele mai multe ori îmi place judecata masculină. E simplă, are o logică mai puțin alambicată și o găsesc corectă.
Vorbesc aici despre bărbații care știu ce înseamnă onoarea, nu despre cocoșii care umblă cu listuță în portofel și scopul lor în viață e să mai bifeze ceva.
La bifat...putem face maratoane dragilor, atât noi cât și voi, mai ales în vremurile astea când trebuie să vă fim egale.
Nu sunt de acord cu egalitatea asta chiar din toate unghiurile. Și o spun eu, un cal rebel căruia nimeni n-a reușit vreodată să-i pună șaua.
Totuși, aflați că nu contează egalitatea asta, chiar dacă noi cotcodăcim sus și tare că ne trebuie.
Nu vă vom studia atât de mult când intrați în viețile noastre, însă puteți să fiți siguri că vă vom analiza molecular atunci când ieșiți.
Și...sper că știți că noi vă umplem de glorie sau de rahat. Ne rămâne responsabilitatea faimei voastre post-relație. Și nu vorbesc aici despre talentul vostru într-ale amorului, acela poate fi laudat sau anihilat dintr-un schimb simplu de priviri între noi, femeile. Vorbesc despre titlul pe care vi-l alocăm.
Vă numim bărbați. Dacă sunteți. Sau vă numim vibratoare umane. Sau vă numim băieței.
Vă numim bărbați atunci când ne-ați convins că egalitatea între sexe e un bullshit și ne-ați făcut să ne simțim protejate.
Vă numim bărbați atunci când ieșind dintr-o relație cu voi nu suntem un morman de complexe și n-avem nevoie de pansamente masculine care să ne facă să ne simțim frumoase.
Vă numim bărbați atunci când ne demonstrați că sunteți mai curajoși decât noi și că ne înțelegeți durerea sau furia sau confuzia dar asta nu vă sperie. Din contră, vă face să vă simțiți bine că ne puteți fi alături și chiar ne puteți vindeca. Fără să fie vina sau responsabilitatea voastră. O faceți pentru că sunteți bărbați.
Vă vom ține minte de câte ori ne oferiți scaunul, ne aduceți o floare, ne deschideți o ușă sau ne oferiți jacheta voastră. Și nu când o faceți ca să ne impresionați cu asta, ci când o faceți pentru că AȘA sunteți voi: bărbați.
Nu doar că vă vom ține minte, dar vom și spune prietenelor noastre despre voi și le vom ajuta să-și ridice standardele. Nu vă vom ține minte jocurile și flirturile gratuite.
Nu vom fi impresionate de listele voastre lungi de cuceriri. Nu vrem să vă convingem să vă asumați riscuri și nici să negociem o relație cu voi ca la piață, sperând că n-o sa existe nimic negativ. Nu vrem să vă fie frica de noi, nu dorim să vă sufocam sau să fim trofee de pus pe etajeră.
Suportam o sinceritate dureroasă mai bine decât o minciună frumoasă.

Acum depinde doar ce vreți voi. Sau, de la cine. Pentru că...așa cum există bărbați și băieți și vibratoare, există femei, fetițe sau cățelușe.
Poate vă plac fetițele. Sau poate cățelușele.
Voi știți.

Realitate subiectivă

Am cugetat puțin dacă să postez un status sarcastic pe Facebook saaau, să dezbat mai pe larg aci, la mine-n bătătură. A câștigat ograda proprie pentru că pot să fiu cât de sarcastică am io chef și, pentru că prefer să-mi vărs năduful rapid, fără să mă pierd în cometarii inutile cu cei ce mă contrazic.
Așadar:
Că oamenii văd lucrurile cum sunt EI, nu cum sunt lucrurile de fapt, știam deja. Suntem subiectivi, e normal.
Daaar anumite realități...sunt ridicole. Încep să-mi pun întrebări serioase. Să fii în halul acesta de orb să nu îți dai seama când ai depășit pragul normalului general valabil? Știu, îmi veți spune și că normalul e relativ.
Păi...într-o lume cu realitate subiectivă și cu normalitate relativă...ce mama mă'sii mai e palpabil?
Trebuie să existe un soi de ...unitate de măsură a realității și a normalității.
Am impresia că viteza cu care evoluăm e și viteza cu care involuăm. Sau, ca să fiu mai precisă, cu cât "the sky is the limit", cu atât...n-avem limite în prostime.
Deși de obicei trăiesc într-o ignoranță demnă de admirat, în ultima perioadă zenul meu e agasat de: frecvența cu care i se acordă importanță pe net băbuței ăleia de Răduleasca. Asta înseamnă că oamenii încă se uită la TV. Și...dacă am spus asta...e ca și cum aș fi spus că un virus letal ar ucide omenirea în următoarele 5 zile. Chiar cred că principalul motiv pentru viteza cu care ni se prostește neamul e teveul. Sorry, așa cred eu.
Apoi...a început să mă agaseze rețeaua asta socială. Pentru mine e un colțișor virtual în care mă prostesc, sunt superficială, mai văd poze ale prietenilor și mai râd la bancuri. Daaaar...pentru unii e site matrimonial și pentru alții e instrument de măsurat personalitatea. Refuz, refuz, refuz să cred că există cineva atât de imbecil încât să CREADĂ că poți detecta adevărata personalitate a unui om din pagina lui de Facebook. Sau că realitatea de pe wall-ul de Facebook are vreo legătură cu realitatea lui de zi cu zi. Pe Facebook ne hrănim orgoliul cu like-uri. Pe Facebook ne masturbăm virtual. Cam ca diferența dintre sex și uitat la filme porno. Unele le faci, altele le vezi. N-ai 800 de prieteni, nu te iubesc 167 de oameni pentru că ți-au scris "la mulți ani" de ziua ta.
Știu cine are o zi bună, știu cine e deprimat, știu cine s-a despărțit recent de partener, cât le-a mai crescut burțile graviduțelor din lista mea, cine cu cine s-a mai cuplat, pe la ce restaurante de fițe se mănâncă sau la ce concerte e musai să îmi "dau" check-in. Pentru că...dacă nu exist pe Facebook, nu prea exist în rest. Dacă nu sunt populară acolo, șansele mele de socializare scad. Vreau să fiu populară pe Facebook? Îmi pun o poză cu curul la profil, bag două-trei citate motivaționale și niște muzică clasică ca să "se vadă" cât de cultă sunt. Am 30 de ani, nici 50 de kilograme, încă nu-mi arăt vârsta și am unele poze în care dau bine de tot. Plus, sunt single și teribilistă. Sunt o celebritate într-un mediu virtual? Vă dați seama? Contez într-un spațiu FALS!
Care este realitatea? A mea, a voastră, a fiecăruia.

Partea cu adevărat tristă e că începem să devenim la fel de superficiali ca și mediile astea inexistente prin care ne facem veacul. S-a dus naibii profunzimea și...acum am ajuns să mă întreb dacă a existat vreodată ceva mai mult sau am vrut eu să văd lumea frumoasă și am ridicat-o eu pe un piedestal.
Am făcut parte dintre oamenii care își construiesc realități subiective? Categoric da.
Nu sunt eu excepția de dat exemplu, nici nu încerc să fac asta. Totuși, pentru că am ales să detaliez în grădina mea, îmi permit să atrag atenția aupra lucrurilor care mi se par false, aberante și ridicole.
Este aberant să alocăm atât de multă atenție unei pseudo-celebrități...care, dacă stau și mă gândesc pe ce criterii și-a construit faima...mă ia greața.
Este ridicol să trăim atât de real într-un univers virtual.
Este fals ceea ce devenim. Și eu nu îmi doresc să fac parte din gloata asta îndoctrinată care, la o adică, nu mai poate răspunde întrebării: CE e adevărat și CE e normal?

Lucrurile sunt simple, viața e frumoasă, civilizația nu e plictisitoare. Hai să ne uităm la cer. Fără like-uri, fără minciuni motivaționale.

Tudlu!

Closure

Nu știu cum funcționați voi, oamenii fără voci, oamenii normali, oamenii diferiți de mine, însă eu...am pentru toate câte o definiție. O fi bine, o fi rău, însă doar așa funcționez.
Astăzi vorbim despre closure. Nu i-aș spune încheiere, în dulcele grai, pentru că nu mă identific cu acest cuvânt.
Closure pentru mine e ceva pozitiv. Closure înseamnă atunci când eu fac pace cu mine, cu o situație, cu o întâmplare sau chiar cu o persoană. Closure înseamnă ca eu să zâmbesc, să trag o concluzie, să învăț o lecție și să-mi elucidez un mister. Closure e modalitatea mea de a accepta ceva fără să-mi mai pun întrebări.
Și, în general, acceptarea începe cu mine. Pornește din mine. Când sunt eu pregătită să înțeleg și să accept, o fac. Pentru că...oricât am încercat să mă dresez și să-mi impun/induc anumite emoții sau raționamente...closure vine când vine, nu când VREAU eu.
Nu-mi plac incertitudinile deși masochismul meu mă obligă uneori să mă complac în situații incerte. Însă, ca de fiecare dată, ajung mereu într-o situație în care fie trebuie să mă neg pe mine, să fac abstracție de convingerile mele, fie ajung la acest closure.
Și vine ca o revelație. Ca și cum m-aș trezi dimineața și aș fi pur și simplu într-o dispoziție bună, fără explicație, fără motiv. Lucrurile îmi par clare, nu mă mai bântuie nimic, nu mă întristează, nici nu mă înveselesc, pur și simplu sunt eu.
Prima oară când mi s-a întâmplat (acum mulți ani) să am sentimentul că am închis un capitol, mi s-a părut tare ciudat. Pentru că nici măcar nu îmi propusesem. Asta e interesant. Senzația vine (pentru mine cel puțin) fără avertisment, fără premeditare. Atunci încercam să identific de ce simt ce simt. Era o emoție nouă chiar și asta, erau sentimente noi, era o detașare deloc forțată, era o indiferență atât de naturală încât nu înțelegeam CUM de ți se întâmplă așa, peste noapte. Creierașul nostru uimitor are capacitatea de a procesa și procesa și procesa și...într-un final, ca un roboțel harnic, reușește să repare cam tot ce trebuie reparat. N-o face chiar peste noapte, evident, însă atunci când simți ceea ce descriu eu mai sus, știi că procesul s-a încheiat și "scoți mașina din service".
E ușor frustrant să știi că poți să ajungi în această stare însă să nu știi când. Poți și vrei, dar nu ai control.
Stați liniștiți, senzația de după compensează. E aproape la fel de bună ca un orgasm.
Dar...nu e orgasm. E closure :)

Da măi, sunt bine, dă-mă naibii!

În ultima perioadă...când mă întreabă cineva dacă sunt bine, dacă sunt ok, mă pufneşte râsul.
Şi...din păcate, sau din fericire, mă tot întreabă oamenii (curioşi sau politicoşi) dacă eu sunt bine. 

Normal că sunt bine!
Am două mâini, două picioare, ochi frumoşi şi cur tare. Plus nişte creier pe care mulţi şi l-ar dori, dar cei ce-l posedă şi-l blestemă.
Dacă nu sunt bine, devin sau mă fac. Că ştiu cum. Şi pot. Mă pricep.
Oamenii care se pricep să fie bine sunt totuşi cei mai singuri. Pentru că ei n-au nevoie de ajutor.
Îşi cos şi vindecă şi poartă rănile că nişte medalii de război.
Oamenii care sunt bine sunt de evitat. Pentru că au resurse şi nu vor întinde mâna niciodată.
Unde mai pui că i-au obişnuit pe toţi ceilalţi să îi privească ca pe nişte supereroi. Imuni şi imbatabili.
Oamenii care sunt bine nu dorm, nu suferă, nu plâng, nu se hrănesc, ei pur şi simplu sunt într-o continuă stare de revenire şi de evoluţie.
Hai să facem secta oamenilor care sunt bine. Fără să definim ce înseamnă acest bine.
Fără să ne dorim invidia celor ce nu sunt bine şi fără să sperăm că vom fi vreodată înţeleşi.
Noi suntem...bine. Că nu avem încotro. Că eşecul nu e o opţiune, că ajutorul nu există, că nu ne place să fim victime şi că ne place să facem din căcat bici. Cu care, culmea, tot pe noi înşine ne bicium.
De ce? Pentru că putem. Pentru că dacă noi nu am fi bine, atunci s-ar duce naibii specia şi speranţa de fericire a celor ce se hrănesc cu "succesul" nostru.
Aşa că...dragilor, eu sunt bine. Devin, îmi revin, mă strădui sau pur şi simplu mi se întâmplă să fiu. 

Nu mă mai întrebaţi. E un chestionar cu o singură varianta de răspuns: eşti bine?

Da, sunt, da-mă naibii!

Vaccin anti-sentimental

Am 30 de ani şi ultimii 12 ani din viaţa mea i-am cedat dramelor emoționalo-sentimentale.
Nu, n-o spun că o femeie sătulă sau obosită de sentimente, o spun că un OM care - pentru prima oară în viaţa lui - încearcă să-şi construiască o statistică raţională proprie.

În ultimii 12 ani nu am fost setată să-mi construiesc o carieră, nu m-am subjugat posesiilor financiaro-materiale şi nici n-am avut ca scop popularitatea. N-am pus preţ pe socializare, n-am prieteni vechi din copilărie, n-am visat la o familie cu mulţi urmaşi şi nici la a-mi construi un viitor stabil conform societăţii în care trăiesc.
Am pus pe primul loc emoţiile. Am trăit ca să iubesc şi ca să fiu iubită. Am investit aproape toate resursele mele de om sentimentelor. De la cele intelectuale la cele materiale. Totul s-a învâtit în jurul stării mele de om îndrăgostit sau suferind.
E o concluzie reală. Nici nu încerc s-o condam şi nici s-o justific. Pur şi simplu o relatez.
Dacă am fost îndrăgostită am trăit, dacă n-am fost, am supravieţuit. Pot spune că mă pricep al naibii de bine să îmi revin din traume post relaţii şi pot scrie o carte despre personalitatea mea dedicată relaţiilor sentimentale.
Daaar...nu pot spune nimic despre Cristina fără implicaţii emoţionale. Ele m-au definit. Mai mult decât hobby-urile, mai mult decât job-ul, mai mult decât prietenii sau familia.
Dacă iubirea era hrănită, totul în rest era irelevant pentru că, într-un fel sau altul, funcţionau.
Cred că a venit momentul să pun iubirea pe locul 2.
Cred că nu mai vreau să aloc sentimentelor o atât de mare importanță încât să îmi conducă viaţă în modul în care au făcut-o până acum.
Din nou, nu caut absolut nicio revelaţie, pur şi simplu afirm.
Chiar cred că oamenii pot funcţiona şi fără atât de mult "suflet". Ok, poate că goana mea nebună după experienţe intense şi pline de pasiune este "farmecul" meu. Poate că în rest, renunţând la clişee seducătoare şi pauze de flirt, sunt un om banal.
Dacă privesc sexul că pe un act fizic de împerechere sau că pe unul cu scop de satisfacere a nevoilor fiziologice, îmi rămâne doar un biet sevraj emoţional.
Dacă nu caut să mă identific printr-un cineva, poate reuşesc să mă identific prin mine.
Simt că am alocat mult prea mult timp şi spaţiu ( metaforic vorbind vizualizez spaţiul că un fel de loc de depozitare cerebrală) sentimentelor şi tot ceea ce implică acestea.

Statisticile mele îmi spun că am cam urmat acelaşi scenariu. Nu-l dezbat şi nici nu-l glorific.
E timpul să îmi folosesc resursele, de orice fel, pentru alte realizări, alte experienţe.
E timpul să nu mai aloc importanță atât de mare unui sentiment pur şi simplu comercializat de oameni de-a lungul timpului.
Nu, nu ne naştem pentru a ne întâlni jumătatea perfectă sau sufletul pereche. Nu, iubirea chiar nu "rezolva totul" şi nici nu merită să ne ocupe atât de mult timp cât ne ocupă.
Da, veţi rade şi-mi veţi ura să orbesc de dragoste şi să mă auto-contrazic la primii fluturi.
Dar pot să va spun că dacă am un obiectiv setat - anume acela de a respinge din start implicaţiile emoţionale - va fi la fel de simplu că şi un vaccin medical: într-un final ne imunizăm. Conştient.

Nu mi-a plăcut niciodată matematica. Pentru că a presupus o gândire şi un efort. Am preferat literatura pentru că permitea imaginaţiei mele o anumită jonglerie şi un anumit confort.
Totuşi, cred că vreau să învăţ ştiinţele exacte.

Judecă-mă, chiar te rog!

Ieşisem de la sală, era 9 seara şi m-am oprit la Mega Image să-mi iau un fresh (am obiceiul să mă recompensez cu ceva bun după antrenament).
Stăteam la coadă, mă uitam cam urât la casieră, mi se părea că se mişcă precum melcul şi - da, sunt rea - arăta tare neîngrijită. În fine, am avansat cât să o aud vorbind cu clienta din faţă mea.
"Motivul" pentru care era mai "lentă" se datora faptului că era mai politicoasă. Aştepta răbdătoare după fiecare client care-şi scormonea buzunarele după 10 amărâţi de bani.
Şi clienta o întrebă (probabil se ştiau) "de ce nu stai pe scaun?". Iar casiera a răspuns zâmbind obosită "nu avem voie, plus că aşa merge mai repede."
Ghiciţi cine se simţea oribil pentru că avusese prejudecăţi?
Da-da, subsemnata.
Azi dimineaţă, pe stradă, racorică, pe alocuri soare. Un băiet, zdravăn de bine lucrat la sală, mergea în tricou, cu geaca în mână.
"Da, da, laudă-te că ai muşchi!" am gândit.
Apoi mi-am amintit cum eu, în perioada antrenamentelor intense, de câte 14 ore per săptămână, simţeam cum îmi clocoteşte sângele în corp şi nu suportăm hainele pe mine indiferent cât de rece era afară.
Ghiciţi cine se simţea oribil că avea prejudecăţi iar? Ştiu: eu!

Prejudecăţi dragilor. Suntem plini de ele. 
Gândim instinctiv, iar instinctele noastre sunt de cele mai multe ori greşite sau formate pe baza experienţelor anterioare.
Ori, o experienţă anterioară, e o experienţă anterioară, nu una prezentă!
Zic blondă, gândeşti “prostuţă”.
Zic muncitor necalificat, gândeşti “bădăran ce fluieră după femei”.
Ok, nu sugerez să renunţăm la instincte. Uneori ne sunt utile. Zic să procesăm şi logic. Să ne folosim raţiunea.
Tot oamenii de ştiinţă au dovedit că avem un creier leneş. Care recurge la gândirea raţională doar dacă este absolut musai. De ce? De lene!
E mai confortabil să nu procesăm totul. Să ne ghidăm, să ne formăm impresii, neştiind concret pe ce se bazează.
Unde mai pui că alegem de cele mai multe ori să credem ceea ce este convenabil de crezut.
Adică, în loc să depun efort să analizez DE CE mi-am format părerea asta şi care sunt argumentele să o susţină sau să o infirme…aleg varianta scurtă: pentru că AŞA simt. Nu-nu-nu-nu.
Uneori nu e destul să “simt aşa” . Uneori trebuie să îţi educi emoţiile astfel încât să fie logice. 

Evident, apare duşmanul nostru, orgoliul, care vrea să nu se fi înşelat. Vrem că “feelingul” nostru să fie corect de fiecare dată. Ei bine, nu e aşa.

Va propun să faceţi un exerciţiu şi să analizaţi totul statistic.
Evitaţi să emiteţi păreri “la prima mâna” şi încercaţi să procesati, să adunaţi exemple. Dacă v-aş spune că nu am încredere în oameni, poate prima impresie ar fi că sunt anti-socială saaaau, m-aţi cataloga repede că sufăr şi mă închid în mine.
Dar dacă v-aş spune că nu mai am încredere în oamenii care m-au minţit cel puţin o dată? Pentru că şansele că ei să mă mintă şi a două oară sunt statistic mai mari decât ale celor ce nu m-au minţit niciodată.

Ei bine, nu facem lecţii de statistică. Eu am încredere în oameni. Până la proba contrarie, fireşte

Să ne citim cu bine!

Cu şi despre timp

Acum puţin timp eram uşor dezamăgită de...mine. De ce?
Aveam senzaţia că puteam să fac mai multe cu viaţa mea, că m-am concentrat prea mult pe experienţe emoţionale, că am trăit instinctiv, că am supravieţuit în loc să trăiesc.
E drept, oricând e loc de mai bine, cam asta e mentalitatea mea.
Eu n-am fost niciodată ghidată de ţeluri mari, să termin 5 facultăţi, să fac super carieră sau să devin un personaj celebru.
Eu am fost (şi poate pe alocuri mai sunt încă) un suflet rebel şi hipiot în căutarea fericirii.
Mi-au plăcut oamenii deşi deseori m-au dezamăgit, deşi de cele mai multe ori le-am acordat toate şansele din lume şi tot nu le-a fost de ajuns.
Am fost un om mânat de teama de eşec şi condus de orgoliu.
Am căutat să trăiesc, să simt viaţa, să mă bat cu ea şi să fac totul pentru că eu să am dreptate şi "eu vreau-ul" să fie mereu palpabil.
Poate de asta nu mi-am dorit lucruri măreţe, pentru că n-am vrut să fiu dezamăgită atunci când nu se întâmplau.
Întotdeauna mi-am analizat posibilităţile şi şansele până la atom. Şi am vrut mereu să fie bull's eye. Şi...a cam fost. Dar niciodată n-am stagnat.
Am fost un burete faţă vis a vis de oamenii de la care am simţit că pot să învăţ ceva. I-am stors de vlagă şi le-am simţit trăirile pentru a şti cum să trăiesc eu mai bine. Poate a fost egoism, habar n-am şi nici nu e relevant.
Deci, experienţe am avut. Viaţă interesantă, cu bune şi rele şi trăit la extreme, iar am avut. Am fost şi copil nerăbdător şi femeie fatală şi pradă a depresiei şi întruchiparea euforiei. Aşa mi-a plăcut şi aşa încă îmi place: să îmi simt fiecare emoţie nociv de vie.
Şi am fost mereu un om iraţional de îndrăgostit. Dacă simţeam că pot exploata acest sentiment, nu mă dădeam în spate de la nimic. Aşa că...dragostea mea a fost mereu cu năbădăi :) că-n filme, că într-o gazeta de can-can. Când zburau farfurii prin casă că-n familiile mafiote, când scriam poezii şi făceam meditaţii buddhiste.
Am ars şi etape. N-aveam cum altfel.
Am gustat şi nebunia dar întotdeauna am încercat să nu cad pradă situaţiilor ridicole.
Şi dacă aş încerca, n-aş reuşi să-mi analizez obiectiv viaţa.
Mă simt că un actor. Visez oscarul cu fiecare trăire. Sunt scenarist, regizor şi critic în aceaşi timp.
E normal, poate toţi avem aceleaşi trăiri.
Doar că...timpul e cel mai bun dresor pe care l-am întâlnit vreodată. Pur şi simplu nu-ţi lasă "frâu liber" pentru niciun giumbuşluc.
Timpului trebuie să i te supui. Necondiţionat şi ne-negociabil.
Şi, vorba americanului: timming is a bitch. Sau, vorba romanului: toate la timpul lor.
Aşa că...dacă există lucruri care mi-au scăpat sau dacă există trăiri pe care le-am petrecut în contratimp...nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă acomodez cu ideea.
Nu pot să dau timpul înapoi şi nici să mă raportez la trecut. Nu pot nici să ghicesc viitorul şi nici să stau precum Cătălina aşteptând Luceafărul.
Pot să trăiesc clipa, dar...asta am tot făcut. Pot să las la voia întâmplării dar...asta înseamnă să nu mai deţin controlul şi să devină totul o loterie.
Sau, pot să mă folosesc de toate lecţiile învăţate până acum, de toate experienţele avute şi de toată înţelepciunea ce se presupune că am dobândit-o de-a lungul timpului (dresorul, chiar el) şi să-mi permit să trăiesc, nu să supravieţuiesc. Să valorific clipa, nu s-o las să mă surprindă. Să învăţ să fiu dresată de timp, fără să mă simt prizonieră lui. Să construiesc ceva ce timpul n-ar putea să-mi ia, din contra, ar putea doar să-mi dea.

Cred că aşa am să fac :)

Drogul meu recent

Dacă aș putea să îmi aleg o substanță cu care să mă droghez aș alege senzația pe care o resimt atunci când creierul meu este calm.
Ok, posibil să nu-mi înțelegeți metafora :) nu-i nimic. Îmi ador pur și simplu mintea liniștită. Cine nu și-o adoră? Evident, simt că a mea ar fi mai specială pentru că sunt subiectivă. Daaar, este blogul meu, normal că mintea mea e mai specială. Mă joc acum cu voi.

Când reușesc să îmi dresez temperamentul, când reușesc să mă simt natural (fără efortul controlului) calmă...e incredibil. E liniște și DACĂ vreun gând îmi traversează mintea e unul pacifist. E limpede și reușesc să mă vad clar, cu calități și defecte, cu posibilități și iluzii.
Calmul mă face transparentă.

Și, cu cât reușesc să aflu mai multe despre cum funcționează mintea umană, cu atât devin mai împăcată cu mine.Înțeleg!
Am trecut prin stadiul în care mă auto-diagnosticam cu toate dereglările posibile și trăiam simptome pe care nu le aveam. Am crezut că-s borderline. Am crezut că-s bipolară. Am crezut că am sechele din copilărie. Am crezut că sunt masochită.
Acum e mai limpede: habar n-am ce sunt :) dar când sunt calmă, mă simt perfect.
Până și vrutul sau nevrutul îmi sunt opționale. Nu mă deranjează diferențele de opinie, nu mă deranjează aproape nimic. (ok, dacă răniți vreun animal fără apărare mă deranjează și devin violentă)

Ce încerc să spun? Că sunt bine. Că îmi ordonez convingerile, îmi fac un "update de soft" și încerc să prioritizez CE e important pentru mine acum (și de ce). Nici măcar nu planific nimic.
Sună pompos poate, dar, în prezent, nu încerc nimic altceva decât să îmi fructific cât mai mult posibil existența.

Și, cum spuneam, mă droghez cu propria senzație de calm. Mă îndrăgostesc de ea.

Bla-bla-uri și probleme de neîmpărțit

Cred că sunt pe cale să devin cel mai pragmatic om pe care-l cunosc. Mint. N-am cum, îs poetă undeva acolo - în suflet. Suflet zic, știind clar că avem cu toții un suflet creț-creț în prelungirea coloanei vertebrale. Și că sufletul e acolo de milioane și milioane de ani perfecționându-se continuu.
Până azi.
Azi e totul complex. Azi simțim energii și trăim coincidențe și mirosim situații sau avem frici iraționale.
Azi mă bântuie milioane de soluții despre ce vrea femeia versus ce vrea bărbatul și cum simte bărbatul versus cum simte femeia. Toți suntem filozofi, toți suntem și puțin poeți. Ne parfumăm cu gânduri pe care le emanăm doar parțial și, dacă cineva e suficient de deștept încât să se prindă...vai, suntem suflete pereche.
Hai să vă povestesc niște ironii constatate personal:
Oamenii sunt în general deștepți și intuitivi - arată-le un tipar de comportament și încet-încet vor ști să îl recunoască. E ca un joc de puzzle. Nu, nu e niciun miracol la mijloc, nu îți citește gândurile și nu e piesa ta lipsă dintr-un puzzle.
Suntem printre singurele specii care fac sex datorită plăcerii resimţite şi...(ghinion) ne aflăm "în perioada de împerechere" cam...toată viaţa. Mie mi se pare foarte ironică treaba asta. Atât de ironică încât pare a fi pusă la cale de către cineva machiavelic. De ce? Păi ia să vedem: fiinţe umane, dotate cu inteligenţă şi conştiinţă. Creiere dezvoltate. Şi...gluma sorţii: ai cel mai dezvoltat creier al speciei tale dar trebuie să îţi gestionezi propria perioadă de "călduri". Care durează...şi durează...(vorba reclamei). Şi...în toată tevatura asta perpetuă de împerechere (ca efect genetic de perpetuare a speciei), suntem obligaţi să gestionăm emoţii. Şi să le interpretăm. Aici începe haosul. Pentru că habar n-avem să ne gestionăm şi să ne interpretăm emoţiile. Dar, în încercarea noastră de a face asta...suntem dispuşi să acceptăm aproape orice explicaticatie favorabilă nouă. Sau, favorabilă situaţiei în care ne aflăm. Şi am creat nenumărate posibilităţi. De la reîncarnare şi până la suflete pereche. Totul pentru a ne explică de ce funcţionăm cum funcţionăm, sau pentru a ne scuza mijloacele. Scopul final fiind...acelaşi: împerecherea. Perpetuarea speciei.
Cu scopul n-ai cum să te pui. Este scris în codul tău genetic. De asta ai apărut pe pământ. Desigur, intervine personalitatea. Unii se răzvrătesc şi decid că nu, sunt împotriva curentului. Ei au apărut egoist pentru a exista. Daaaar...sunt sclavii plăcerilor. Şi se joacă alba-neagra cu evoluţia, păcălind natura şi fizica şi chimia.
În fine, închei cu ironiile constatate de mine şi mai vreau să spun ceva. Habar n-am dacă are legătură cu subiectul, dar, din moment ce m-a pocnit ideea, trebuie menţionat. Problemele mele, ale tale, ale lui şi/sau ale ei rămân personale. Şi...fac parte din joc. Din jocul acesta de-a viaţa.
Nimănui nu-i pasă (cu adevărat) care sunt problemele tale. Le va lua în calcul DOAR dacă interacţionează într-un fel sau altul cu jocul lui/ei. Chiar şi atunci însă, nu le va putea aprecia la intensitatea la care le apreciezi tu. Evoluţia (sau involuţia) ta e o treabă de care doar tu te ocupi.
E drept, poţi să ai tone de prieteni cu care să vorbeşti şi cărora a te confesezi, asta e de folos. Te ajută dar, până la urmă, eşti unicul responsabil. Aşadar...putem să ne jucăm de-a inventatul soluţiilor. Unele sunt chiar utile. Utile în sensul de ghidaj. Însă nu există reţeta magică. Nici înspre a evolua, nici înspre a soluţiona probleme, nici înspre a ne gestiona propriile trăiri.
Există o singură opţiune, pe care nici măcar nu o controlăm: aceea de a lasă timpul să îşi facă datoria.

Cu viteză înainte

În ultima perioadă mi-a fost greu să îmi stabilesc un subiect pe care aș vrea să îl dezbat. Îmi doresc foarte mult să rămân conectată la acest jurnal virtual pentru că este o formă de auto-terapie care funcționează. Dacă privesc articolele scrise în 2008 si cele de anul acesta...diferența este copleșitoare. Parcă ar fi fost scrise de două persoane diferite.
Evident, în toți anii sesizez mici diferențe. În 2009 o explozie de emoții, în 2010 și 2011 o detașare oarecum apatică, în 2012 reies tendințe depresive iar în 2013 totul este confuz și incoerent.
Desigur, jurnalul este o exprimare emoțională a mea. Trăirile mele codate în cuvinte. Indiferent ce articol aleg mă propulsează exact în starea de spirit pe care o aveam atunci când l-am scris.
Din 2014 am început să îmi focusez atenția mai mult pe ce fac decât pe ce simt. Am început să aloc încredere raționalului și să țin emoționalul în frâu.
M-am simțit de multe ori de parcă aș fi fost bolnavă. Am fost în repetate rânduri convinsă că sufăr de tulburări bipolare pentru că aveam senzația vie că înmagazinez două persoane inăuntrul meu. Una extrem de sensibilă și alta extrem de dură. Iar eu voiam un echilibru.
Echilibrul de care azi mă simt destul de aproape. Daaaar....care nu este atât de intrigant.
Partea mea sensibilă era ca o telenovelă siropoasă care - de bine de rău - își are adepții ei. Partea dură era ca un SF controversat, iarăși, înțeles de o anumită categorie de oameni.
Iar echilibrul ar presupune să pot cumva să-mi gestionez proporțiile și să am "din toate câte puțin".
Să nu credeți că setea pentru auto-cunoaștere ajunge la vreo sațietate. Cu cât știm mai multe, cu atât vrem să știm și mai multe sau se nasc noi întrebări.
Totuși, în fiecare zi pot să îmi explic mai multe lucruri. Să mă înțeleg pe mine, cea de ieri.
Normal că nu îmi dorec să rămân ancorată în trecut și să îl analizez la infinit. Îmi doresc să pot gestiona bine prezentul și să știu totuși să mă bucur de imprevizibilitatea viitorului.
Vedeți? Dorințele ni se schimbă. Pe măsură ce ne schimbăm și noi.

Dacă până de curând aveam o lejeritate în a sfătui oamenii dragi sau oamenii care pur și simplu mă abordau pentru asta... acum nu mă mai simt confortabil să fac asta. Cu cât îmi explic mai multe lucruri, cu atât mă simt mai mică și incapabilă să consiliez pe cineva. Cu cât învăț mai multe, cu atât simt că sunt lucruri mai multe și mai complexe de înțeles. Simplitatea e complexa, adevărul e infinit, asta dacă sunteți amatori de metafore.
Cred că acesta este motivul pentru care o comedie romantică are mai mult succes versus un documentar științific. Cu cât oamenii se regăsesc și își identifică mai ușor sentimentele, cu atât le este mai ușor să se poziționeze într-un anumit loc, fie că vorbim despre clasa socială, fie că vorbim despre planurile de viitor.

Am ajuns la o concluzie...mi-e și greu să o...formulez. Da, am avut (până acum) o viața interesantă. Multe experiențe ieșite din comun, m-am diferențiat puțin de oamenii din jurul meu. Am ars etape și am trăit intens. Daaaaaar - cu toate cele trăite și "dansate" până acum, sunt de părere că aproape nimic din ce-am făcut n-a fost ce am vrut de fapt să fac. M-am concentrat extrem-extrem de mult pe lecții învățate din greșeli. Am fost mândră de toate episoadele mele de căzut/ridicat din cenușă. Muuult focus pe metaforă, prea puțin focus pe evoluție. Așa văd eu acum situația. Am evoluat din reflex. Norocul meu este că am reflexe bune. Mă descurc minunat în situații limită. Dar de ce să aștept aceste situații și să le consider singurele propulsoare?

Habar n-am, poate este o concluzie de moment, o faimoasă auto-contrazicere. Mă simt ca și cum tot ce am învățat și trăit până acum n-ar fi fost altceva decât chestiile elementare: să mă hrănesc și să supraviețuiesc. Și m-am mândrit că ce? Că sunt vie? Că am potențial?

Nu sunt dezamăgită de mine, nu este un articol trist. Încerc să-mi atrag eu, mie, atenția...Încerc să dau o nouă direcție acestui blog.

Încerc :)