Despre traume și alți demoni

Închipuiți. Firește.

E foarte la modă acum să ai traume din copilărie sau să ai tulburări de personalitate. Și, mai la modă de atât este să postezi despre asta transformând apa în vin precum Iisus. Bine, transformând vinul într-un status. Și vorbele într-un fel de fata morgana pentru cei săraci cu duhul. Că despre asta este vorba. Despre comerțul cu like-uri. Eu vă vând traume închipuite, voi vă arătați impresionați. Mie-mi creste self esteemu’ (adică pipota, pe românește) și toată lumea e fericită. Dar și nefericită. Și traumatizată.

Era o modă prin US, acum ceva ani, că toți pruncii sufereau de ADHD. Și le puneau mămicile Ritalin în laptele praf, încă de când îi înțărcau. Mai târziu creșteau feții frumoși să fie dependenți de pastiluțe de calm. De la antidepresive în sus.

Să ne înțelegem: nu-s Gică contra și nu cred că tre să dăm cu alifie de gălbenele pentru orice. Dar, muică, s-au înmulțit cazurile de auto-diagnosticare cu traume din copilărie de mai-mai că nu-mi vine a crede că am reușit să supraviețuim până în acest moment, așa nenorociți ai sorții suntem.

Scriu pe acest blog de imediat 10 ani. ZECE. L-am ”inventat” ca loc de pus gândurile în ordine și mi-am permis să aberez în toate felurile deoarece nu l-am gândit ca loc de vorbit pentru alții ci ca un loc de auto-exorcizare. Că a venit și publicul cititor pe vreme ce scriam, aia e. Cado! M-am confesat în scris de când mă știu și mă ajută să-mi evaluez evoluția (sau involuția) recitind din când în când.

Uneori am fost îndrăgostită. Alteori am fost dezamăgită. Alteori furioasă. Alteori mistică. ASTA este mintea umană. Mișună și iar mișună și nu-i putem cere să se oprească pentru că e ca și cum le-am cere plămânilor să renunte la aer. Și anume imposibil. Creierul este un organ. Complex și minunat. O mașinărie la care m-aș închina. Creierul care funcționează va și analiza/diagnostica/acuza/căuta/digera/incrimina/etc. Numiți voi acțiunea. Creierul o face. Creierul simte nevoia să eticheteze. Să descifreze. Fără oprire.

De ce tot scriu paragrafe explicative care n-au nicio legătură unele cu altele? În amalgamul și în ploaia asta de informații absurde care bântuie peste tot prin rețelele de socializare, am o mică-mică speranță că mai există creaturi care nu se mulțumesc să se indentifice cu aberațiile ”psihologilor” de 3 cărți citite. Vreau să cred că există omuleți suficient de căpățânoși care să creadă ca sunt bine, sănătoși, uneori ursuzi, alteori veseli, cu bune, cu rele, cu vieți mediocre și cu părere de bine că-s așa. Ce e rău în a fi NORMAL?!

De ce TREBUIE să ai traume? De ce trebuie să te identifici cu turma? De ce trebuie să iei ca exemplu personal povestea lui cutărică sau a lui cutărescu? Informează-te, e foarte recomandat să fim informați. Dar nu te lăsa prins în mocirla comercială flămândă după like-uri. Nu-ți blama creierul că gândește. Nu-l închide în celula unei experiențe pe care nici n-ai trăit-o.

Am văzut diverse dudui cerșetoare de atenție pe Facebook. Alea părăsitele încep să scrie despre relații de amor și devin ”coach emoțional”. Alea urâtele devin obsedate de mersul la sală și nu le mai tace gura despre cât de sănătoase sunt ele și cum restul planetei suntem niște grași infecți. Mai e și categoria de dudui traumatizate din copilărie. Cele care-și justifică fiecare eșec cu un ”ah, sunt traumatizată”. Și peste 10 ani tot traumatizate or să fie. Doar că mai bătrâne. Avem și categoria de făcătoare de selfie-uri la indigo. Sunt cele ce au 3 miliarde de poze, toate în EXACT aceeași poziție (studiata pentru unghiurile bune). Acestea sunt experte în frumusețea sufletului. Adică ele sunt frumoase, deștepte, sexy, de succes, sociabile, relaxate, fit și zen. Nu caută nimic. Doar se laudă. Aș menționa aici și categoria de mămici atotștiutoare. Făcătoarele de bebeluși care devin peste noapte nostradamuși. Doar că lor le fac onoarea de a le dedica un alt articol, nou nouț. Pe ele nu le bag la categoria traume din copilărie, pe ele le includ în categoria traumatizante pentru alții.

Despre categoria de heitărițe n-o să vă vorbesc foarte mult. Am trecut și eu pe-acolo. Duduile care iau totul în derâdere, nu le convine nimic, nu le mulțumește nimic, dar nici n-au nicio soluție. Le recomand un vibrator. Face minuni.

Deși articolul pare cusut cu iz de scandal, vă asigur că erau fix niște gânduri ce-mi bântuie mintea și simțeam nevoia să le aștern aici. E mai bine să scuip veninul decât să-l las să mă otrăvească din interior.

Am rămas cu o informație în cap. Citită într-o carte de specialitate. Cum că există o serie extrem de restrânsă de traume care ne marchează cu adevărat în copilărie și persistă ani de zile fără a fi vindecate. Traumele care merită întradevăr titlul de traume sunt urâte. Violente și marcante până la sânge. Printre ele se numără abuzul sexual, moartea părinților, accidentele grave ce au ca urmări mutilări fizice și încă câteva din seria asta, orori pe BUNE. Acestea pot într-adevăr să marcheze oamenii pe viață și e nevoie de multă perseverență pentru a corecta o astfel de traumă. Corecta, nu șterge!

În rest, pentru ”traumele” legate de faptul că mămica nu ți-a cumpărat ursulețul de plus preferat sau pentru că nu ți-a oferit afecțiunea pe care ai văzut tu în filme că treebuie să o primești – există MasterCard. Și cu MasterCard îl plătești pe nenea psihoterapeutul care te va ajuta să nu mai țipi ”lupul-lupul” pe Facebook pentru că like-urile nu te fac bine la căpșor.

Realitate subiectivă

Am cugetat puțin dacă să postez un status sarcastic pe Facebook saaau, să dezbat mai pe larg aci, la mine-n bătătură. A câștigat ograda proprie pentru că pot să fiu cât de sarcastică am io chef și, pentru că prefer să-mi vărs năduful rapid, fără să mă pierd în cometarii inutile cu cei ce mă contrazic.
Așadar:
Că oamenii văd lucrurile cum sunt EI, nu cum sunt lucrurile de fapt, știam deja. Suntem subiectivi, e normal.
Daaar anumite realități...sunt ridicole. Încep să-mi pun întrebări serioase. Să fii în halul acesta de orb să nu îți dai seama când ai depășit pragul normalului general valabil? Știu, îmi veți spune și că normalul e relativ.
Păi...într-o lume cu realitate subiectivă și cu normalitate relativă...ce mama mă'sii mai e palpabil?
Trebuie să existe un soi de ...unitate de măsură a realității și a normalității.
Am impresia că viteza cu care evoluăm e și viteza cu care involuăm. Sau, ca să fiu mai precisă, cu cât "the sky is the limit", cu atât...n-avem limite în prostime.
Deși de obicei trăiesc într-o ignoranță demnă de admirat, în ultima perioadă zenul meu e agasat de: frecvența cu care i se acordă importanță pe net băbuței ăleia de Răduleasca. Asta înseamnă că oamenii încă se uită la TV. Și...dacă am spus asta...e ca și cum aș fi spus că un virus letal ar ucide omenirea în următoarele 5 zile. Chiar cred că principalul motiv pentru viteza cu care ni se prostește neamul e teveul. Sorry, așa cred eu.
Apoi...a început să mă agaseze rețeaua asta socială. Pentru mine e un colțișor virtual în care mă prostesc, sunt superficială, mai văd poze ale prietenilor și mai râd la bancuri. Daaaar...pentru unii e site matrimonial și pentru alții e instrument de măsurat personalitatea. Refuz, refuz, refuz să cred că există cineva atât de imbecil încât să CREADĂ că poți detecta adevărata personalitate a unui om din pagina lui de Facebook. Sau că realitatea de pe wall-ul de Facebook are vreo legătură cu realitatea lui de zi cu zi. Pe Facebook ne hrănim orgoliul cu like-uri. Pe Facebook ne masturbăm virtual. Cam ca diferența dintre sex și uitat la filme porno. Unele le faci, altele le vezi. N-ai 800 de prieteni, nu te iubesc 167 de oameni pentru că ți-au scris "la mulți ani" de ziua ta.
Știu cine are o zi bună, știu cine e deprimat, știu cine s-a despărțit recent de partener, cât le-a mai crescut burțile graviduțelor din lista mea, cine cu cine s-a mai cuplat, pe la ce restaurante de fițe se mănâncă sau la ce concerte e musai să îmi "dau" check-in. Pentru că...dacă nu exist pe Facebook, nu prea exist în rest. Dacă nu sunt populară acolo, șansele mele de socializare scad. Vreau să fiu populară pe Facebook? Îmi pun o poză cu curul la profil, bag două-trei citate motivaționale și niște muzică clasică ca să "se vadă" cât de cultă sunt. Am 30 de ani, nici 50 de kilograme, încă nu-mi arăt vârsta și am unele poze în care dau bine de tot. Plus, sunt single și teribilistă. Sunt o celebritate într-un mediu virtual? Vă dați seama? Contez într-un spațiu FALS!
Care este realitatea? A mea, a voastră, a fiecăruia.

Partea cu adevărat tristă e că începem să devenim la fel de superficiali ca și mediile astea inexistente prin care ne facem veacul. S-a dus naibii profunzimea și...acum am ajuns să mă întreb dacă a existat vreodată ceva mai mult sau am vrut eu să văd lumea frumoasă și am ridicat-o eu pe un piedestal.
Am făcut parte dintre oamenii care își construiesc realități subiective? Categoric da.
Nu sunt eu excepția de dat exemplu, nici nu încerc să fac asta. Totuși, pentru că am ales să detaliez în grădina mea, îmi permit să atrag atenția aupra lucrurilor care mi se par false, aberante și ridicole.
Este aberant să alocăm atât de multă atenție unei pseudo-celebrități...care, dacă stau și mă gândesc pe ce criterii și-a construit faima...mă ia greața.
Este ridicol să trăim atât de real într-un univers virtual.
Este fals ceea ce devenim. Și eu nu îmi doresc să fac parte din gloata asta îndoctrinată care, la o adică, nu mai poate răspunde întrebării: CE e adevărat și CE e normal?

Lucrurile sunt simple, viața e frumoasă, civilizația nu e plictisitoare. Hai să ne uităm la cer. Fără like-uri, fără minciuni motivaționale.

Tudlu!