Reguli bune și reguli (ne)bune

O “problemă” mai veche cu care m-am confruntat de-a lungul timpului a fost (și este încă) acceptarea.
Îmi plac regulile, dar să fie ale mele.
Nu, nu-mi place să impun altor semeni reguli, nu-s păpușar. Regulile proprii sunt un fel de self-challange pe care mi-l aplic cu strictețe.
Pentru că nu mi s-a explicat, încă din copilărie, de ce-ul fiecărei reguli, dacă nu l-am înțeles...am încălcat cu grație orice teritoriu părea interzis.
Până aici nimic nou. Nu-ul este incitant, oamenii sunt creaturi mai curioase decât pisicile și avem în prezent o cultură modernă în a încălca regulile și a ne auto-intitula non-conformiști.
Să zicem că predispoziția mea înspre a testa limitele interzisului este oarecum normală (oare ce mai înseamnă și normalul ăsta azi?).
Dar...reacțiile mele la pedepse sunt...interesante și chiar mi-am dat sema că au devenit un șablon comportamental.
Copil (neastâmpărat) fiind făceam prostioare, încălcam reguli (oricare ar fi fost ele). Pentru că nu mi se explica (pe înțelesul meu) de ce am greșit (ca să nu mai vorbim că n-am înțeles în prima instanță nici de ce există regula) consideram pedeapsa o nedreptate.
Și cum răspundeam la această nedreptate? Încercând să transform pedeapsa în ceva plăcut.
Ca să-ți dau un exemplu: ” Cristina, n-ai stat la joacă în fața blocului așa cum ți-am spus eu, nu mai ai voie afară la joacă două zile”. Ah?! Nu mai am voie afară la joacă? Ok, nu mai VREAU eu să ies la joacă. Și mai mereu dublam-triplam termenul.
Uite așa se trezeau ai mei cu plodul încruntat care nu mai voia să iasă din casă nici dacă-l mituiau cu înghețată.
Țin minte clar cum încercam să-mi înfrânez curiozitatea și pofta de joacă. (un aspect pozitiv al acestor căpoșenii a fost descoperirea cărților).

O mie de ani mai târziu, devenind creatura complexă de azi…m-am trezit de nenumărate ori în situația în care…dacă mi se refuză ceva, am o tendință înspre a mă auto-convinge că nu mai am nevoie de ceva-ul respectiv.
Evident, ca efect secundar, am dezvoltat o reticență vis a vis de tot ceea ce simt eu ca ar fi o manifestare a controlului. Asta deja nici măcar surprinzător nu mai e.
Copilul rebel care a devenit iapă sălbatică.

Șiiii totuși!
Oricât de la modă ar fi să încălcăm regulile și să ne numim oameni independenți…pe mine mă interesează aspectele negative ce pot fi corectate în comportamentul propriu.
De ce nu e bine ceea ce fac? Pentru că nu trebuie să-mi neg o nevoie doar dacă aceasta îmi este refuzată. Trebuie să înțeleg refuzul, să înțeleg nevoia și să controlez impulsul de a răspunde agresiv în situații în care nu se întâmplă ceea ce îmi doresc.
Apoi…controlul…este bun uneori.
Independența înseamnă altceva. A mea are tendința să fie dusă la extreme și să mă transforme într-un om schilod în a primi ajutor.
Am ajuns atât de departe încât mă simt vulnerabilă atunci când sunt ajutată. Că nu cer niciodată ajutor…iar, o problemă.
 Deci, ce facem Cristina? Prudent, fără a cădea în capcane comportamentale învățăm să acceptăm.
Nu controlăm tot, nu facem toate regulile, nu murim dacă, din când în când suntem vulnerabili.

Și...revelația ultimelor 24 de ore: dacă nu acționezi impulsiv și-ți acorzi măcar o noapte de somn...vei vedea lucrurile diferit.
E un exercițiu simplu, greeeeeeuuuu de aplicat dar la mine funcționează de fiecare dată.

Chiar vă rog să încercați acasă :)