Da măi, sunt bine, dă-mă naibii!

În ultima perioadă...când mă întreabă cineva dacă sunt bine, dacă sunt ok, mă pufneşte râsul.
Şi...din păcate, sau din fericire, mă tot întreabă oamenii (curioşi sau politicoşi) dacă eu sunt bine. 

Normal că sunt bine!
Am două mâini, două picioare, ochi frumoşi şi cur tare. Plus nişte creier pe care mulţi şi l-ar dori, dar cei ce-l posedă şi-l blestemă.
Dacă nu sunt bine, devin sau mă fac. Că ştiu cum. Şi pot. Mă pricep.
Oamenii care se pricep să fie bine sunt totuşi cei mai singuri. Pentru că ei n-au nevoie de ajutor.
Îşi cos şi vindecă şi poartă rănile că nişte medalii de război.
Oamenii care sunt bine sunt de evitat. Pentru că au resurse şi nu vor întinde mâna niciodată.
Unde mai pui că i-au obişnuit pe toţi ceilalţi să îi privească ca pe nişte supereroi. Imuni şi imbatabili.
Oamenii care sunt bine nu dorm, nu suferă, nu plâng, nu se hrănesc, ei pur şi simplu sunt într-o continuă stare de revenire şi de evoluţie.
Hai să facem secta oamenilor care sunt bine. Fără să definim ce înseamnă acest bine.
Fără să ne dorim invidia celor ce nu sunt bine şi fără să sperăm că vom fi vreodată înţeleşi.
Noi suntem...bine. Că nu avem încotro. Că eşecul nu e o opţiune, că ajutorul nu există, că nu ne place să fim victime şi că ne place să facem din căcat bici. Cu care, culmea, tot pe noi înşine ne bicium.
De ce? Pentru că putem. Pentru că dacă noi nu am fi bine, atunci s-ar duce naibii specia şi speranţa de fericire a celor ce se hrănesc cu "succesul" nostru.
Aşa că...dragilor, eu sunt bine. Devin, îmi revin, mă strădui sau pur şi simplu mi se întâmplă să fiu. 

Nu mă mai întrebaţi. E un chestionar cu o singură varianta de răspuns: eşti bine?

Da, sunt, da-mă naibii!