Mai e puțin...

Am început să citesc tot ce-mi cade în mână (adică tot ce cumpăr de prin librării) cu și despre mintea umană/emoții/experiențe. Pornind de la mămica-noastră genetica și procesând prin mătușa, psihologie.
Și...e bine.

Simt că mi-e bine mai ales când văd tot felul de workshop-uri, seminarii și cursuri motivaționale despre "cum să-ți transformi viața peste noapte?" și "cum să fii fericită?". Bineînțeles că mă mănâncă degetele să le boicotez.
Daaar...cine sunt eu să contrazic? Fiecare cu legea, calea și metodele proprii.

Dacă încă mai există creaturi care cred că fericirea e un borcan cu miere și trebuie doar să-i deșurubeze capacul ca să-i lingă dulceața...cum aș putea eu să le stric fericirea?
Dacă încă mai există ființe care cred că totul e predestinat, pentru toate există un scop divin și o cale deja scrisă...cine sunt eu să le spun să-și trăiască prezentul căci n-o să mai aivă o a doua șansă?

Între timp...mă bucur să fiu un om normal. Cu zile pline de soare, cu zile gri și mârâit nervos (uneori), cu liniște frumoasă, cu împăcare din ce în ce mai firească.
Credeam că după câteva cărți am să mă descopăr. Să știu cine sunt și ce vreau.

Credeam că deschid o cutiuță (nu, nu a Pandorei) și iese de acolo o Cristina ideală și fericită pe care am ignorat-o în tot acest timp.
Nu.
Cristina sunt eu, în fiecare secundă chiar și atunci când nu știu că sunt. Și încruntată și agitată și somnoroasă și îndrăgostită. Tot eu sunt.
Experiențele nu mă compun pe mine ci îmi relatează oarecum existența de până acum. Nu sunt ceea ce fac, sau ceea ce gândesc. Sunt câte cineva nou în fiecare experiența. Cineva bun sau cineva mai puțin pun.
Pare confuz? Păi...cam este. Pentru că existența noastră este complexă. Simplu ar fi să credem că ne-am născut cu un scop (divin sau nu) și că împlinim vreo profeție ca să fim aici.
Complex este să trăiești fiecare zi știind că totul este subiectiv, fiecare avem o realitate proprie, chiar și realitățile noastre au alte realități și tot așa.

Ei bine...și când ajung să conștientizez toate cele mai sus enunțate...chiar dacă nu la nivelul la care aș vrea eu - totuși - mă liniștesc complet. Și parcă nu-mi vine a mai emite ipoteze și nici a-mi permite cugetări. Decât ale mele, cu mine.

În altă ordine de idei...plec în Irlanda (din nou). Și vacanța asta e atâââât de așteptată încât, oricât încercat eu să îmi dresez adrenalina, chicotesc și-mi cresc aripi în creier de câte ori număr ceasurile până la îmbarcare.

Așadar..vă rog să nu-mi simțiți lipsa în următoarele două săptămâni. Dacă am cuvinte de împărțit...promit s-o fac.
Deși...mă simt cam egoistă :)