Eu cu mine, fara oameni

Mi s-a spus in repetate randuri ca "sunt o persoana rece". Ca "nu se poate ajunge la mine" sub nici o forma sau mai mult : "ca sunt lipsita de suflet" , ca "sunt goala in interior".
As fi ipocrita sa spun ca nu m-au miscat aceste remarci insa tot la fel de ipocrita as fi sa spun ca o mica parte a sufletului meu colturos n-a fost flatata.
Blestemul meu e ca nu-mi prea plac oamenii.
Stiu ca "trebuie" sa comunicam intre noi, am prins repede mecanismul de functionare umana, cu atat mai mult cu cat meseria mea e una ce necesita interactiuni de acest gen.
Am invatat cel mai bine sa ma folosesc de oameni, de fapt, pentru a nu fi inteleasa gresit (sinceritatea nu e intotdeauna o virtute), am invatat sa-mi fac bine meseria, pentru bani si atat. A intra in amanunte mi se pare prea putin interesant.
"Small talk" e doar o expresie in care eu nu cred dar pe care pot sa o execut asa cum un caine bine dresat executa comanda "la pas!".
Pornind din "universul meu mic si rece" am invatat (e drept de la oameni) sa ma deschid treptat fara sa pun toate cartile pe masa, fara prea multa incredere in semeni, fara multe cuvinte si fara gura mare sau "bai de multime".
Am tinut mereu o distanta intre mine, restul lumii si sufletul ca posesiune a mea.

Poate din acest motiv nu mi-a placut niciodata sa fiu "fata populara din liceu" si-am preferat sa-mi ascund chipul sub aripi negre de liliac (pictate pe fata) sau sub tricouri cu Metallica.

N-am fost niciodata agatata intr-un club pentru ca nu se putea trece de un scut invizibil iar stupidele replici auzite m-au facut sa raspund taios ca un bisturiu. De fap intotdeauna m-am jucat cu oamenii care au incercat sa ma cucereasca. Asteptam un singur cuvant interesant/inteligent , o replica la tentativa mea de-ai reteza curajul. Replica a venit de prea putine ori dar intotdeauna am pastrat acei oameni langa mine.

Oamenii care au reusit "sa-mi dea peste nas" sau "sa ma puna cu botul pe labe" au fost cei de la care am avut de invatat.

Nu e o strategie ci pur si simplu un reflex de selectie.

In ultima perioada am incercat atat de mult sa retez acul scorpionului ( a scorpioancei mai bine spus) si sa-mi bag pe gat reguli de comunicare, de iubire de semeni, de acceptare si de deschidere incat ma regasesc un puzzle vulgar colorat.

Dovada vie a faptului ca nu-mi plac oamenii (si exceptia care-mi confirma regula) o reprezinta mana de oameni primiti in viata mea (iar eu primita-n lumea lor). Putini oameni dragi insa de calitate incontestabila.

Din dorinta mea de a ma deschide am dat poate (involuntar) impresia ca sunt permisiva. Este o diferenta de perceptie intre a accepta totul (asa cum este dat), a incerca sa intelegi oamenii, a incerca sa le accepti adevarata natura in raport cu ceea ce accept eu pentru mine.

As prefera cateodata sa nu acccept nimic ci sa-mi iau singura.

Asta pentru a ma proteja de acel gust amar pe care doar oamenii stiu sa-l serveasca. Nu neg nici ca eu am lasat aceeasi impresie caci nu port alt rang.

O sa-mi permit (asa cum mi-am permis si pana acum) sa am universul meu populat cu oamenii care-mi plac iar cand simt eu ca este prea aglomerat inauntru sa-i pun lacat.

De dat oameni afara din sufletul meu...nu prea pot sa-i dau (oricat de veninoasa as fi) ; pe propria-mi piele am invatat ca daca renegi oamenii care odata ti-au fost dragi e ca si cum te-ai renega pe tine ca om. Daca drumurile nu mai sunt comune, daca ranile devin prea evidente, o sa accept/inteleg/admit o separare fara sa cracnesc insa n-o sa iau inapoi ce-am oferit candva...

Cam atat despre mine antisociala :)

La multi ani Nemo!

Azi e ziua lui, cel mai frumos motan din lume, cel mai iubit si cel mai snob :)

Acum cinci ani, intr-o seara de club A (revenim si cu istoria clubului) imi sarbatoream prietena (Adina la multi aaaaniii!!!) in gasca de fete iar Lia mi-a dat vestea ca o mamica-pisica are 4 pui pe care putem sa-i vedem de indata ce fac ochi (asta pentru ca stia ca-mi doresc o pisica alba).
N-am ales pisica alba, am ales motanul negru, cel mai slab si amarat, avea doar 3 saptamani dar era adorabil.
Asa a inceput viata noastra impreuna. Evident au urmat multe peripetii. Unele mi-au oprit inima-n loc, altele m-au facut sa-l iubesc si mai mult (daca o fi posibil).

Nemo este mai mult decat un motan destept si frumos, e un membru al familiei, un sufletel rasfatat, un motiv in plus sa zambesc seara sau dimineata cand ii vad pozitiile de somn...sau sa-l cert pentru nazbatiile lui caraghioase.
A invatat sa-si ia sigur de mancare (daca imi permit sa ajung mai tarziu acasa), a invatat sa dea pupici musafirilor, sa raspunda cand il certi, si mai ales a invatat cam cat poate sa intinda coarda pana sa devin furioasa de-adevaratelea.

Astazi implinim cinci ani si ne dorim sa ne bucuram de urmatorii ce vin in aceeasi formula, cocolosul de blanita urmand a fi rasfatat cum se cuvine diseara.



Va pupam pisiceste! (cu nasucul umed si cald)

Unde gasesti fericirea?

Unii cauta fericirea intr-un pahar cu alcool. O cauta zilnic si o gasesc aproape de fiecare data in fundul sticlei. Din acest motiv am o oarecare intelegere pentru cei ce sufera de alcoolism. Sunt cei ce gasesc exact ceea ce cauta, isi accepta conditia ,si-o utilizeaza pana la inconstienta. E trist dar este adevarat.

Exista oameni care-si cauta fericirea in cariera. Acestia sunt deseori cei mai flamanzi si isi ating cu greu momentul de apogeu. Chiar daca in cautarea lor ajung sa calce deseori in picioare alte fericiri, chiar daca alearga pe ultima suta de metri singuri, chiar daca ajung primii la birou si pleaca ultimii indepartand orice alta activitate... Pana la urma isi ating fericirea fie ca mai au doar o suflare pentru a se bucura de ea, fie ca odata dobandita nu mai are relevanta scontata.

Cei care-si cauta fericirea in propria persoana ii numim (noi ceilalti) nascisisti si/sau egoisti. De ce ar exista o regula pentru sensul si/sau scopul in viata? Poti sa dai si sa faci totul pentru a fi tu fericit, fara sa fie important daca iti savurez clipa singur, exibitionist ,sau alaturi de cineva. Nu sunt pro dintr-un singur motiv: omul este un animal obisnuit in haita. Aici trebuie sa-si traiasca si bunele si relele.
Cealalta extrema e reprezentata de oamenii care isi gasesc fericirea doar daca ii fac la randul lor fericiti pe cei din jur. Isi traiesc emotiile prin alti ochi, isi gusta clipa fara s-o simta de fapt. Altruistii fara limite sunt chiar mai tristi decat alcoolicii. Ei n-au de fapt personalitatea definitivata decat prin prisma omului de langa. Sunt cameleoni ai experientelor vii :)

Exista cautari echilibrate, gasim fericirea in viata de cuplu, intr-o familie, in intemeierea unei familii, intr-o fapta buna facuta zilnic, in mentinerea umanitatii si pastrarea animaleor din noi sub control. Fericirea extrasa din lucrurile mici, simple, care pare uneori o himera. A sustine ca iti gasesti fericirea in maruntisurile vietii denota ca esti un optimist incurabil sau un inconstient prea optimist :)

Din ce in ce mai multi sunt ce ce nu (mai) cred in fericire sau nu (mai) cauta s-o dobandeasca. Din ce in ce mai multi cetateni uita ce inseamna un zambet sincer...

De fapt n-am enumerat toate cele de mai sus pentru a-mi cataloga semenii, poate pentru a intelege si a admite ca a fi diferit nu e neaparat un motiv pentru a fi condamnat. Sunt intr-o continua lupta pentru acceptare, a mea si-a tuturor celor din jur. Sunt intr-o continua intelegere a faptului ca ceea ce ma face pe mine fericita, cel mai probabil este total irelevant pentru tine...mai ales daca intre noi nu este aparent nici o legatura.

Nu ma mai surprind nici macar actele de violenta in cautarea fericirii. Sunt convinsa ca si cei ce se autodeclara necredinciosi intr-ale fericirii de fapt o fac tot pentru satisfactia proprie.Vedeti ? E un cerc vicios.

Aproape totul e un cerc vicios...

Nu v-am vorbit deloc despre fericirea mea (nu in acest articol) pentru ca azi ea este irelevanta. As vrea sa stiu, poate ma ajutati voi (cei ce ma cititi), unde gasiti fericirea?
Am facut candva o paralela intre un geniu stresat si-un prost fericit fara sa intru totusi in prea multe amanunte...

Avem o definitie a fericirii?

Dor de...

...o ploaie torentiala de vara, pe campul noroios din apropierea casei bunicii. Picaturi mari ce se sparg furioase si copii bezmetici ce alearga desculti stropindu-se pana in dinti cu noroi. Hotote de ras si-un curcubeu ce incheie recitalul atat de glorios.

...un drum de-ntoarcere din ceea ce candva s-a numit Vama Veche. Oboseala placuta, soarele arzandu-mi mana dreapta care sta tolanita pe geam sa-si fluture degetele in vant. Piele usor arsa si inca sarata asteptand sa fie rasfatata cu unt de cacao.

...pagini de carte devorate intr-o cada cu apa fierbinte. Spuma cu aroma de zmeura, betisoare parfumate de meditatie, buddha bar molcom in fundal, un pahar de vin rosu rece-rece. Masaj la picioare dupa ce s-a incretit pielea, parul meu spalat usor, pupici in ceafa.

...o seara cu greieri ascunsi in copaci. Un "cer aproape" cu milioane de stele intepenite privind de la distanta omenirea. Vant racoros de vara, miros de iarba usor uscata. Chiar si bazait de tantari rautaciosi ce tanjesc dupa piele parfumata.

...omleta cu jumari si o lingura de smantana preparata intr-o dimineata de weekend. Salata de rosii mici dulci-acrisoare si-un ceai negru c-o lingura de lapte. Micul dejun lenes intre 11 si 13 cu soarele batand zgomotos in geam si patul imbietor la inca o ora de imbratisari si soapte.

...plimbare nocturna cu barca pe semi-lacul din Cismigiu. Priviri emotionate, rasete si balansari in ritmul vaslelor obosite.

...vata de zahar si dans pe role in parc.

...toti caii de la Danes!

...terasa din Grecia

...cules de floricele din padurea Baneasa

...gulasul din weekendurile cu familia. Cel mai bun gulas din lume, cei mai dragi oameni.

Voua de ce anume va e dor-dor?

Cand viata se joaca

...poti sa te trezesti batran si sa intineresti cu fiecare zi trecuta.

Din ce in ce mai des ma inclin in fata ideii cum ca norocul este un personaj cat se poate de viu care face amor pe rand cu fiecare dintre noi si apoi ne paraseste pentru ca nu i-am acordat nici o sansa pana acum.

Apoi ma mai bantuie un gand: echilibrul din tot si toate fie ca-l dirijam noi fie ca-si gaseste singur drumul in vietile noastre.

Cei mai sceptici ar putea sa spuna (asa cum de altfel spuneam si eu) : "nu poti sa le ai pe toate"!

E adevarat, nici nu-mi doresc sa le am pe toate si nici sa le stiu pe toate.

Imi doresc doar ca echilibrul sa nu fie viclean cu mine iar norocul sa nu ma fi parasit de tot caci desi sunt un personaj cinic promit sa ma revansez.

Acestea sunt cugetari de vreme rea dragii mei, de primavara plangatoare care-mi increteste fruntea si-mi incetoseaza privirea.

Sa revenim: cand viata ne joaca feste?

Cand credem ca putem sa o controlam deplin?

Cand n-am invatat suficient de mult lectia care ne era indicata?

Cand platim greseli trecute?

Ca sa evitam esecuri viitoare?

Sunt din ce in ce mai multe motive sa cred ca nu voi da de capat complexitatii existentei umane. Avem o inteligenta educabila si potenta pentru depasi orice obstacol si totusi preferam sa ne odihnim neuronii sa cautam solutiile cele mai simple si lipsite de riscuri.

Ma dau exemplu pe mine ; cu ochii privind in gol pana la ceasuri in sir necutezand sa tastez ceva de teama ca inspiratia mi-a scapat printre degete. Apoi...cand momentul "vine" parca am intrat in transa si nu-mi pasa de frazele ce se astern aici, eu imi dau pur si simplu drumul la ganduri asemeni romanilor antici ce-si dadeau drumul venelor intr-o cada cu apa calda pentru a avea o moarte orgasmica, o eliberare deloc cruda.

Exista apoi pauze destul de lungi in care incerc sa fac cuvintele sa insemne ceva si pentru alti ochi pentru ca nu toti cititorii au cultura cititului printre randuri. Ori gandurile mele intortocheate trebuie deslusite pentru ca altfel nu se poate.

Imi uit ideile, poate apar ca paragrafe scrise fara sens, din dorinta mea de-a pune toate gandurile (fie ca se leaga intre ele, fie ca nu) aici in coltul meu de lume.

De o buna perioada de timp simt nevoia sa-mi pun amprenta pe ceva concret. Sa realizez ceva palpabil, sa ma identific cu ceva care sa-mi solicite mintea si s-o scoata din starea de dospire.

Pedeapsa faptului ca viata se joaca si a echilibrului pe care trebuie sa-l instraureze aceasta e aceea ca eu sunt intangibila. Am o stare de vid, cum spuneam anterior intr-o scriere ; "GRI". Nu alba, nu neagra.

Nu primim fara sa daruim, nu ni se ia fara sa ni se dea si asa mai departe. Separat de actiunile noastre umane, de gandurile, dorintele si energia exprimata de noi ca organisme vii, exista un joc pe care nu-l putem controla si uneori nici chiar nu-i putem da un nume.

Cine-a spus : cand viata iti da lamai, faci o limonada? Eu as spune: cand viata se joaca cu tine, intra in joc, nu te lasa mai prejos!

In familie, de Paste

Acum, eu am doua familii: una la Baia Mare si una la Bucuresti :)
Iar Dumnezeu a fost atat de bun cu mine incat mi-a dat doua familii frumoase pline de suflet si de bucurie, tot El a facut ca timpul petrecut cu oricare din aceste familii sa fie unul de neinlocuit.
Pentru mine exista doua momente iubite, admise si sarbatorite ale anului - Craciunul si Pastele - poate marea majoritate a cititorilor sunt de acord cu mine ca acestea sunt cele mai semnificative si pline de emotie sarbatori crestine de pe mapamond.
E drept, am spus-o demult ca desi parintii mi-au ales religia cand eram in fasa (ortodoxa) n-as fi un exemplu de dat intr-ale bisericilor sau docmelor crestine...
Am luat cate ceva din fiecare religie a lumii ; catolicismul are misterele lui, ortodoxismul m-a ales la botez, dar in egala masura am studiat iudaismul, hinduismul si budismul.
Pana la urma admit ca Dumnezeu e unul, in toate cele inconjuratoare, cred in bine si in rau, in echilibru, armonie perfecta cu sinele, iubirea neconditionata dar n-am putut niciodata sa ma inchin la icoane saau sa ma inchin cu semnul crucii - fara sa am vreo doctrina a ceea ce simt.
Uite-ma totusi ca sarbatoresc Pastele si Craciunul conform traditiei crestine ortodoxe - uneori as vrea sa tin si Hanuka pentru ca este o sarbatoare in care cred si care-mi place (fara sa vorbesc aici de posibilele mele radacini).
Cand vine vorba de Craciun, ma stiti cu totii cat de euforica si plina de idei zglobii sunt. Goana dupa cadouri si murmur de "jingle bells" ; traditii de impodobire a bradului, colinde in surdina, privit melancolic pe fereastra si daruit putin din bucuria mea catre ceilalti mai nevoiasi...
Pastele nu face nota discordanta, desi mi se pare ca trece mai repede iar piosenia e putin trasa de par.
Ador sa gatesc, toate specialitatile culinare ale evenimentului ma incanta si aproape in fiecare an am o zi planificata pentru aceasta activitate.

N-am petrecut niciodata Pastele altfel decat in familie, alaturi de cei dragi si nici nu il pot percepe altfel decat cu o incarcatura sentimentala considerabila.

Este singura noapte din an in care eu/noi merg(em) la biserica ; "iau lumina" , am pielea de gaina si gatul uscat (nu stiu de ce), ma uit spre cer, multumesc pentru tot, ma las in voia sufletului cateva momente pentru ca stiu ca viata, sentimentele, si constiinta ne sunt lasate cu un scop anume.

Poate ca evolutia umana din ultimii zeci de ani a facut ca aceste traditii sa isi piarda din valoare, sa nu mai aiba insemnatate spirituala, sa fie comercializate la maximum (nu va intrebati ce legatura are iepurasul cu mielul si cu ouale de gaina, toate fiind de ciocolata si extrem de colorat ambalate?) dar daca raspundem pozitiv la acel indemn interior de-a simtii aproape oamenii dragi , va asigur ca veti fi complet impliniti si veti regasi macar particule dintr-o traditie aproape uitata.
Anul acesta voi petrece sarbatorile pascale acasa in Bucuresti alaturi de noua mea familie :)Mi-am programat diverse activitati toate zilele viitoare ( ca o persoana extrem de organizata ce sunt) si cred ca n-o sa mai am timp sa va urez toate cele caracteristice perioadei...

De fapt, caracteristic mie, ma astept sa cititi (iar) printre randuri, sa-mi deslusiti pilda de azi, s-aveti suficient de mult suflet incat sa fiti capabili sa simtiti tot ceea ce vi se transmite in fiecare zi, sa inmagazinati toate energiile pozitive ale vietii, sa iubiti din toata inima si sa fiti iubiti pe masura, sa etichetati unele momente ca fiind mai pline de magie decat altele (iar duminica nu face exceptie), sa va doriti orice iar dorintele sa vi se implineasca (pentru ca mereu se implinesc) si sa incercam sa fim mai buni macar pentru o zi...

P.S. Aseara mi-am lasat o dorinta si snurul de martisor intr-un copac-magnolie deosebit de frumos din Cismigiu :)

Cele din urma zile de martie

Dusa e si luna martisorului, cea ce trebuia sa fie intaia luna de primavara...

S-a aratat bacoviana, fastacita, amanta a gerului cu multe fasoane, fiori reci, ploi gri si soare viclean.

Stiu ca a trecut martie pentru ca mai am o zi pana sa-l pun pe EL sa-mi rupa snurul de martisor de la mana...sa-mi pun o dorinta, sa-l leg apoi de o crenguta de copac.

Doar ca inca n-am vazut nici un copac inmugurit...parca nimic viu - foarte mult praf purtat pe aripi de vant ; si cateva raze ce tin neaparat sa arate ca ard.

Multi oameni cad prada asteniilor.

Anul acesta toata vina e data pe astenia de primavara, doar ca n-am avut inca primavara!

Astenia mea a fost surprinsa de o ignoranta de proportii. Mi-am permis sa-mi vars naduful in scris de cateva ori iar acum am o aura protectoare care-mi permite sa fiu intangibila.

Nu sunt din cale-afara de energica, insa ma automotivez pe cat posibil...

Ma simt din ce in ce mai transparenta, la fel ca si ultimele zile de martie.

Nu in sensul ca incetez sa simt, sa exist ci nu-mi mai pasa atat cat imi pasa. Devin oare superficiala?
Lama aceea rece de bisturiu pe alocuri ruginita se vrea stralucitoare si intens utilizata. Da apoi ii raspund plictisita: "la ce sa merite efortul?"

Avem amandoi ganduri de vara, vrem sa fugim in lume, pe-o plaja doar de noi stiuta, unde n-avem nevoie de haine sociale, imagini corporatiste...

Cu-aceste ganduri sub nori imi savurez ultimele zile din intaia luna de primavara.

Fugind de astenie!

Mai exista cate o dimineata in care ridic oblonul, rad la geam si-mi spun "azi o sa fie o zi buna!". In acele momente imratisez orice decizie ar lua viata legata de mine si de existenta mea. Suntem muuult prea mici si nesemnificatici sa stam in calea celor menite sa se intample.

Avem totusi sclipiri de geniu si putem invata de la viata cum s-o dirijam, ce sa savuram, ce sa ignoram, de ce sa ne bucuram, cand sa ne ascundem lacrimile si cand sa urlam din toti plamanii!

Amuzant mi s-a parut cand o prietena ii vorbea altei prietene despre placuta astenie ce are sa vina. Ea crezand ca astenia de primavara e un fel de stare euforica de imbratisare a vietii, natura cazand prada soarelui si veseliei...

Scriind acestea realizez ca pentru prima oara in viata mea sung gri. Nu gri in sensul trist, ci gri in sensul de mijloc. Pana acum eram alb sau negru, eram zi sau noapte, eram sus sau jos...

Astazi sunt gri.... (de fapt sunt imbracata in albastru si daca o spun in engleza tot trista iese..dar nu-s, pe cuvant ca nu-s!)

Va doresc sa vedeti primul copac inflorit si sa nu va pese de nimic!

Viata ca un cerc

Un cerc vicios? O spirala?

Daca veti contoriza de cate ori viata se dovedeste a fi ciclica raspunsul va fi inevitabil : intotdeauna!

"Toate-s noi si vechi sunt toate" sau mai pe intelesul nostru: toate au mai fost, toate vor mai fi!

Pana nu intelegem acest fenomen ne vor zbuciuma toate intrebarile existentiale iar explicatiile sunt zadarnice deoarece mintea noastra parca are o personalitate aparte, incapatanata ca un catar.

Ca sa nu va las sa-mi deslusiti de printre randuri pilda de astazi:

Viata ne serveste aceeasi felie de tort cu o precizie de ceasornic pana facem diabet. Iar si iar si iar cam toate obstacolele noastre ne pun aceleasi intrebari: "tu stii cine esti?, tu stii ce vrei?"

Tot eu, nu de prea multa vreme spuneam c-am invatat sa-mi doresc cu adevarat si sa reactionez pozitiv cand dorintele se implinesc.

Totusi, cand se intampla ceva ce NU imi doresc,ba din contra,atunci ce fac? Invatati, invatati, invatati (dupa cum spunea Lenin). Invat din fiecare care experienta chiar daca e negativa, chiar daca e un dezastru personal, caut sa-i inteleg cauzele, sa ii valorific aspectele pozitive (daca ele exista) sau sa o ingrop in arhiva de ganduri si experiente nefaste.

In viata vor continua sa apara teste si intamplari sub o forma sau alta care sa ne subjuge sau sa ne intareasca personalitatea. Ceea ce nu te omoara, te face mai puternic, nu-i asa? Asta inseamna ca trebuie sa dai piept cu teama (de orice natura ar fi ea) si sa lupti pana totul se intampla asa cum decizi tu!

Nu iau decizii in bataia pustii ; nu hotarasc "in ultimul moment" ceva ce s-ar putea sa ma arunce intr-un nou vartej de intamplari.

Pana nu am invatat de ce eu , Cristina, am probleme cu oamenii, cu relationarea, cu socializarea, n-am reusit sa ma integrez in nici un fel de organizatie. Suna atat de simplu dar paradoxal a ne recunoaste propriile greseli e cea mai grea ecuatie.

Am repetat aceleasi greseli pe plan sentimental si sfarseam iremediabil in acelasi loc crezand ca am o rotita lipsa, ca nu sunt capabila sa iubesc, sa daruiesc, sa imi impart viata cu cineva. Eram atat de convinsa de acest lucru incat ajunsesem sa ma accept ca personaj lipsit de suflet.

As fi alergat mult si bine in acest cerc vicios...insa am avut suficienta tarie sa-mi admit esecurile, sa-mi calc peste orgoliu, sa-mi cer iertare si sa imi doresc cu adevarat mai mult.

Sunt doar doua exemple relevante care sustin ca ne lovim de aceleasi probleme si intrebari si ca o vom face la nesfarsit daca nu reusim sa admitem si sa ne constientizam greselile noastre.

Este foarte adevarat ca intamplarile marcante nu depind excusiv de noi si ca omul ca fiinta egoista va arunca vina pe orice altceva (uneori fiind chiar justificata aceasta actiune).

Inca o data: CE vreau sa spun?

Vreau sa spun...ca vei ajunge mereu in acelasi loc, ca vei da mereu cu capul de pragul de sus atata timp cat nu-ti intra in reflex sa-ti analizezi TU, TIE comportamentul, atata timp cat deciziile tale sunt luate fara a fi bine gandite sau de complezenta.

Intreaba-ti sufletul cine esti! Crezi in miracole!Te rog sa crezi in dorintele care ni se implinesc! Te rog sa crezi in tine indiferent cat de tare doare ceea ce ti se intampla.

Te rog sa-ti inveti sufletul sa perceapa, sa desluseasca cat de frumoasa este de fapt viata si cat de mult conteaza sa invatam fiecare aspect al ei.

Plafonarea vine odata cu varsta?

Pe la 13 ani am inceput sa scriu poezii si diverse texte pe ultimele pagini ale caietelor de scoala. Pana s-a prins tata ca rup prea multe pagini, m-a pus sa-mi cumpar din banii de buzunar trusoul nou de caiete a caror pagini le-a numerotat si le verifica periodic...

Am inceput sa-mi cumpar caiete special pentru a le umple cu multe ganduri. Privind in urma, realizez ca mazgaleam paginile cu ciuda, cu ura la adresa societatii care nu ma intelegea (credeam eu) si nu reuseam sa-mi gasesc un loc in care sa ma regasesc.

Toti demonii si toate spiritele negre eram persoanjele povestioarelor mele. Pe modelul eminesco-bacovian : eram o tanara poeta indragostita mereu de personaje inexistente fabricate doar de mintea mea, dar norii negrii imi predominau fiecare scriere.

Profunda mea exprimare a durat cam pana pe la 17 ani in toate combinatiile de cuvinte, pentru ca, sa fim sinceri, in cate moduri poti sa spui acelasi lucru?

N-am renuntat deloc la infatisarea "lumii de jos" doar ca aceasta a atras un fel de fan-club al gastii mele de prieteni iar eu eram cea mai neagra dintre toti.

Ma amuza teribil imaginea mea din perioada respectiva, cu atat mai mult cu cat ii privesc plina de compasiune pe cei aflati in sclavia trendului emo, in zilele noastre.

Dar traiam! Traiam intens, identificam fiecare minut ca fiind unul pretios, chiar si zilele in care zaceam "afara pe intuneric" istorisind povesti care de care mai pline de sange si duhuri.

Inainte sa ajung la 20 de ani am inceput sa ma las bantuita de intrebari existentiale, scopul vietii, imbratisarea existentei noastre pe planeta Pamant, intrebari legate de univerul nostru, personal si comun, karma, energii emanate, autocontrol, demnitatea ca o valoare controlata de timp si asa mai departe.

Nici nu mai tin minte cine mi-a spus candva ca fiecare an nou de viata aduce cu sine o schimbare a perceptiilor proprii. Ca pentru toate exista o varsta si de inceput si de sfarsit.

Cu cat inaintam insa in varsta dispare curajul acela de copil deloc rezistent la tentatii.

Noi, oamenii, ii spunem evolutie.

Evoluand ajungem oare sa renuntam la conceptii si la asumarea de riscuri pentru ca societatea are un ritm de catalogare extrem de alert?

Ca fiinte complexe avem o putere de stocare a informatiei aproape de infinit.

Ceea ce tot noi numim discernamant pe masura ce trece timpul devine tot mai controlabil.

De fapt ce spun eu - realitati biologice, fizice si logice ale vietii...cu mici retusuri in functie de cetatean.

Supusi unui ritm ce are totusi tendinte monotone, putem sa devenim subjugati de plafonare la o varsta frageda.
Aici devin confuza si ma pierd in explicatii.

Chiar daca am depasit milioane de zile, milioane de nopti, rutina anotimpurilor, chiar daca ajungem sa existam ca gest reflex (respiram, mancam, eliminam, vorbim, etc) nu pot sa nu analizez fenomentul de plafonare cerebrala.

Cand ajungem sa nu ne mai surprinda nimic?
De ce ajungem sa nu mai credem in miracole?
Cum reusim sa depindem de un sitem robotizat scapand printre degete adrenalina?

Viata poate sa inceapa la orice varsta decidem ca am inceput sa traim.

Poti sa te trezesti intr-o dimineata si sa realizezi ca nu esti fericit, ca vrei sa inveti sa traiesti.

Lupta anti-plafonare nu este deloc un puseu de energie trecator...

Am din ce in ce mai des ca fac parte dintr-o comunitate care nu-si mai descreteste fruntea niciodata. Ca ni s-au scurtcircuitat senzorii pentru veselie si ca suntem cei mai apatici robotei...

Si uite asa...incet, incet , nu-mi mai gasesc cuvintele in taste...

Femeia ca o prelungire a portofelului...disponibil

Oricat s-ar scrie/discuta despre asta, poate chiar daca personajele in cauza ar fi marcate cu cercuri concentrice si "bull's eye" , barbatii inca n-au simtul mirosului dezvoltat pentru specimenul numit "microb de portofel/cont in banca"

Intalnim acest virus in cele mai diverse forme, tulpini incrucisate de personalitati, de la caprioara de discotecta pana la dama trecuta bine dar cu mari sperante de reusita.

De cand ma stiu am fost anti-femei dar am iubit feminitatea. Am admirat femeile puternice, femeile inteligente (nu destepte , caci oricine isi injecteaza mai mult de 3 carti in creier se cheama "citita si desteapta"), femeile care stiu sa lupte pentru o cariera, pentru o pozitie in societate, dar care nu uita ca sunt femei, nu uita sa fie frumoase, sa iubeasca, sa fie mame, sa fie sotii, iubite, etc.

Admir femeile ingrijite, care au o anumita prestanta, care tin la farmecul personal scos in evidenta de varsta.

Din ce in ce mai putine astfel de femei...

S-o luam de jos in sus, deslusind de "la radacina" tipologiile care ne fac barbatii misogni:
Caprioara de discoteca - o recunoastem dupa varsta frageda (17-21 de ani)) dar potentialul maxim. Intotdeauna va poza in "independenda si rebela" dar de fapt s-a saturat sa-si cheltuie banii de camin pe haine in IDM. Stie sa-si joace cartea bine, probabil are si vreo poveste trista din copilarie care sa-i protejeze personalitatea vulcanica : "am fost abuzata sexual cand mi-am pierdut virginitatea - dar uite-ma ce bine mi-am revenit!" ; "Ia-ma, plimba-ma prin cluburi si pe la toate terasele, cumpara-mi doua parfumuri adevarate si deschide-mi calea spre o lumea mai buna".

Vesnica petrecareata - fetita transformata in femeie, mereu prezenta in locurile aglomerate precum: concerte, petreceri, cluburi, cafenele efervescente. Microbul stilat (22-26 de ani) are ceva experienta in implantarea pe portofelul...disponibil. Pozeaza mereu intr-o tanara plina de viata, nesatula de trai luxos. Tentaculele otravitoare au de obicei efect pe barbatii plafonati, aflati la criza middle-age care cred ca pot lua o gura de oxigen. Mai bine v-ati droga cu heliu caci asa o sa va sune vocea cand vesnica petrecareata e luata din mediul ei propice. Doua tone de machiaj mai tarziu si aveti o meduza de club care orbeste daca-si scoate "ochelarii Prada cumparati de dobitocul ala pe care l-am parasit anul trecut".

Nu este uman posibil sa rezisti intr-un ritm atat de alert de cluburi scumpe, reduceri din Viena si concedii in Barbados. Tu poti fi "idiotul care i-a cumparat sandalele Escada".

Cumintica disperata e tipul de microb sub acoperire care in timp te poate face sa donezi sange pentru ca ea isi doreste o pedichiura. Marea majoritate a femeilor de acest gen sunt intr-adevar inteligente. E nevoie de putin mai mult pentru a dovedi categoria mentionata mai sus si pentru a te abona direct la contul in banca. Trebuie sa pozezi in femeie culta, morala, cuminte, de casa, fidela, usor geloasa (cat sa nu-i respire alta portofelul) plina de plide existentiale si cu o mare pereche de ochelari de cal in dotare masura perfecta a barbatului infectat.

In acest caz microbul se concretizeaza in relatii pe termen lung "cu buget comun" (doar stii ce prost e platita pentru cat munceste) iar ea va face totul numai si numai pentru tine.

La final vei avea 4 sifoniere de haine, o camioneta de albume foto de calatorii exotice si-o moaca depresiva alaturi.

Cumintica disperata nu e niciodata multumita de modul in care arata si atunci tinde sa compenseze cu orele la shopping, la cosmetica, la tratamente de infrumusetare care sa-i ofere macar pentru o jumatate de ora impresia c-ar fi vreo estetica :)

Barbatilor nu incercati sa satisfaceti vreodata un astfel de specimen ; frigiditatea lor e purtata ca un stindard si aruncata in capetele voastre ca o acuza.

In cele din urma o regasim pe dama trecuta bine, dar cu mari sperante. O combinatie care ne pune in incurcatura: s-o compatimim sau sa ne amuzam de ridicolul ei?

Dama trecuta a depasit poate unul sau chiar toate stadiile mentionate mai sus iar acum nu vrea sa-si finalizeze sub nici o forma maratonul prin viata.

Se incapataneaza sa para "cool & trendy" sau extrem de in ton cu mondenitatile. Nu si-ar lua nici macar un minut sa-si puna intrebari existentiale sau examinatoare de decenta.

Are pretentii de barbati inteligenti si frumosi dar este absolut subjugata de complexe. Ar fi in stare sa-si faca o operatie estetica pe saptamana daca ar gasi finantatorul.

Nu va imaginati vreo babaciune, damele sunt trecute doar de prima tinerete, undeva in ridicolul caracteristic varstei de 35 de ani incercand sa tina piept pisicutelor cu 10-15 mai mai tinere, prin cluburi, dezbracate, la vanatoare de testosteron.

Toate categoriile amintite aici au in comun dependenta de banii...barbatului. Evident, atata timp cat masculii cumpara, ele vor vinde, atata timp cat ei se arata buni de plata, ele se arata bune de stat in genunchi.

Exista intr-adevar o masa de fete/femei de umplutura, care dau rateu dupa rateu in alegerea de mascul sponsor, dar despre ele nu vorbim aici, in acest articol dedicat femeilor de succes :P

E drept, sunt o rautate, poate si pentru ca am fost intotdeauna independenta financiar, n-am depins de nici un alt portofel inafara de al meu si nici nu voi depinde vreodata. Nu-mi ramane altceva de facut decat sa torn acid peste bietele hamesite :)

P.S. "v-am pupat pe portofel" ?

Principii de viata

O noua leapsa primita de la vulpita Lia. Leapsa existentiala este foarte interesanta si pune pe masa principiile dupa care te ghidezi in viata. De fapt cele mai importante 10 principii in functie de fiecare dintre noi.
Prima oara m-am gandit la zecile de oameni care sunt numiti de societate ca fiind "fara principii" si cum ma intreb adesea daca regula e un alt sinonim pentru principiu? Nu deviez de la subiect pentru ca e foarte cunoscuta opinia mea despre oamenii subjugati de reguli. Insa cateva indicatoare de morala, de bun trai, admit ca sunt necesare.

Iata cele mai importante 10 (care ma reprezinta):
1. Sufletul. Ma las ghidata ce ceea ce simt, de CUM simt, cat percep, cata informatie pot sa citesc (sa vad/sa descopar) ajutata de simturile cu care am fost inzestrata. Noi oamenii nu am ajuns sa ne exploatam nici jumatate din calitatile posedate dintr-un motiv simplu: lipsa de autoeducare. Daca invatam sa ne folosim sufletul ca o harta pentru drumul din viata (asumandu-ne evident si anumite riscuri) putem parcurge distante mari in beneficiul nostru.

2. Ordinea. Sunt o persoana cu foarte multe manii iar ordinea este una dintre ele dusa uneori pana la extrem . Mi-e teama sa-mi pun un diagnostic in acest sens, dar adevarul e ca sunt extrem de organizata. Exista o perfectiune proprie pe care mi-o impun in tot ceea ce fac. Este un principiu dupa care ma ghidez insa uneori tanjesc dupa o viata dezordonata in care sa nu simt mereu nevoia sa "fac ordine in dezordine".

3. Cunoasterea in amanunt. Chiar daca "in amanunt" inseamna sa disec la molecula situatii, oameni, ganduri, intamplari. Am o sete de cunoastere permanenta si ma simt intr-o continua competitie cu ceilalti. Vreau sa STIU tot (precum "copilul divin" al lui Bruckner), sa invat, sa descopar, sa identific, sa rezolv probleme. Deviem la fixism pe care incerc sa-l tratez deoarece fixismul nu e deloc un principiu cu care sa te mandresti.

4. Rabdarea... E adevarat, cei ce ma cunosc de mai mult de 3-4 ani vor rade copios. Insa in ultimii doi-trei ani am inceput sa cred cu desavarsire in rabdare. Sa imi doresc sa devin/sa fiu o persoana rabdatoare pentru ca intotdeauna asteptarea este rasplatita. Fiecare dorinta se implineste daca stii sa ai rabdare, fiecare intrebare isi are raspunsul - depinde cat ii ia sa ajunga la noi - sau cand suntem noi pregatiti sa aflam ceea ce intrebam.

6. Sinceritatea e un principiu pe care il am insa pe care nu l-am respectat intotdeauna. Foarte mult timp am fost coplesita de frica, am fost intimidata si mi-am creeat un univers paralel fiind nesincera cu mine in primul rand. Acum insa nu-mi mai e teama sa ma deschid, sa rostesc toate cuvintele, nu-mi mai e teama nici macar de oameni, chiar daca uneori ma feresc de ei.

7. Sunt o persoana dedicata/fidela. Merg alaturi de cineva, sau pentru cineva pana la capatul pamantului. Insa e valabil si viceversa. Pot sa ma dedic total unei persoane insa pot sa-mi folosesc aceasta dedicatie si pentru a nimici pe cineva. Dar mie-mi place sa-mi folosesc princiiile in scopuri pozitve.

8. Increderea e un principiu dupa care ma ghidez uneori inconstient. Intotdeauna cred in oameni pana la prima proba contrarie. Uneori cred prea mult... Nu pot sa incetez sa cred in oameni, lumea ar deveni un mediu ostil asa ca merg mult pe incredere la prima vedere :) Dar ma ajuta sufletul pentru ca am o calitate ; pot sa citesc "printre randuri" si pot sa citesc in mintea unui om foarte foarte bine, chiar daca-l vad pentru prima oara.

9. Iubirea. Sa iubesc cu fiecare molecula si sa fiu iubita de doua ori mai mult. Sa iubesc viata, sa-mi iubesc barbatul, sa-mi iubesc familia, sa iubesc iubirea, sa ma iubesc pe mine.

10. Ultimul principiu (mentionat aici) - desi nu cred ca e musai un principiu ci mai degraba o convingere folositoare - este usor neortodox (pentru cei ce catalogheaza) insa m-a ajutat de-a lungul timpului si am invatat sa-l folosesc pentru autoregenerare, pentru autoconservare si in general pentru a scapa de teama. Vorbim despre...egoism. O doza moderata de egoism pentru protectia mea personala. Doza suficienta sa-mi inspire putere si incredere in mine atunci cand e nevoie. Doza de egoism care sa ma trezeasca la realitate cand sunt euforica.Doza de egoism pe care uneori toti trebuie sa o avem insa prea putini admit asta.


Eu nu dau leapsa mai departe, ci rog pe toti cei ce-si permit un moment de sinceritate s-o preia :)

Ritualul mancarii bune

Am frunzarit tare tare multe bloguri si site-uri culinare in ultima vreme...
Imi este atat de dor sa ma ingrop in bucatarie si sa ma concentrez pe ceea ce fac iar la final sa vad fetele oamenilor cu burtile pline, complet incantati de ceea ce au mancat!

Lipsa de timp si de bucatarie complet utilata a facut din mine un sclav al restaurantelor sau, cand suntem acasa, punem in functiune aparatul de gatit cu aburi. Care nu e nici el de ignorat insa cand iti doresti un orgasm culinar trebuie sa ai la indemana un cuptor cel putin.
Am reusit totusi sa imbin utilul cu placutul si sa pot gati la aburi extrem de variat, am devenit inventiva cu hrana preparata la rece, sosuri reci, combinatii pentru salate, condimente si amestecuri de legume pentru abur.

Slabiciunea mea e jucata in rolul principal de paste. Cat de curand o sa pot prepara o portie de bolognese in propria casa, sper sa nu tanjesc dupa lasagna apoi...
O sa tanjesc dupa preparatele din carne la cuptor si enorm de multele elemente pentru care impletirea aromelor intr-un vas de lut bine incins este esentiala.
Dar in acelasi timp, prietenii mei sunt multi, si-am mai practicat gatitul in vizita. Care are urmatoarea reteta:
- alegem cu atentie tinta (sa ma alege tinta pe mine)
-facem publice intentiile (vezi ca gatesc si eu in uichend la tine/vino sa gatesti in uichend la mine)
- ingredientele dupa o reteta bine stabilita de subsemnata, (nu inainte de-a se fi consultat cu ceilalti meseni de ocazie) le voi lua eu pentru ca am ochiul format, dar dupa gust sa aveti pregatit unele maruntisuri: verdeturi, o ceapa, un usturoi, cateva picaturi de ulei, bulion, etc.
- bucataria trebuie pusa la dispozitia blondei unde devine brusc rege/regina si nimeni nu are voie s-o contrazica sau s-o ajute decat in chestiuni minore. (a fi prudenti la maniile scorpiei)
- rabdarea participantilor - toate felurile de mancare au deliciul garantat insa necesita un timp corespunzator si uneori direct proportional cu gradul de dificultate al retetei.
- degustarea (se face inainte de-a anunta glorios "masa este gata")
- invitatia la masa catre toti participantii (care trebuie sa fie prompti si sa nu se lase asteptati chiar daca si-au pierdut rabdarea!)
- cu siguranta complimentarea mancarii inainte, in timp ce si dupa, plus multiple insistente de-a face din aceasta ocazie un ritual, sunt absolut necesare

Sunt modesta cand spun ca sunt sigura de talentul meu intr-ale bucatariei , iar complimentele vor fi indelung savurate.

Asadar, daca va place reteta mea, nu ezitati sa o incercati, profitati de perioada aceasta in care sunt melancolica si plina de dor.

www si-o zi (buna) de luni

Wild-Wild-Weekend, asta vroiam sa spun.

Am incercat sa particip intr-un maraton de "iesit din casa" weekendul acesta. Vineri si duminica au fost dedicate prietenilor si vizitelor iar sambata rasfatului cu fetele si dansului.

Sambata am aterizat intr-un club fizzzzzzos. Deja-vu!

Cunoasteti senzatia aceea de multiple replici in minte si nici una nu ajunge sa se concretizeze printre buzele tuguiate de uimire?

Oricat as incerca macar sa ma impac cu ideea de gloata baNbuista (cred ca devine brand baNbu-ul asta) si de existenta (atestata chiar printr-un atlas de mitocanie urbana) unei specii umane in acest habitat, nu pot sa-mi inghit ironiile.

Clubul se numeste kazebo. Este in cadrul unui Ofice Center, zona Pipera. Stiu ca zona spune totul insa curiozitatea a ucis ultimele reflexe de pisica din mine.

Ca sa n-o mai lungim teatral: cat de patetica trebuie sa fi ca femeie sa petreci jumatate de zi la salon si intreaga suma trimisa de parinti (ca tu sa supravietuiesti o luna in regie) pentru a-ti cumpara o copie ieftina dupa o rochie D&G/Escada/Versace/etc doar pentru a savura o vantatoare esuata intr-un club de acest gen?

Ca barbatul/pustulache oxigenat si cu creasta de cocos avorton pe care femeia mentionata mai sus il va tinti ESTE de fapt tot un studentel cu buzunarele rupte iesit la vantoare de "oaneroman"(a se intelege ca ma refer la versantul Oana Roman).

El si ea, cei doi virusi umanoizi, cu sete de buzunar banos vor constata oare ca sursa nesecata de conturi in euro a ajuns sa-si cumpere visele din prafuri scumpe?

Recapitulare: pitipoance si cocalari, potoliti-va! S-au terminat sponsorii, e criza, au dat faliment, trebuie sa ajustati rate-card-ul si sa va vindeti din nou pe Brifcor, fresh-ul e scump maica :)

....si in timp ce gandeam acest text pentru voi (cititori devotati) mi-au baut grabita Mojito-ul si-am pornit spre Arenele Romane cu gandul la Paul Van Dyk.

Mint, de fapt ma gandeam la filmul It's all gone Pete Tong si la bestialul soundtrack al acestuia...

Si inainte sa apara Paul la pupitru s-a mixat surprinzator de bine sa stiti.

Greata si dezgustul din clubul piperian au fost sterse cu gratie de atmosfera incendiara din cortul incalzit.

Am adormit spre dimineata cand am reusit sa-mi potolesc tamplele incinse cu redbull.

Dupa vechea zicala "ziua buna se cunoaste de dimineata", asa si azi la inceput de saptamana vijelios direct in biroul clientului. Apoi pe biroul meu din cubul de sticla aveam un ghiveci cu flori roz caci nu-i asa...e 8 martie iar viata fara noi n-ar fi de fapt posibila :)

Totusi, cel mai frumos e acasa, privind cum (NU) vine Craciunul cu fulgi mari si vijeliosi in timp ce dragul meu drag mi-a pregatit un picnic in sufragerie si cele mai frumoase flori din lume numai si numai pentru mine.

Viata merita traita!

Sambata ne rasfatam?

Sambata mergem in gasca la Zaraza Salon pentru ca am primit o oferta de nerefuzat:

Tuns(orice lungime) - 15 lei
Coafat(orice lungime) - 17 lei
Spalat(orice lungime) - 8 lei

Epilat lung - 16 lei
Epilat intim total - 17 lei
**ceara traditionala

Pensat - 6 lei
Pensat forma - 9 lei

Manichiura+oja - 12 lei
Manichiura French - 15 lei
Pedichiura+oja - 17 lei
Unghii false gel - 110 lei

Abonament electrostimulare
10 sedinte 120 lei
Bonus:1 manichiura

Ne vedem pe la 14:30 - 15, acolo? Fetele care vor sa ne insoteasca, stiu unde ma gasesc :)

P.S. de data asta invitatia e valabila numai pentru doamne si domnisoare

Primavara din noi

Astazi m-am trezit extrem de bine dispusa. Profit de aceasta ocazie sa impart zambete si ganduri bune, pentru toata lumea.

Vreau sa fi trecut iarna aceasta urata si vreau sa iubesc fiecare raza de soare. Sa-mi placa fiecare gura de aer proaspat cu iz de viata.
Mi se intampla sa ies brusc din orice stare si sa am o sete de viata teribila. Sa uit de toate rautatile celor din jur, sa ignor cu desavarsire energiile negative, sa vreau sa iert si sa vreau sa-mi fie mila de cei mai putin norocosi decat mine.
Am toate motivele din lume sa urlu din nou la lume ca-mi place sa traiesc, sa va doresc si voua (tuturor) sa incercati sa luati in calcul doar aspectele bune...ale zilelor mai putin roz.
De-a lungul timpului cele mai dese indrumari ale mele au fost catre o evolutie spirituala a fiecaruia dintre noi. Pentru ca trebuie sa ne educam mintea mai intai. Iar aceasta etapa de invatare nu se sfarseste niciodata.
Astazi nu mai dau "lectii de viata" astazi vreau sa imi recapat veselia amortita odata cu gerul.
Eu inca ma consider un copil tembel, inca am nevoie sa fiu rasfatata si iubita si protejata. Inca imi place sa rad la viata si sa ma joc cu toate cuvintele.
Hai sa consideram aceste prime raze de soare un nou inceput. O noua viata. Hai sa ne indragostim de noua primavara!
Hai sa incepem prin a ne iubi si a ne accepta pe noi. Apoi rand pe rand toti oamenii din jurul nostru...
Acesta e martisorul meu pentru toti cei ce ma citesc.















P.S. Sa stiti ca dorintele din snurul de martisor se implinesc intotdeauna. Trebuie doar sa crezi in ceea ce-ti doresti.

Despre omul potrivit

(nu-i frumos sa incepi cugetarea cu parateza ; ati vazut ca-n ultima vreme imi denumesc toate articolele cu "despre ... " ?)

Noi, oamenii, nu suntem deloc fiinte singuratice, asta o stiu sigur. Oricati dintre noi am opta uneori pentru momente de singuratate, izolati de comunitati, devenim completi ca fapturi abia in momentul in care incepem traseul in doi.

Am primit cadou o carte (multumesc tusi!) care se numeste Dragoste si Respect si este dedicata cuplurilor. Intr-o oarecare masura face parte din gama cartilor "terapeutice" , dar in alta ordine de idei face propaganda unor invataturi pentru cele doua parti care doar impreuna ajung sa formeze intregul: femeia si barbatul.

Initial am zambit si mi-am spus ca n-ai cum sa-ti traiesti viata "ca-n carti" chiar daca-ti place atat de mult sa-ti insiri gandurile in scris (paradoxal nu?). Nu refuz niciodata o carte, asa ca "profitand" de raceala ce-a pus stapanire pe mine, tolanita in pat am devorat in cateva minute 20 de pagini. Paginile m-au facut captivat (va voi face recenzie dupa ce-o termin) dar mi-au dat totusi o noua bataie de cap: oare principiile se aplica fiecarui cuplu? DACA pur si simplu nu esti langa omul POTRIVIT?

Cartea spunea "dragostea nu e totul , pe langa aceasta mai e mult de munca", ok, nimic nou, am depasit momentul in care chiar credeam ca dragostea tine de foame si de sete. Nu sunt sceptica, din contra, viata mea personala se poate cataloga ca fiind extrem de roz acum, insa pe langa muntele de suflet, iubire si devotament intr-un cuplu (asa cum spune cartea) e nevoie si de respect, plus o sumedenie de alte ingrediente, totul "bine amestecat" trebuie sa rezulte ceva usor de digerat...placut de consumat, pardon, delicios (daca tot am dat-o pe termeni culinari).

"Cum stiu daca omul de langa mine e omul potrivit?Jumatatea mea?"

Nu cred in suflete pereche sau in iubiri predestinate insa cred ca exista oameni cu care putem petrece o viata intreaga completandu-ne reciproc si oameni cu care n-am putea indiferent cat am incerca.

Lasand la o parta iubirea (sa presupunem ca in toate ipotezele mele el si ea se iubesc enorm) , sa zicem ca putem am castigat respectul celuilalt, dar mai departe?

Comportamentul partemerilor trebuie sa fie identic? Tebuie sa le placa aceleasi filme, aceeasi muzica, aceleasi mancaruri? Trebuie sa fim total opusi (nu-i asa contrariile se atrag) si unul dintre parteneri sa se straduiasca sa treaca de partea celuilalt sau sa isi inchipuie in zadar ca poate sa-l schimbe? Trebuie sa existe cate putin din toate?Trebuie ca el/ea de langa tine sa te completeze, sa fie prelungirea gandurilor tale, sa-ti ghiceasca fiecare respiratie? O fi necesar sa-ti suporte orice capriciu cu justificarea sentimentelor?

E o loterie la mijloc...? Am devenit confuza dupa doar cateva pagini de carte si-am inceput sa-mi pun intrebari? (ia te uita ce de semne de intrebare)

Apoi, ca tot sunt cel mai relevant exemplu, am inceput sa-mi vizualizez propria viata. De iubit il iubesc, de respectat il respect, incredere am ca si el simte la fel. Cat suntem noi de asemanatori? Sau cat de diferiti? Am avut un scurt moment de panica, admit. Scurt, am spus.

Mi-am dat seama ca principiile dupa care functionez eu sunt uneori privite stramb, dar asta nu inseamna ca ele n-au sens, sau ca n-ar exista.

Pentru mine functioneaza ACCEPTAREA! A accepta un om, ASA cum este el, 100 % (desi nu pot cataloga sentimentele umane in procente, e prea stupid) este de fapt teoria dupa care ma ghidez eu.

Daca as incerca sa "avem cat mai multe lucruri in comun" cu siguranta as da gres, unde mai pui ca eu ador unicitatea si individualismul nostru. El este unic, irepetabil, ar fi ironic sa incerc sa-i fiu o copie.

Daca l-as fi ales ca este "atat de diferit" ar fi insemnat ca mi-am pus singura limita, pentru ca subconstientul meu m-ar fi intrebat "diferit fata de CE?" , "fata de mine?". Eu nu mi-am delimitat inca evolutia, inca ma definesc ca persoana, cat voi trai voi fi intr-o continua ascensiune, cum as putea sa cred ca la doar 25 de ani as putea alege un om pentru ca este "contrariul" meu?

L-am ales pentru ca el este EL, iar eu il accept exact asa cum e! Ii accept si partile bune si partile rele pentru ca e perfect natural si uman ca ele sa existe.

M-am acceptat pe mine (si inca lucrez la asta) iar omul cu care aleg sa pornesc la un drum atat de lung... trebuie sa-mi inspire armonie totala.

Imi este aproape imposibil sa gandesc o ipoteza in care as fi pornit la drum cu cineva pe care sa incerc sa-l schimb. Sau sa nu-l accept total?!

Iubirea si respectul (cele despre care va spuneam la inceput, sus de tot) pornesc de la aceasta initiala acceptare.

Putini inteleg ca daca omul din fata ta nu iti este COMPLET acceptat de minte si suflet ... nu va functiona. Trebuie sa te uiti la el/ea si sa-i accepti fiecare molecula, fiecare gand, fiecare bucatica de piele, fara sa fi in disconfort cu ceva din intreaga lui existenta. Orice fel de disconfort este de fapt un impediment care va lua amploare in timp. Ca un bulgare de zapada ce sarneste o avalansa.

Un test realmente simplu pentru voi/noi ar fi urmatorul: uita-te bine/atent la omul de langa tine si raspunde-ti SINCER la urmatoarea intrebare: Daca ai putea sa schimbi ceva la omul de langa tine, ce ar fi acel ceva?" (a se intelege ca nu ma refer la tunsori, culoarea unghiilor, sau hainele de duminica)

Daca exista un raspuns - vrei sa schimbi ceva - il vei justifica "as vrea sa-l schimb pentru a imbunatatii relatia/pentru a ne potrivi perfect/pentru ca e singurul lucru care-i lipseste/pentru ca ne-ar implinii/etc" si-ai sa te simti chiar bine cand o spui, nimeni nu schimba in negativ ceva, veti vedea.

Doar ca eu imi permit sa vin si sa-ti spun: DACA tu vrei sa schimbi ceva inseamna ca in acest moment nu-ti accepti jumatatea?Ca va lipseste ceva?Ca nu sunteti completi? Ca nu esti impacata/fericita si ca ai nevoie de o ajustare sau de un adaos. Treci la urmatorul/urmatoarea care n-au nevoie de ajustari si de adaos.

Nu are sens sa ma lungesc cu teorii care sa-mi confirme/demonstreze cele scrise.

Omul potrivit este acela pe care il accepti total. Acela pe care nu vrei sa-l schimbi. Caruia ii iubesti pana si defectele si caruia ii adori calitatile. Nu conteaza daca aveti lucruri in comun, daca sunteti asemanatori sau total diferiti, daca suntem capabili sa acceptam total omul de langa noi si sentimentul de acceptare este reciproc toate celelalte se invata.

Voi ce-ati schimba la omul de langa voi? :)

De vreme rea...

...ma dor tamplele, apoi parca durerea ar face dragoste in creierul meu, unduindu-se lenes printre marea de neuroni morti.
Muzica de chillout devine o tortura pentru urechile mele confuze. Se imbina atat de grotesc cu zecile de sirene de afara, claxoanele furibunde, picaturi de ploaie, turturi care se topesc si mor in ciuda ... doar-doar se vor desprinde si vor secera un scalp nevinovat.
Cat de apocaliptic arata orasul acesta... Niciodata nu mi-a parut mai lipsit de energie.
Iernile pana acum au fost intense si rapide ca un viol pe o alee intunecata sau n-au fost deloc si am ramasi innecati cu praf asteptand Craciunul ; mai mult o blasfemie a ceva ce trebuia sa fie sfant.
Cat am fost ingropati in nameti, albul de pretutindeni nu mi-a parut deloc pur sau inocent, a parut un soi de revolta toxica a naturii care si-a revarsat cu ultima suflare praful inghetat. Ne-a acoperit incercand sa orbeasca pe oricine cuprindea cu privirea patura luminoasa. Apoi soarele cu razele lui taioase si pline de ger a biciuit si-a slefuit stratul de zapada pana l-a facut de-a dreptul mortal.
Sirene plangeau pe toate strazile incercand sa salveze membre rupte si capete sparte.
Aveam fantezii ca m-am transformat intr-o soparla si ca sunt proptita pe un bolovan, incercand sa-mi incalzesc maruntaiele. Ca mi-e sufocant de cald si ca astept sa transpir pentru ca prima adiere de vant sa-mi para racoroasa...
Ca mi-e lene de vara, tolanita in patul imens de acasa. Iar...imbratisari transpirate, caci pentru fierbinte nu am limita.
Gandeam eu...in timp ce priveam tamp spre acoperisul casei de vis-a-vis ...cel cu un strat perfect de zapada...de aproximativ un metru. Acoperisul este alb de multe zile...
Intr-o zi m-a agasat perfectiunea lui de gheata si cautam in minte metode prin care s-o spulber. Am facut un bulgare si l-am aruncat apatica facand o gaura in patura alba si intinsa.
Azi de dimineata slutenia naturii a atins apogeul. A plouat pesemne toata noaptea. A plouat peste gramezile de zapada naclaite de poluarea din trafic. A plouat si-a dizolvat aproape fiecare munte de mizerie.
As fi ales frisoare si febra doar sa pot evita iesirea din dragul adapost. N-a fost sa fie.
Cred ca nu mi-a inghetat de tot sangele, nu inca.
Am calcat tacticos pe fiecare bucata de asfalt dezvelita de ploaie, si cand am ajuns la capatul rabdarii am pornit in linie dreapta cu apa rece inclestata pe glezne. Cu sau fara incaltari era la fel. Poate-ar fi fost mai bine fara caci picioarele mi-au devenit greoaie si nu ma mai ascultau.
Ca si cum n-ar fi fost destul... orasul a inceput sa fumege. Ceata era densa si puteam sa-i simt gustul. A intoxicat cladirile, si-a inclestat bratele deasupra cerului de parca n-ar fi existat niciodata soare.


Iar eu in cubul meu de sticla, semi-umana, cand privind acra in gol, cand incercand sa vad nuante de roz. Gandurile mele sunt diametral opuse azi.





O fi de la migrena?

Viata (mea) sub lupa

Lepsa dragilor: Cat din viata personala expui scriind un blog? Cu ce iti dauneaza? Cu ce te ajuta? Ce reactii permiti?

Dedicatia este pentru Lia, pentru Sasha si pentru Misaki (stiu ca ele se vor explima mai frumos si cu mai mult suflet).

Eu sunt genul de om despre care stii dupa prima intalnire daca vrei sa-l revezi sau nu. Daca nu facem click, nici macar n-o sa ti-o iau in nume de rau, nu ma astept sa fiu placuta de toata lumea si pot sa accept ca exista erori de conexiune.

Asadar pe mine - Cristina, ca om, ma vei cunoaste abia dupa ce bem o cana de cafea, fumam o tigara, mancam o salata...Asa cum ma vei cunoaste, asa am sa fiu pentru tot restul vietii. Nu

exista alte fete ascunse in maneca.

Nu sunt deloc genul de om care sa-ti arate defectele de personalitate abia dupa ce "ti-am castigat simpatia". Genul de om care "sa-si arate adevarata fata", despre care sa tot descoperi ani de zile cate ceva...

De ce vreau sa fiu EU, toata, deschisa, cu cartile pe masa, in fata indiferent cui? Pentru ca nu mi-e frica! Pentru ca foarte putini oameni sunt obisnuiti cu atat de multa deschidere, cei ce ma trateaza cu reciprocitate vor ramane langa mine si toti ceilalti sunt prea putin importanti.

Haideti acum sa onoram leapsa:

Modul la care mi-am expus viata personala in ultimii doi ani:

Primele lucruri pe care le-ati aflat despre mine in 2008 au fost ca am "fear of commitment", ca stiu ca toate dorintele se implinesc, ca am cateva tabieturi obsesive (inclusiv motanul meu Nemo) si ca incerc in ciuda zilelor mai putin bune sa raman o persoana pozitiva.

Cateva alte luni din 008 le-am trasformat in jurnal de calatorie transmitand imagini in cuvinte si starile de spirit transmise de fiecare loc in parte.

La sfarsit de an m-am indragostit, fapt care m-a transformat intr-o faptura euforica si nerabdatoare sa-ti strige "la lume" sentimentele impartasite.

In 2009 am "filosofat" pe toate subiectele posibile si imposibile, cand despre bucuria vietii in doi, cand despre viata in general, cand despre suprizele si intrebarile oamenilor din jurul meu...

Si da, v-am lasat sa trageti cu ochiul la intamplarile din concediile noastre.

Ultima "mare felie de viata personala" a fost servita in articolul "Am spus DA" .

Cu ce imi dauneaza?

Trebuie sa recunosc ca ma las tachinata uneori de oamenii supusi prejudecatilor, oamenii care catalogheaza, oamenii care traiesc in anonimat pentru ca nu au nimic de spus.

Exista (rar ce-i drept) persoane care isi permit sa traga concluzii dintre cele mai intime despre mine. Pana sa imi dau seama ca de fapt asta este selectia naturala a oamenilor frumosi, recunosc, sunt afectata de usurinta cu care oamenii incearca sa dea semnificatie zicalei "informatia inseamna putere".

Ai aflat despre mine ca am mai toate perechile de sosete roz? Asa si? Ai citit ca imi iubesc la nebunie sotul si motanul? Wow, extrem de intima informatia! Stii ca valorific trairile spirituale si ca gandesc mai mult cu sufletul ? Incredibil, ce expusa ma simt!

Aceste concluzii vin in general de la oamenii introvertiti si oamenii cu foarte multe frustrari. Spun asta pentru ca am avut si critici din partea unor oameni open-minded dar diferenta a fost ca nu si-au permis niciodata sa catalogheze actiunile mele fara a fi in totala cunostinta de cauza. Am primit indrumari, sfaturi, explicatii plauzibile si daca am fost de aceeasi parere nu i-am contrazis.

In afara de cateva mici momente de tristete, nu gasesc nici un alt element daunator al "vietii mele publice".

Cu ce te ajuta?

Simplu (pentru ca am spus-o de prea multe ori) ; ma ajuta sa ma descarc de toate gandurile negative. Ma ajuta sa-mi pastrez amintirile, sa le impart cu oamenii dragi (cei de acasa, cei din alte tari, cei cu care ma vad extrem de rar). Ma ajuta sa-mi exersez tehnica de scris, poate sa fiu cu cativa pasi mai aproape de visul meu maret - acela de-a scrie o carte - ma ajuta sa-mi pastrez cuvintele, sa-mi analizez (in timp) gandurile si trairile.

Ce reactii permiti?

Am permis si voi permite in continuare tot soiul de reactii. Cineva in postura mea, trebuie sa-si asume si erorile de judecata ale semenilor. Trebuie sa-mi asum ca voi castiga simpatia multor oameni, ca voi ajuta cu un gand bun, un sfat, un exemplu de viata , DAR si ca voi bantui gandurile oamenilor care inca poarta ochelari de cal si cred ca virginitatea trebuie pierduta in noaptea nuntii.

O cantareata (Pink parca) spunea ceva de genul " Cu cat esti tu mai socat de cum arat si cum ma comport - cu atat ma simt mai bine ; stiu ca n-ai sa ma ajungi niciodata".

Asa de final, un citat de pe tricoul meu preferat (cel cu 3 capsoare de animalutze hazlii):

Feel free to be as you are!

Cuvintele cititorilor mei

Dupa cum probabil stiti (sau nu stiati dar aflati acum) pe blogul meu exista sitemeter, un sistem de masurare a traficului, vizitatorilor, destul de destep el ca tracking device.
Dragul de el nu doar ca-mi spune de unde vin vizitatorii pe blogul meu dar imi si reda exact cuvintele dupa care sunt cautata eu sau articolele mele in motoarele de cautare, IP-uri, localitate, etc , (daaa...va cunosc identitatea cititorilor anonimi hahaha ).


Pentru mine unele sunt extrem de amuzante asa ca am decis sa le pun la dispozitia voastra si sa va lamuresc curiozitatile.
Evident cele mai folosite cuvinte sunt : sabbra si blog. Google, Yahoo, sau Facebook ma recunosc imediat si indruma curiosii spre coltul meu de internet.
Pe locul doi urmeaza cu falnicie articolul "Pacuiul lui Soare" care ofera cateva detalii importante pentru iubitorii de liniste, de frumos, de istorie...si sper ca sunt mai norocosi decat am fost eu atunci :)
Foooarte multi viciosi bantuie pe internet, astfel incat aproape zilnic oamenii aterizeaza in blogu-mi dupa ce cauta "tigari Glamour" si-mi citesc minunata confesiune despre "Viciul meu". Sunt si eu uimita si intreb la randu-mi: DE CE ati cauta o marca anume de tigari prin google? Eh, cate case, atatea obiceiuri, cate vicii atatea raspunsuri pe google.
Cel mai amuzata am fost de urmatoarea cautare prin google: "rochie de mireasa Emo". Aterizeaza bietele fete triste pe articolul meu "Emo si rochiile de mireasa" cautand probabil coliere din lame de ras, rochii sfasiate si patate de sange. In loc de asta gasesc o marturisire plina de emotii a unei fete care isi asista prietena la o proba de rochii de mireasa. Oh well...
Tot in top se alfa si grupul de cuvinte reprezentativ pentru diete: "cum slabesc?" ; "dieta sanatoasa" ; "anorexie" ; "bulimie" , etc. Am dat cateva ponturi celor ce vor sa duca o viata echilibrata, ma pricep si la nutritie, asa ca pot sa recomand diete sau exercitii fizice, insa dupa reactiile ciudate la articol va marturisesc ca o fac doar in privat.
Nici gama de cuvinte siropoase nu lipseste din cautarile cititorilor: iubiri obsesive ; declaratii de dragoste ; cum spui te iubesc? ; ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi (sorry dar nu gasiti referate pentru scoala).
Iubire si iar iubire, infidelitate, suferinta, toate combinatiile posibile dar surprinzator nimic vulgaro-pornografic... Ceea ce ma face sa cred ca sunt citita mai mult de femei... Nu vreau sa jignesc audienta masculina insa "remediu oral pentru baEti" n-o sa gasiti in nici o scriere :)
Presupun ca dupa cugetarile despre infidelitate e natural sa fiu gasita in motoarele de cautare si dupa "cum stii cand este infidel?" ; "cum pedepsesti infidelitatea?" ; "razbunari la inselat" .
Din pacate ce nu va spune google e ca n-am deloc aceste raspunsuri si ca povestile mele sunt luate din popor...cu scopul de-a duce la extrema si de-a ironiza acest fenomen numit infidelitate/posesivitate/gelozie.
Sunt deseori flatata de cei ce cauta "poveste de viata" ; "poveste reala" ; "povestea mea" , ajung pe blog si-mi citesc articolul apoi rascolesc in arhiva de scrieri si raman locului muuult timp. Site-meter-ul imi spune des ca vizitatorii mei petrec mai mult de 5 minute sa-mi frunzareasca prin ganduri.
Chiar si cei ce ajung la mine pe blog in urma albumelor foto de pe facebook isi fac timp sa citeasca sau sa lase o impresie. Iar eu rautacioasa ii acuzam ca sunt doar vanatori de fotografii. Si ca nu citesc.
Cuvintele si oamenii ma vor fascina intotdeauna, e drept uneori ma mai si agaseaza dar am invatat sa ignor categoria asta de "cititori". Per ansamblu ma declar multumita de comunicarea mea virtuala, ma simt rasfatata de curiosii care-mi devoreaza gandurile sau cei ce incearca sa citeasca printre randuri indiferent CE anume ar cauta ei sau cum ajung sa ma gaseasca...

Ca o concluzie a celor spuse mai sus tin sa mentionez urmatoarele (fara substrat): CINE cauta... gaseste!

"Ideea prohibitorie"

Asa se numea cartea pe care am visat-o. Fiecare pagina era plina de cuvinte care n-aveau neaparat o ordine, un inteles, ci mai degraba pareau desprinse direct din mintea mea...

Ma uitam la cartea mare cu coperta solida ce mirosea a piele, pagini maronii si scrisa parca in condei...

"O fi cartea mea?"

M-am trezit si-am cautat peste tot cartea cu acest nume. Ea nu exista. Totusi sub titlul ei se ascund multe ganduri de-ale mele. Stiu, n-are logica ceea ce spun... Gandesc cu sufletul, sau simt cu mintea, m-am bazat destul de mult pe instinct in loc sa ma bazez pe matematica.

Asa si cu acest vis. L-am considerat ca fiind o revolta a subconstientului meu. Dorinta mea de-a scrie CEVA persista de ani buni. Nu stiu insa CE sa scriu.

Am "gasit" raspunsul : gandurile, sentimentele nu trebuie sa aiba o ordine anume... Care e logica sufletului? Sa-mi ofere cineva o explicatie chirurgicala?

De ce ne doare pieptul cand suferim? Unde sta sufletul ascuns in om? Dar gandurile? De ce avem senzatia ca pastram gandurile in cap si sufletul in piept? De ce n-ar fi invers?

Cuvintele mele nu trebuie sa aiba un inteles pentru toti cei ce le citesc.Cuvintele mele sunt pentru cei ce cauta un raspuns si il gasesc aici.

Eu nu detin nici o solutie, pentru mine a scrie e aproape o necesitate... fiziologica. Trebuie sa o fac.

Uite ca n-am nevoie de sens, logica, ordine sau intelepciune. Am nevoie doar de suflet. Pentru cuvinte... pentru cititul printre randuri. Pentru ca de fiecare data exista povestea scrisa si povestea nescrisa. Cati dintr voi pot sa-mi citeasca povestea nescrisa?

Citind paginile cartii din vis descopeream:

" ...m-am uitat la tine pe sub razele de soare... uitam apoi de tine ca sa ma indragostesc de apus. Uitam si de apus ca sa ma indragostesc de cuvintele din vant, de cuvintele din valuri. Am stiut atunci ca viata mea se va schimba pentru totdeauna...Am stiut ca o sa traiesc pentru a descoperi mereu si mereu lucruri noi, simtitri noi, de nestapanit, fara sa apartin universului.

Iar ceea ce simt. Doamne am senzatia ca sunt construita din senzatii. Senzatii atat de puternice incat corpul meu este prea mic, prea putin capabil sa inmagazineze atat de multa energie... Milioane de ganduri se scurg din mine, hranesc nisipul, se dizolva in valuri, simt cum cineva isi face loc in mintea mea pentru a ma elibera de zecile de ipoteze.

Ajung iar sa te privesc pe sub raze.

Lasa-ma sa-ti insir toate cuvintele de care m-am indragostit..."

Au urmat cateva pagini in care erau asezate doar cuvinte, intr-o ordine ciudata, rebela : 2 cuvinte in pagina, 80 de cuvinte in pagina, 8 de cuvinte, 10, 1, sau o pagina goala pur si simplu.

Voi continua sa scriu. N-o sa ma rezum niciodata la o carte... (cu final)

Sau la chestii matematice :)