Pacuiul lui Soare

...de-acolo m-am intors aseara. Dupa cum spuneam as fi vrut sa-mi incolacesc bratele in jurul unei tulpini de copac si sa raman acolo inclestata. "pana la prima geana de intuneric"

Explicatia istorica a calatoriei - http://www.historyarts.ro/i_antichitate_romano-bizantina.htm

"Pacuiul lui Soare: Cetate bizantina de secol X, unica in peisajul arheologic romanesc. Situata pe o insula mare a Dunarii in apropierea orasului bulgar Silistra. Partial distrusa de apele fluviului. "

http://www.dervent.ro/dervent.php?cID=dervent-istoric&rID=dervent-istoric-A-cap2&show=false

Sa revenim la jurnalul de calatorie: joi pe amurg, vant puternic (coafura rezista), lasam Bucurestiul in nori ; am oprit la benzinarie sa-mi aprovizionez rucsacul cu "udatura de drum" si tutun. Ca tot vorbisem de viciul meu acum vreo doua postari, cu pasiune pentru design ii spun vanzatoarei sa-mi dea noul vogue rosu...doua beri cate ceva de rontait. 5 minute mai tarziu cu maini tremurande incercam sa rup ambalajul si sa salvez tigarile. Motivul? O imagine oribila (multumesc noilor reglemetari anti-tutun) trona pe spatele pachetului...

Drumul a fost parcurs cu entuziasm, atat de mult incat abia am remarcat ca stergatoarele masinii nu se mai opreau datorita ploii abundente. N-as fi renuntat la minivacanta pentru nimic in lume, ne-am imbarbatat reciproc si am alungat ideea de cale-ntoarsa.

Inainte de Calarasi am oprit sa pozam apusul (peisaj industrial) absolut superb. Vanticelul era caldut, drumul uscat, se pare ca fugisem de ploaie. Ne indreptam spre bac, cu care urma sa traversam Dunarea.

Se inserase deja, tantarii ne-au primit ca de obicei, tandri si cu multi pupici.

Am intrebat tanara de la chioscul bacului unde gasesc o toaleta ; "in padure" mi-a raspuns amabila si zambind. "boy, I missed that!"

Imbarcarea pe bac in cadru intunecat mi-a dat oaresce emotii, senzatia de miscare ...pe apa... pe o platforma plina cu masini mi s-a parut ceva intre interesant si terifiant. Pofta de tutun a sters spaima, am iesit din masina si-am aprins o tigara. Mirosea cunoscut...a apa, a peste, a liniste, a departe si a pustiu. Abia m-am obisnuit cu senzatia ca ajunsesem pe celalalt mal unde datorita intunericului aveam impresia ca suntem in pustiu.

Eram de fapt la Ostrov (dupa cum am citit pe-o pancarda), stiam asadar locatia, stiam ca Silistra inseamna orasul bulgaresc cu blocurile inalte si luminate putin mai incolo. Noi mergeam insa pe un drum (drum national) greoi, ingust si extrem de intunecat. La o frana mai brusca am cascat ochii mirata ; din bezna o maaare turma de oi, se uitau confuze la farurile masinii. Parca le desenase cineva acolo pe drumul din mijlocul lui nicaieri. Ocolim asadar prudent oile, speram ca n-au coarne si nici dorinta de frecare prea intensa.

Inca cativa kilometri pe un drum luminat doar de faruri, prafuit, uscat si plin de gropi, am ajuns in curtea unei rezervatii arheologice. Glumeam cu episoade din Blairwitch. Am realizat ca e musai sa facem cale-ntoarsa vreo cateva sute de metrii pana intr-un luminis. Ironic spus luminis, era o poteca permisiva, copaci inalti, tufisuri si rapa spre apa.

Pustiu si bezna. Imi dorisem un loc indepartat si fara de civilizatie, si primisem muuult peste!

Am incercat variantele ajutatoare: cautat prin tufisuri dupa animale salbatice, cautat loc de cort, cautat lemne de foc, ferit de tantarii piranha. Succes la capitolul cort...in rest doar tremurat si tresariri sub vant.

Am montat cortul, arbaleta si cutitul erau la indemana (nu la indemana mea) si somn.

Undeva pe la 3 dimneata o lumina puternica (X files) m-a trezit brusc. Lumina, intuneric, lumina intuneric. Inima imi batea cu putere, respiram incet, nu inteleg de ce aveam senzatia ca afara e un buldozer care va impinge cortul in rapa... Era doar masina, a carei alarma se activase, fara sonor. Somn!

Primele raze de soare au navalit in cort curajoase, m-am trezit si am iesit spre a cerceta locul. Absolut fantastic. Nimic din pustiul terifiant din seara precedenta. Un loc linistit, cald, proaspat...dar nu tinta finala, am aflat in cele din urma.

Asteptam restul echipajului pentru a ajunge pe insula. Insula?! DA!Pacuiu lui Soare! Se ajungea doar cu barca, urmand sa lasam masinile pe malul Dunarii.

In prima jumatate de vineri am inspectat locul. Desi era un alt mal de Dunare m-am minunat de fiecare detaliu dupa cum urmeaza; salcamii salbatici n-au spini, "la pietre" nu e deloc monument arheologic, tufele de cimbrisor sau levantica (nu stiu de fapt ce erau), arbaleta&cutitul de vanatoare, ciocanitoarea si nu in ultimul rand soparla indiscreta.

Urma transportul bagajelor si al echipajului aproape complet inspre insula. Eu am fost prima.

Cand am cotit spre stanga si am zarit bucata de nisip de sub paduricea insulei am ramas muta de uimire. Aici era cel mai frumos loc in care... inca nu pasisem (eram in barca). Soarele se pregatea sa apuna, fiecare detaliu era portocaliu - aprins. Linistea era cuceritoare, apa calduta din mal era oglinda violeta a cerului. Intampin din nou dificultati de exprimare, asa ca voi pune poze pentru a inlocuii cele 1000 de cuvinte.

Patru drumuri mai tarziu, un munte de bagaje, si 5 persoane pe un colt nisipos de insula. Asteptam cu drag forma finala a gastii, respectiv motoristii Sonia & Florin.

Am remontat cortul, aranjat bagaje, ne-am mobilizat cu totii entuziasmati, urmand sa pregatim focul de tabara.

In ultima raza de lumina a fost parcurs ultimul transport de pasageri motociclisti incarcati cu bagaje inchise ermetic.

Aici devin indecisa...sa fac o maaare paranteza?Sa evit subiectul?Sa va spun drept, aspectul imediat urmator nu m-a deranjat extraordinar de tare...nu a reusit sa-mi eclipseze minivacanta, insa recunosc ca a fost ghimpele din coaste pentru urmatoarele doua zile. Cred ca n-am cerut eu suficient de convingator "pauza de oameni". Si a inceput cam asa : motor de barci, gasca mult mai numeroasa decat a noastra si "va deranjeaza daca punem si noi cortul aici?".

Cortul a devenit bazar, minidisco, satra, sau cum vreti voi. Muzica!?!?! "macar nu-s manele", dar au fost si manele neasteptat de repede ,in functie de setea alcoolica a vecinilor.

In tot acest timp, noi ne vedeam de focul de tabara, adunat vreascuri, copt porumb, prajit slaninuta... Ne bucuram de natura, e cel mai corect spus.

CERUL! Am tot povestit de cerul din ograda bunicii mele...acel cer aproape de pamant. Plin de stele, de un albastru inchis, care se misca inspre in jos, si de care nu ma saturam nici cand dormeam afara pe patura pana tremuram de roua. L-am regasit. Acolo pe insula.

Nicaieri in afara de ograda bunicii n-am mai vazut acel cer, insa vineri si sambata noaptea ne-am regasit ca doi amici. I-am spus ca mi-a fost dor de el, l-am intrebat de ce e atat de trist si indepartat in toate locurile mai putin aici. Nu mi-a raspuns, a luminat din stele, a venit mai aproape, i-am zambit si-am inteles...nu-l cauta nimeni cu adevarat!

Am adormit greoi in zgomot de fond, taiat de lemne si glume proaste ale vecinilor. Eram poate prea fericita de locul acela pentru a lua in seama civilizatia groteasca care ne urmarea parca pentru a ne comunica ca suntem bipezi infectati de tehnologie.

Dimineata in schimb am uitat pentru vreo jumatate de ora de peisaj si vacanta, cand m-am trezit in ritm de samba. Am ridicat capul din sacul de dormit si aveam crima inscriptionata in creier. Daca nu crima, macar daune! Am iesit isterica din cort, cautand o galeata cu apa cu care sa le ruinez aparatura muzicala! Mi-am pus tricoul Cradle Of Filth si dupa mult timp am fredonat mental cateva versuri satanice in timp ce ma spalam pe dinti. "i kill without scrupule or silent regret..."

Mi-a trecut repede insa, am vazut soarele prietenos, peisajul in continuare exceptioal, fetele somnoroase ale celorlalti membrii participanti la excursie si mi-a revenit pofta de viata.

Florin si Sonia si-au continuat traseul spre Corbu (plaja unde fac ei trafic de scoici) iar noi am decis sa cautam o insula parasita unde nu se-aude muzica din barci.

Am luat barca si-am cercetat imprejurimile... Am gasit o fasie destul de intinsa de nisip, parasita chiar si de tufisuri, un adapost al pescarusilor obositi, unde am ancorat si noi.

Copilul dement a inceput sa alerge dupa pescarusi, sa se scalde in apa calaie si sa se tavaleasca pe nisipul fierbinte. Am lasat soarele sa ne prajeasca cateva ore si cand am obosit ne-am intors spre insula noastra, am bantuit ruinele cetatii mentionate mai sus (in link), m-am intins pe pietrele de sute de ani, in ultimele raze de apus, am pozat ...

Apoi ne-am intors in tabara unde cartofii erau deja in jar, si carnita pe gratar. Peste n-am reusit sa pescuim...nici macar la portofel, asa ca am degustat puiul :)

Cu burtile pline si obrajii rosii de la focul de tabara ne-am retras in cort, am parcurs in gand ziua insorita si-am adormit bustean in ciuda vecinilor inca galagiosi. Somn odihnitor!

Duminica dimineata, aproape ritualic m-am trezit, spalat pe ochi,fata, dinti, preparat cafeaua cu lapte fierbinte, apoi m-am tolanit pe nisip urmarind apa.

Am observat privirile tuturor atintite spre apa la fiecare gest de relaxare. Fiecare dintre noi avea cate un moment de privit ...in gol... spre apa. E unul dintre lucrurile pe care le-am remarcat. Priveam fara sa ne dam seama, gandurile iti zboara, uiti de existenta cotidiana, esti un fulg de pescarus purtat de vant...atingi apa...

De obicei in zilele de plecare devin usor trista. Mi se intampla sa ma indragostesc de fiecare loc, incerc sa-l memorez, sa-i croiesc bucatica de suflet de unde promit sa nu-i mai dau drumul. Indiferent daca revin sau nu in locul respectiv, primele impresii raman necontenit...

Duminica am iesit la o ultima vanatoare de serpi, fara rezultate spectaculoase... Am reusit insa sa descoperim cam toata insula, pe mal sau prin padure. Am gasit un pui lenes de pescarus, proptit pe-o craca de copac care tipa dupa mama pescarus. Dupa ce l-am studiat vreun sfert de ora am realizat ca puiul primea hrana-n cioc de la toti membrii familiei. Scenarii peste scenarii...concluzie...totul se datoreaza educatiei :)

Inainte de strangerea taberei am dat o raita pe Dunare cu barca. I-am zambit soarelui care impletindu-se cu vantul ma biciuiau placut si mi-au facut, asa cum le-am spus ca-mi doresc, bujori :)

Dupa pranz, total lipsiti de entuziasm ne-am apucat de impachetat si de strans corturile. Mi-era ciuda ca si vecinii galagiosi strangeau tabara. Vroiam sa ramanem acolo, cand e pustiu si liniste...

Am incarcat bagajele in barca, venise si nea' Ionica cu lotca lui de fier, plina de rugina sa ne ajute sa transportam cu un singur drum si oameni si bagaje. Am reusit :)

Totul imbarcat, un suvenir cu multe picioare si posibil veninos (un mare paianjen) se proptise in barca urcata pe remorca. Dupa sedinta foto a fost capturat, botezat si pastrat spre cercetari.

Intoarcerea n-a fost spectaculoasa, posibil si din cauza aglomeratiei la imbarcarea pe bac. Am asteptat cuminti si transpirati sa ne vina randul printre celelalte 50 de masini, si vreo 30 tipic romanesti care-au demarat in praf croindu-si loc in fata. Nu se poarta randul civilizat la romanii de la Ostrovit :) Un militian confuz privea neputincios spre norul de colb ce-l lasau in urma masinile care intrau in fata celor regulamentari.

Toata lumea vorbea de aglomeratia de pe autostrada... weekendul carase peste o suta de mii de romani pe litoral. Aveam acel gust amar in gura. N-avea rost sa injur, aveam sa fac asta de indata ce ma sufoc in poluarea capitalei.

Ne-am imbarcat, am traversat rapid Dunarea, m-am uitat in urma cu tristete, si-am promis ca revin...

Cu soarele in ochi...dar nu pe autostrada, ci linistit pe vechiul drum de mare, cel uitat de corporatistii de weekend, am reusit sa ajungem in Bucuresti...

nu mi-a fost dor!