Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi...

...de ce nu suna bine "ultima noapte de razboi, intaia noapte de dragoste?"...

Trebuie sa continui seria de similitudini intre dragoste si razboi. Luptam precum iubim, luptam pentru ca iubim, dar pana la urma linia intre dragoste si razboi este extrem de subtire si fragila.

Revin la intrebarea: cand am trecut de la ceva pur fizic la ceva mental/sentimenal? "De data asta nu mai fugi" mi-a spus, iar eu nu aveam replica. Imi citise gandurile, si ma simteam dezgolita, transparenta, cu toate ca ma asteptasem sa accepte inca o data ca fiind doar o scapare, o noapte, nimic mai mult.
N-am fugit, din contra, o saptamana am trait cu sex si orange-vodka. Initial mi-am spus "orice minune tine trei zile", si-n a treia zi de nesomn cu tot cu minunea ce promitea sa tina am dat pe gat 3 pahare de vodka cu suc de portocale mai mult ca sa adorm...fara sa gandesc. De fapt cam asta e tot ce spuneam : "nu vreau sa gandesc!" Am renuntat treptat, de buna voie la functiile mele cerebrale, la constiinta, la orice urma de inteligenta care m-ar fi pus in tema cu ceea ce mi se intampla.
Ramasesem cu un dram de simt al responsabilitatii care imi dicta ca nu am voie sa ma implic mai mult decat o facusem deja. "Nu te implica, te vei complica". Aiurea! Ma balansam cu eleganta pe o muchie de cutit, si-mi placea fiecare strop de adrenalina care-mi pulsa neincetat prin vene.
Ceea ce gustasem cu ceva timp in urma se manifesta acum zi dupa zi, fara incetare. Nu aveam nevoie nici de hrana, nici de tigari, nici de oameni, nici de job, ne hraneam din energiile noastre cu o sete vampirica. Ma speriam foarte tare in scurtele momente de luciditate si intrebam "cand o sa ne eupizam?". Mi-era teama ca avalansa cu cat are viteza mai mare cu atat e mai puternica...
"vreau sa te invat sa iubesti" mi-a spus.
Cuvinte precum "iubire", incredere", "puzzle" mi se pareau atunci dulcegarii din filme. Imi condussem viata dupa anumite principii, bine gravate in creier, nimic nu ma contrazisese, si nu aveam de gand sa ma las corupta.
Oamenii din jur mi-au spus ca radiez. Nu ca i-as fi ascultat vreodata. Aveam propriul nostru univers in care ne baricadasem cu buna stiinta pentru ca eram suficienta hrana,aer,apa unul pentru celalalt. Nu am fi irosit nici cuvinte pentru cei din jur. Adoram sa fim izolati si sa ne inchinam la propria fericire. Mie imi era totus teama. Iar aveam acel sentiment, ca-mi fur, zile, saptamani de viata.
Cu aceiasi precizie chirurgicala am ajuns sa tanjesc dupa dulcegarii. Isi faceau efectul ca un drog. Daca nu ma injectam la timp cu doza de fericire intram in sevraj. Daca mintea mea intra in contact cu realitatea mi se parea urata, gri, rece, si ma ascundeam sub plapuma in bratele care ma cuprindeau perfect.
N-a trecut mult timp pana imposibilul a devenit posibil,natural, firesc, primul "te iubesc" mi-a iesit, mi-a scapat, m-am simtit eliberata, satisfacuta ca l-am spus. De aici totul devenea posibil.
Ma simteam ca un invatacel care absolvise. Invatasem sa iubesc! Eram de fapt dependenta.
Personalitate, orgoliu, intimitate, vointa, ratiune, oameni, ramasesera cuvinte asternute pe bloguri, prin caietele vechi de poezii, acum existau doar sentimente, hrana, nevoie de noi.
Acel noi a luat nastere, maternitatea fiind sufletul meu, l-am hranit cu mine, i-am dat viata, el a fost samanta, rodul, si aproape cu chinurile facerii l-am rostit: NOI.

Consideram ca pana atunci traisem si respirasem doar ura. Asta stiam cel mai bine sa fac, opusul iubirii...
Un fragment de secunda, cateva pagini de carte "luni de fiere" a lui P. Bruckner mi-au disecat memoria si m-au facut sa traiesc, sa accept subit ca de la dragoste la ura, nu e decat un pas. Ura poate sa uneasca oamenii mult mai puternic decat dragostea...
si urma sa aflu acest lucru prin fiecare por al meu, pe fiecare milimetru de piele sarutat adineaori cu cea mai mare pasiune...
(to be continued)