Cu și despre...

...superstiții, dorințe împlinite și incredere în sine.

Am voie să am câteva supersiții, nu-i așa? Pe măsură ce omul dă nas în nas cu știința, acordă tot mai puțin interes explicațiilor abstracte și își caută explicații logice, raționale și bine dovedite.

Ei bine, eu încă mai am câteva "scăpări" pe care mi le permit tocmai din dorința de-a nu cădea definitiv în patima realismului.
Povestea șnurului de mărțișor o știți: legat la mână, purtat o lună, legat în pom, dorință împlinită :) Povestea dorințelor mereu împlinite, chiar și a celor dorite greșit, iar o știți, că bat din taste pe subiectul ăsta de o mie de ani.
Asta-i superstiția mea. Vreau să cred și în lucruri inexplicabile, măcar o dată pe an. Și în Moș Crăciun, uneori :)
Am dat jos șnurul de mărțișor. Cu tam-tam, că doar vorbim despre mine aici, nimic nu mi se întâmplă fără scântei.
Mai întâi a fost debusolare, cine-l leagă? Că tradiția spune că trebuie să-l lege ursitul. Dar eu am regulile mele iar în ursiți nu mai cred :) Așa că mi l-a legat un bun și drag coleg de muncă.

Apoi au fost câteva discuții fugitive cu sinele, "ce să-ți dorești măi Cristina, ai grijă de data asta". N-am fost de acord cu dorințele mele, mi se părea că depind de alții și nu voiam asta.
Și, în cele din urmă, cine-mi rupe ața, că iar vine tradiția din bătrâni cu alte reguli pe care eu n-am chef să le respect. Dar, parcă nici nu aș implica iar pe cineva impersonal, oricât de mărinimos ar fi fost colegul.
Așa că, în ultima zi din martie, la ore târzii, după programul meu draconic, m-a "hăituit" unul dintre cei mai buni prieteni, cu motor cu tot, ca "să-ți rup ața Mițo".

Cu doar o oră înainte de miezul nopții, ca o Cenușăreasă ce sunt, am atârnat de copacul din curtea cârciumii mele preferate șnurul ce-mi purta dorința. E o prostie, e o superstiție, e o altă nebunie de-a mea, e un copilărism, e pur și simplu ceva ce-am vrut să fac.
Actul în sine are atâta dramatism cât vreau eu să-i acord. Dar, în spatele lui (al actului) au apărut (cum altfel) mai multe revelații. Că despre asta e de fapt povestea, de dorit, nu vă spui ce-am dorit.

Una peste alta, ca un cumul de concluzii, vă pot spune că iau foarte în serios acel "ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple" și că nu vreau să pun în cârca nimanui nici fericirea mea viitoare și nici dezamăgirile mele posibile.
Când ajungi să-ți depășești anumite fobii/complexe și să îți recapeți încrederea în tine, categoric aceeași problemă nu te va mai putea doborî și a doua oară.

Mă simt puternică. Mă simt bine cu mine. Pentru prima oară de când mă știu, n-am niciun alt scop decât a fi EU, pentru că îmi place de mine :) Și până acum nu mi-a plăcut, m-am iubit pentru că aveam impresia că trebuie să fiu iubită ca să fiu fericită.

Nu trebuie. Nimic nu trebuie.

Momentul meu

Că iubesc Cișmigiul, se știe. Că-l ador primavara...iarăși nu e vreo surpriză.

Culmea, habar n-aveam că au înflorit pomii. Traversatul Cișmigiului nu mai face parte din traseul meu matinal, iar de câte ori îmi propun să dau o fugă să-l salut...mă iau cu altele și uit.
Evident că și momentul trebuie ales. Aș prefera să fie dimineața când nu e abuzat de vizitatori. În weekend nu mai e Cișmigiul meu, e parcul cel mai vânat, iar mie nu-mi prea place să-l împart.

Azi am reuşit să mă rup câteva minute de nebunia cotidiană şi să evadez în Cişmigiu. Încă reuşesc să-mi păstrez metafora în suflet. Încă nu mi se pare siropos să zâmbeşti ca prostul în faţa unui copac înflorit. Am câteva contradicţii atât de ale mele încât nimeni n-ar reuşi să le înţeleagă dacă eu aş încerca să le explic. Şi din acest motiv nu le împart. Aşa şi cu Cişmigiul. Nu-mi plac plimbările prin parc şi nu mă topesc după clişee romanticoase sub magnolii parfumate. Dar...locul ăsta are ceva ce nu am găsit în niciun altul. Mă pierd într-o poveste atunci când îl inspir şi am sute de idei aatunci când îl privesc. Ca să nu mai spun că, pentru mine primavara, atunci când închid ochii, înseamna toţi copacii din Cişmigiu, zugrăviţi în culori pastel, amestecându-şi mirosurile şi formele. Asta, plus zgomotul păsărilor. Şi spun zgomotul pentru că nici ciripitul păsărelelor nu mi se pare poetic până nu ajung în parcul lui Eminescu. Acolo însă devine tolerabil, ba chiar melodios.
Am o mie de trăiri legate de locul ăla şi n-am chef să le explic acum. Este timp.
Azi vă scriu despre azi.

Habar n-am când or fi înflorit copacii, cert e că nici unul nu mi-a ieşit în cale până acum. Aşa că, în momentul în care am intrat în parc şi am văzut nemernicii plini de graţie am...înlemnit. Şi îmi venea să îi inhalez şi să mă sufoc cu ei, toţi.
Ştiţi disperarea aia ce te cuprinde când vrei să faci cât mai multe lucruri în acelaşi timp, dar, cumva ai vrea să le şi faci pe toate bine? Aşa şi cu mine. Vroiam să vâd pomii, să îi respir, să mă zenific, să găsesc o bancă, să cuprind cât mai multe cu privirea, să fiu totuşi economă cu timpul şi...în acelaţi timp să ... (ciudat) împart momentul cu cineva.
Mă tot gândeam că n-are rost să sper că, cineva, mi-ar înţelege trăirile, mai mult, nimeni nu merită să fie pedepsit să-mi înţeleagă poezia atunci când vorbesc despre Cişmigiu. Dar... "Cristina, fă ce simţi, bla-bla-bla" (vocile alea enervante, v-am mai spus despre ele).

N-am împărţit momentul...pentru că...nu l-am împărţit. Nu despre asta vroiam să scriu :)

Am stat 5 minute în Cişmigiu pe o bancă, m-am uitat la norii gri, apoi m-am lăsat încălzită de soarele timid, apoi am făcut 2-3 poze. Am realizat că nu se despică pământul în două dacă nu împarţi ceva cu cineva. Ba mai mult, tot mi-am luat porţia de zen şi chiar aveam nevoie de asta.
Am realizat că există anumite momente de care te poţi bucura singura, fără absolut niciun regret. Am realizat că ştiu să fiu fericită simplu. M-am auto-flatat niţel spunându-mi că nimeni nu ştie să iubească Cişmigiul aşa cum o fac eu :)
Am realizat cât de repede a trecut timpul...
Şi, m-am convins din nou că dacă vrei ceva cu adevărat, îţi iei, fără să mai aştepţi.

Ah...şi încă ceva (dar asta v-am tot spus-o în fel şi chip, în diverse articole). Mi-am dat seama încă o dată că mie, de-a lungul timpului mi s-au împlinit absolut toate dorinţele, indiferent cât de ciudate au fost. Singurele momente liniştite au fost cele în care n-am ştiut ce să-mi doresc. Ca şi acesta, de azi, din Cişmigiu.

Urmează să-mi leg şnurul de mărţişor de un pom :)

Cele din urma zile de martie

Dusa e si luna martisorului, cea ce trebuia sa fie intaia luna de primavara...

S-a aratat bacoviana, fastacita, amanta a gerului cu multe fasoane, fiori reci, ploi gri si soare viclean.

Stiu ca a trecut martie pentru ca mai am o zi pana sa-l pun pe EL sa-mi rupa snurul de martisor de la mana...sa-mi pun o dorinta, sa-l leg apoi de o crenguta de copac.

Doar ca inca n-am vazut nici un copac inmugurit...parca nimic viu - foarte mult praf purtat pe aripi de vant ; si cateva raze ce tin neaparat sa arate ca ard.

Multi oameni cad prada asteniilor.

Anul acesta toata vina e data pe astenia de primavara, doar ca n-am avut inca primavara!

Astenia mea a fost surprinsa de o ignoranta de proportii. Mi-am permis sa-mi vars naduful in scris de cateva ori iar acum am o aura protectoare care-mi permite sa fiu intangibila.

Nu sunt din cale-afara de energica, insa ma automotivez pe cat posibil...

Ma simt din ce in ce mai transparenta, la fel ca si ultimele zile de martie.

Nu in sensul ca incetez sa simt, sa exist ci nu-mi mai pasa atat cat imi pasa. Devin oare superficiala?
Lama aceea rece de bisturiu pe alocuri ruginita se vrea stralucitoare si intens utilizata. Da apoi ii raspund plictisita: "la ce sa merite efortul?"

Avem amandoi ganduri de vara, vrem sa fugim in lume, pe-o plaja doar de noi stiuta, unde n-avem nevoie de haine sociale, imagini corporatiste...

Cu-aceste ganduri sub nori imi savurez ultimele zile din intaia luna de primavara.

Fugind de astenie!

Mai exista cate o dimineata in care ridic oblonul, rad la geam si-mi spun "azi o sa fie o zi buna!". In acele momente imratisez orice decizie ar lua viata legata de mine si de existenta mea. Suntem muuult prea mici si nesemnificatici sa stam in calea celor menite sa se intample.

Avem totusi sclipiri de geniu si putem invata de la viata cum s-o dirijam, ce sa savuram, ce sa ignoram, de ce sa ne bucuram, cand sa ne ascundem lacrimile si cand sa urlam din toti plamanii!

Amuzant mi s-a parut cand o prietena ii vorbea altei prietene despre placuta astenie ce are sa vina. Ea crezand ca astenia de primavara e un fel de stare euforica de imbratisare a vietii, natura cazand prada soarelui si veseliei...

Scriind acestea realizez ca pentru prima oara in viata mea sung gri. Nu gri in sensul trist, ci gri in sensul de mijloc. Pana acum eram alb sau negru, eram zi sau noapte, eram sus sau jos...

Astazi sunt gri.... (de fapt sunt imbracata in albastru si daca o spun in engleza tot trista iese..dar nu-s, pe cuvant ca nu-s!)

Va doresc sa vedeti primul copac inflorit si sa nu va pese de nimic!

Primavara din noi

Astazi m-am trezit extrem de bine dispusa. Profit de aceasta ocazie sa impart zambete si ganduri bune, pentru toata lumea.

Vreau sa fi trecut iarna aceasta urata si vreau sa iubesc fiecare raza de soare. Sa-mi placa fiecare gura de aer proaspat cu iz de viata.
Mi se intampla sa ies brusc din orice stare si sa am o sete de viata teribila. Sa uit de toate rautatile celor din jur, sa ignor cu desavarsire energiile negative, sa vreau sa iert si sa vreau sa-mi fie mila de cei mai putin norocosi decat mine.
Am toate motivele din lume sa urlu din nou la lume ca-mi place sa traiesc, sa va doresc si voua (tuturor) sa incercati sa luati in calcul doar aspectele bune...ale zilelor mai putin roz.
De-a lungul timpului cele mai dese indrumari ale mele au fost catre o evolutie spirituala a fiecaruia dintre noi. Pentru ca trebuie sa ne educam mintea mai intai. Iar aceasta etapa de invatare nu se sfarseste niciodata.
Astazi nu mai dau "lectii de viata" astazi vreau sa imi recapat veselia amortita odata cu gerul.
Eu inca ma consider un copil tembel, inca am nevoie sa fiu rasfatata si iubita si protejata. Inca imi place sa rad la viata si sa ma joc cu toate cuvintele.
Hai sa consideram aceste prime raze de soare un nou inceput. O noua viata. Hai sa ne indragostim de noua primavara!
Hai sa incepem prin a ne iubi si a ne accepta pe noi. Apoi rand pe rand toti oamenii din jurul nostru...
Acesta e martisorul meu pentru toti cei ce ma citesc.















P.S. Sa stiti ca dorintele din snurul de martisor se implinesc intotdeauna. Trebuie doar sa crezi in ceea ce-ti doresti.

Pauza de inspiratie

In ultima luna am scris din ce in ce mai putin...

Pesemne blogul a fost manta de vreme rea, coltul de internet care m-a ascultat si vindecat iar acum relatia noastra monotona cauta o portita de iesire?
Pur si simplu m-am decis sa tin mai multe pentru mine si doar pentru mine... Opinii din exterior n-am deoarece nu sunt atat de activa, interesata, pasionata si implicata in mediul inconjurator.
Da, protejez animalele, protejez natura, am cateva convingeri puternice, dar in afara de acestea, credeti-ma sunt atenta numai la traista mea...
Tanjesc dupa zilele cu soare, tanjesc in fiecare dimineata dupa serile noastre, tanjesc in fiecare weekend dupa concediu...cred ca ma integrez perfect in marea masa de oameni cu dorinte normale.
Mai putin cea cu India... De o perioada incoace mi-e tare tare tare dor de o bucata din tara aceea sfanta.... Caut haine, obiecte de cult, muzica lor, scrieri despre ei, si cred ca oricat le-as invata istoria, le-as copia garderoba si imita altarele de rugaciuni...pana n-am sa simt sub talpi pamantul lor am sa visez acolo....spre India.
Cam acestea sunt starile mele sufletesti din ultima vreme...in cotinua asteptare...
Aici de fapt vreau sa ajung sa mai fac pace cu mine ; la capitolul timp. Am tendinta sa ignor intervale intregi de timp pentru ca eu din punctul A imi doresc sa ajung in punctul B, si pana acolo...nimic nu mai e relevant.
Care este astazi punctul B? Buna intrebare...

La capitolul evenimente de suflet ; am legat duminica snurul meu de martisor intr-un pom din padurea Baneasa... Am legat acolo o dorinta, si poate finele lui '009 imi dovedeste daca acestea devin sau nu realitate...Am sa va spun si voua :)

Cam atat...

Martisor

Am un snur la mana...un snur de martisor. Alb si rosu, impletit, legat cu 10 noduri, sta rebel pe incheietura mea, amenintand sa se desfaca.
In fiecare zi el ii mai face un nod "asa...sa nu se desfaca".
Ce-mi aduc aminte? Ca 1 Martie era prima zi cu soare...Prima zi cu flori, prima zi cu ghiocei (in nord nu prea apareau precoce).
Aveam o cutie mare de carton in care pastram toate martisoarele...si nu erau putine.
Primeam primul martisor de la...bunica mea :) apoi de la tata, unchiul, verisori...colegi de scoala.
Flori mai putine, insa multe jucarele de prins in piept....sub forma de bijuterii, nasturei, floricele din carton, care mai de care mai reusite...
Il alegeam pe cel mai frumos, si-l prindeam in piept, peste uniforma in carouri...ca sa-l vad toata ziua.
De 8 Martie "construiam" cadoul pentru mama. Uneori la scoala veneau fotografii, ne pozau sub sabloane cu "la multi ani mamico", mai faceam o felicitare cu globuri pisate si pasta de dinti la orele de "lucru manual" si toate micile atentii i le dadeam emotionata mamei. I-au placut, le-a pastrat, de fiecare data...
In liceu deja primeam buchetele de ghiocei...Martisoarele veneau din familie...si mergeau tot la cutie (oare mai exista cutia?).
In timp, martie a devenit ceva comercial...realizam ca e 1 Martie dupa florile pe care le primeam de la colegii de birou. Martisoare...rar.
Cadourile au devenit din ce in ce mai consistente, dar fara simbol...Stiu ca odata, plictisita de atata tam-tam si flori, si cine romantice, am cerut eu sa primesc un snur alb-rosu...si atat...
N-am fost interesata de traditia si istoricul martisorului pana duminica, cel mai frumos 1 Martie al meu.
M-am lasat "legata" cu drag, chiar daca in prima zi aveam in continuu senzatia ca "ceva" ma tine de mana, ceva-ul trebuie sa dispara...
Am gasit cateva mici explicatii despre darul primaverii, iata-le pentru cei interesati:

"Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept."
"Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: " scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet..."
"Unele fete respectă încă obiceiul de a păstra şnurul legat la mână până în ziua când înfloresc pomii, semn că primăvară şi-a intrat pe deplin în drepturi. În acea zi, băiatul pentru care anumite sentimente este rugat să încerce să-l rupă, folosindu-se doar de degetul mic. Dacă reuşeşte, se spune că cei doi vor fi fericiţi împreună."

Acum cand stiu toate semnificatiile, superstitiile, miturile, rad, si-mi aleg baba mea de Martie.

maine... 4!