Este sau nu este?

…iubirea exclusivistă?

Cochetam cu ideea de a-mi așterne câteva dintre gândurile ultimelor zile și anume că mi-s fericită și beată de amorezată și văd fluturi și curcubee și am roșu în obraji ca-n clasa a-4-a când am găsit primul bilețel de dragoste vârât în ghiozdan de Ovidiu. Colegul meu de bancă. Și vecinul meu de bloc. Și cel mai bun prieten al meu de-atunci.

Dar fericirea e egoistă și-o vrei închisă-n tine. Sau, poate am ajuns la vârsta la care știu să beau cu măsură și-mi permit o beție de emoții dar nu-mi permit să mă îmbăt cu orice poșircă și nicidecum mahmureala de a doua zi.

Asta-i bucuria anilor. Dacă până-n douășcinci ai curaj să sari din avion crezând că dragostea ți-e parașută și-ți trăiesti sentimentele precum un gay pride, mai încolo îți crește darul introspecției (presupunând că nu ești buruiană) și începi să vrei să faci totul bine.

Să n-o mai întorc ca la Ploiești (sau era Brăila?). Citesc muuuuulte studii, păreri, de la psihologi la oameni de știință și în cele din urma bloggeri care de care mai experimentați și, de ce nu, chiar și pe cei ce-și dau cu părerea din simplu motiv că pot (așa ca mine).

Nu dragilor. Nu ne macină dorința de-a vindeca lumea de cancer, nici nu vrem să construim roboți mai deștepți ca noi. Omenirea are o mare problemă de dezbătut și n-o să se oprească prea curând din asta: dragoste&sex.

Ieșim din epoca romantică. Nu ne mai creștem copii cu povești optimiste “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” și nici cu prinți de vin călare pe armăsari bălai.

Vremurile noastre sunt cele ale neîncrederii. Am citit articole care-mi spuneau că ne jucăm ruleta rusească cu sufletele noastre. Altele-mi spuneau să trăiesc clipa, să nu mă macine trecutul și să nu-mi pun întrebări despre viitor. Alte articole îmi spuneau că e bine să ții ochii închiși pentru că infidelitatea e precum oxigenul, indispensabilă. Articolele științifice susțin că avem predispoziție genetică spre poligamie și mai avem un creier care n-o să fie niciodată satisfăcut deplin.

Psihologii ne spun că ne putem vindeca de aproape orice. Una peste alta, subiectul dragoste&sex&relații este în continuare dezbătut și analizat pentru a găsi o rețetă a fericirii. Și suntem surprinzător de adaptabili. La aproape orice teorie.

Iarăși eu, fiind acum într-una dintre cele mai fericite etape ale vieții mele, mă încăpățânez să răspund întrebării: este sau nu este dragostea exclusivă pe termen lung?

Auzisem că una dintre metodele de tortură din închisorile asiatice era să le ofere încarceraților posibilitatea de a alege să primească mâncarea lor preferată. În fiecare zi. Pe toată perioada detenției.

Așadar dacă aleg azi să mănânc sarmale, sarmalele or să-mi bântuie micul dejun, prânzul și cina și poate chiar și desertul.

Avem prieteni diferiți în funcție de vârstă, în funcție de etapele din viața noastră. Am inventat bucătăria moleculară și hainele croite din aripi de fluturi doar de dragul diversității. Trăim vieți întregi căutând să descoperi locuri noi, pe apă și pe uscat.

TOT ceea ce poate fi exemplificat (în afară de apă) din existența umană ține de diversitate, inovație, curiozitate și experimente NOI. DAR când vine vorba despre dragoste și sex vrem să fie una singură, aceeași, pentru tot restul zilelor noastre, în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara iar noaptea s-o ținem strâns în brațe.

DE CE? Tare vreau să știu asta.

N-am putea să mâncăm același lucru în fiecare zi, n-am putea să purtăm aceleași haine zilnic, n-am putea să avem aceeași prieteni din grădiniță și cu siguranță ne declarăm frustrați dacă nu ajungem să vizităm măcar o țară străină. Dar vrem să iubim și să fim iubiți egoist. Vrem să îmbătrânim împreună.

Am prieteni în relații fericite și lungi. Am mai mulți prieteni single sau cu eșecuri sentimentale la activ. Iar acum m-am trezit chiar eu în ipostaza aia în care îmi vine să-mi spun că n-am mai iubit cum iubesc azi, că mi-e ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am făcut prima oară și n-au fost cu el pentru că vreau să-i dau lui toate primele dăți si toate ultimele dăți din viața mea.

Iar puțina rațiune pe care o mai am în mine (creierul reptilian, adică instinctul sau/și experiența) mă îndeamnă să îmi păstrez totuși și o dozăde pragmatism. Cum ar veni să împac și capra și varza. Să iubesc rațional.

Ori, tot aceleași creiere luminate susțin că dragostea este un sentiment hipnotizant care activează în scăfârlia noastră cam aceeași senzori pe care îi activează heroina. Așadar dragostea dă dependență.

În concluzie (nu-i tocmai o concluzie pentru că simt că n-am elucidat nimic ci doar am adunat câteva piese dintr-un mare puzze) vă întreb: ce facem? 

Este posibil să te îndrăgostești și să te țină până când ai nevoie de scutece pentru adulți? Sau tratăm sentimentul ca pe un viciu de care ne descotorosim după ce ne-au maltratat sufletește nenumărate experiențe marcante?

Faci sau nu faci un compromis?

Trebuie să recunosc că fac un efort să deschid acest subiect.
Dar...așa cum mi-am permis să dezbat singurătatea, cred că pot să-mi dau cu părerea și despre viața de cuplu.
Cu atât mai mult cu cât...am în jurul meu oameni/prieteni/cunoștințe care au probleme dintre cele mai diverse cu acest lucru: cu a fi într-o relație.
Cunosc atâââât de multe cupluri nefericte versus cupluri fericite încât...toate statisticile și toate dovezile din jur m-ar îndemna să consider monogamia și relațiile ceva aproape imposibil.
Cuuuuu toate astea, nu este imposibil. Părerea mea.
Chiar dacă cunosc doar un singur cuplu care contrazice toate regulile, mă încăpățânez să cred că ar fi soluții.

Hai să ordonăm idei. Ca să nu iasă o mămăligă.
Să zicem că vorbim despre oamenii normali care cred în relații și în ideea de cuplu.

O relație înseamnă un compromis. Da, de la bun început faci un compromis.
Poate tu nu-l numești așa pentru că ai nivelul de feromoni crescut la maximum și îți mișună fluturi în stomac și vezi inimioare roz.
Dar, în secunda în care ai acceptat să-i oferi unui om exclusivitate, ai întors curul geneticii.
Genetica îți spune: creaturo fugi de-ți împrăștie genele în cât mai multe direcții pentru că trebuie să-ți perpetuezi specia cât mai mult.
Tu îi spui nu-nu, eu mi-am găsit jumătatea și sunt de acord să îmi petrec restul zilelor pe culmile fericirii.
Și trec zile după zile în care îl privești pe făt frumos cu fascinație și vrei să îl descoperi, să știi totul despre el, să te hrănești cu mirosul lui și să-i dedici poezii.
Faceți amor ca și cum s-ar sfârși lumea, vă înțelegeți fără de cuvinte, vă completați în tot și-n toate și aproape că mi-ar arunca o cărămida în cap când îți voi spune că dragostea durează...3 ani.
Cam așa susțin specialiștii. Și eu cred că e la fel.
Dragostea aia de început, cu poezii și vată de zahăr și amor exagerat.

Ai acum lângă tine un om pe care îl cunoști cât de cât, ai încredere cât de cât, te completează și îți împarți anumite valori cu el.
Daaar uite că își aruncă șosetele pe jos și nu ți se mai pare atât de funny ideea să faci pe nevestica iubitoare ce le strange.
Sau ești obosită și ai fi vrut ca el să se gândească înainte ca te-ar proteja pe tine dacă ar fi mai atent. Saaaauuu...apar problemele financiare.
El e mai cheltuitor și nu reușești să îl convingi că ar trebui să fie mai cumpătat.
Saaau ție îți place shoppingul și el te ceartă.
Poate că nici nu se mai uită la tine ca la început. Poate că a mai întors capul după o fustă pe stradă... Poate că te-ai săturat să fii tu aia calmă și el ăla temperamental.
Saaau poate că vrei din nou o doză de nebunie.
Poate vrei să fie mai înfipt și să “fie bărbat, la naiba”.
Motive, motive, motive, motive, motive.
Azi unul, mâine altul, le testezi, le gestionezi, poate se adună, unele te rănesc mai mult, altele mai puțin, uneori ai răbdare, alteori simți că nu mai duci.
Și acum începi să mă crezi când îți spun că dragostea durează 3 ani?

Daaar…acum ești într-o altă situație.
Acum crezi că ai o relație serioasă. Îți spui că trebuie să lupți. Că sunteți de atâta timp împreuna, l-ai văzut în perioada roz și chiar crezi că poți resuscita. Până la urmă nimic nu-i perfect.
Daca ar realiza ce trebuie să facă, cum să se schimbe și câta dreptate ai tu… Când o să realizeze? Sigur trebuie să faci aia și cealaltă ca să “se rezolve”. Și….dacă simți că ai făcut totul și tot nu ” s-a rezolvat”…îți pui o aura sus, deasupra capului și…aștepți să fii canonizat.
Că…suporți chinul și trăiești într-o relație nefericită.
Bun…oi fi exagerat și eu puțin, ca să mă crezi și mai heităriță.
În primul rând: relația nu este nefericită, tu ești. Poate și partenerul.
Pune-i nefericirea ta în brațe și…cu siguranță tu ai scăpat (haha).
În al doilea rând: renunță să crezi în miracole. Ele nu se întâmplă. Vrei ceva? Trebuie să muncești pentru asta.
Apoi: vina este 50-50 și oricum nu contează care este vinovat, ci contează CARE sunt soluțiile.
Dar stai. Să derulăm.
Te întreb: găsești în tine dorința să continui această relație sau îți oferi o mie de scuze de circumstanțe atenuante? VREI să se încheie sau vrei sa continue?
Dacă și cu parcă nu își au locul aici.
Răspunsurile sunt cu da și cu nu.
Când ai stabilit dacă vrei sau nu, amintește-ți: poți să pleci în orice moment!
Apoi…recitește ce-am scris mai sus.
Da, da, partea aia cu nu există miracole, trebuie să muncești la tine, nu exită vinovați, trebuie să cauți soluții.
Apoi amintește-ți că i-ai întors curul geneticii, deci că faci ceva pe dos.
Trei mari lucruri de schimbat la tine: furia, atenția și violența.
De orice fel.
ASCULȚI nu doar auzi. NU răspunde instinctiv oricât de tare ți-a crescut pulsul și nu îți ataca (în orice fel) partenerul.

Mă tot minunez câte noi tehnici și abordări ar fi în stare oamenii să învețe doar pentru a arăta că ” au dreptate” sau pentru a ”demasca vinovatul”.
Mă minunez cât de multe suportăm doar pentru că nu facem pace cu noi și că ne e greu să acceptă că e imposibil ca o relație să fie roz până la adânci bătrâneți. Că dragostea se transformă în prietenie și respect. Că trebuie să îți tratezi partenerul cu respect și considerație nu doar cu iubire și cicăleală. Că trebuie să te pui mereu în papucii lui. Că trebuie să întorci și celălalt obraz. De ce? De ce nu?
Ce naiba e așa complicat?
Nu te forțează nimeni să stai într-o relație care nu te mai satisface, dar de ce ai vrea să te lupți la infinit cu tine?
De ce crezi că e suficient să fii prezent și să declari că iubești?
Ne schimbăm în fiecare zi, asimilăm informații noi, circumstnțele ne fac mai veseli, mai triști, mai răbdători sau mai alerți.
Relația de ce n-ar fi la fel?
De ce durează prieteniile câte două vieți iar relațiile se sting din ce în ce mai mult?
De ce crezi că e simplu?
Nu e simplu.
Dacă ar fi simplu toți am fi fericiți și împliniți.
O relație înseamnă efort. Are o mulțime de beneficii, dar, per total, relația e un efort.
Poți să-l lași să te obosească și să te îngroape, sau poți să depui acest efort constructiv.

Și, nu uita. Tu dai tonul. Ceri, dai, primești, oferi.

Chimie până în măduva oaselor

Ce matematică, ce literatură, ce biologie?
Suntem 100% chimie, 100% reacţii chimice pozitive sau negative.
Nu cred că 1+1 sau Luceafărul ar putea să-mi crească nivelul serotoninei.

Suntem compuşi din transpiraţie, salivă şi lacrimi (uneori)...plus alte substanţe rezultate ... de alte reacţii...chimice.
Sufletul e chimie. Iubirea e chimie, Viaţa e chimie.
Suntem într-o permanentă adulmecare de semeni şi într-un continuu experiment de potrivire a substanţelor care ne compun.
Iar rezultatele pot fi de mai multe feluri: orgasmice, catastrofice sau intermediare.
Intermediarul durează la infinit pentru că nu ne naştem chimişti. Descoperim prin experimentare.

Dacă pielea mea reacţionează pozitiv la atingerea ta. Dacă mirosul tău îmi rămâne în nări încă 2 zile, dacă saliva ta se usucă armonios pe umărul meu...Dacă.

Apoi visăm să devenim cu toţii alchimişti şi să construim sentimente cu puterea minţii. Căutăm cu disperare "substanţa" cu care ne putem droga la infinit fără să ne periclităm existenţa.
Dependenţa bună.

Să-mi spună mie careva că dependenţa de persoană nu se aseamănă cu dependenţa de narcotice. Că te poţi opri în orice moment, că nu vrei din ce în ce mai mult sau că nu există un "drog" preferat pentru fiecare personalitate.

Să fie dragostea o reacţie chimică? Să fie ura o substanţă otrăvitoare?
Să fim noi, toţi, doar nişte elemente minuscule care îşi caută combinaţia perfectă altfel riscă autodistrugerea?

Suntem cu toţii atât de talentaţi în a genera explozii...Unele pozitive, altele cu impact major şi daune colaterale.
Desigur, le căutam mereu pe cele dintâi. De fapt, asta e şi scuza pe care o invocăm de fiecare dată  -  că am avut intenţii bune, că am căutat potrivirea perfecta, combinaţia ideală, drogul neucigător.

Suntem cu toţii chimişti. Cu suflet.

In familie, de Paste

Acum, eu am doua familii: una la Baia Mare si una la Bucuresti :)
Iar Dumnezeu a fost atat de bun cu mine incat mi-a dat doua familii frumoase pline de suflet si de bucurie, tot El a facut ca timpul petrecut cu oricare din aceste familii sa fie unul de neinlocuit.
Pentru mine exista doua momente iubite, admise si sarbatorite ale anului - Craciunul si Pastele - poate marea majoritate a cititorilor sunt de acord cu mine ca acestea sunt cele mai semnificative si pline de emotie sarbatori crestine de pe mapamond.
E drept, am spus-o demult ca desi parintii mi-au ales religia cand eram in fasa (ortodoxa) n-as fi un exemplu de dat intr-ale bisericilor sau docmelor crestine...
Am luat cate ceva din fiecare religie a lumii ; catolicismul are misterele lui, ortodoxismul m-a ales la botez, dar in egala masura am studiat iudaismul, hinduismul si budismul.
Pana la urma admit ca Dumnezeu e unul, in toate cele inconjuratoare, cred in bine si in rau, in echilibru, armonie perfecta cu sinele, iubirea neconditionata dar n-am putut niciodata sa ma inchin la icoane saau sa ma inchin cu semnul crucii - fara sa am vreo doctrina a ceea ce simt.
Uite-ma totusi ca sarbatoresc Pastele si Craciunul conform traditiei crestine ortodoxe - uneori as vrea sa tin si Hanuka pentru ca este o sarbatoare in care cred si care-mi place (fara sa vorbesc aici de posibilele mele radacini).
Cand vine vorba de Craciun, ma stiti cu totii cat de euforica si plina de idei zglobii sunt. Goana dupa cadouri si murmur de "jingle bells" ; traditii de impodobire a bradului, colinde in surdina, privit melancolic pe fereastra si daruit putin din bucuria mea catre ceilalti mai nevoiasi...
Pastele nu face nota discordanta, desi mi se pare ca trece mai repede iar piosenia e putin trasa de par.
Ador sa gatesc, toate specialitatile culinare ale evenimentului ma incanta si aproape in fiecare an am o zi planificata pentru aceasta activitate.

N-am petrecut niciodata Pastele altfel decat in familie, alaturi de cei dragi si nici nu il pot percepe altfel decat cu o incarcatura sentimentala considerabila.

Este singura noapte din an in care eu/noi merg(em) la biserica ; "iau lumina" , am pielea de gaina si gatul uscat (nu stiu de ce), ma uit spre cer, multumesc pentru tot, ma las in voia sufletului cateva momente pentru ca stiu ca viata, sentimentele, si constiinta ne sunt lasate cu un scop anume.

Poate ca evolutia umana din ultimii zeci de ani a facut ca aceste traditii sa isi piarda din valoare, sa nu mai aiba insemnatate spirituala, sa fie comercializate la maximum (nu va intrebati ce legatura are iepurasul cu mielul si cu ouale de gaina, toate fiind de ciocolata si extrem de colorat ambalate?) dar daca raspundem pozitiv la acel indemn interior de-a simtii aproape oamenii dragi , va asigur ca veti fi complet impliniti si veti regasi macar particule dintr-o traditie aproape uitata.
Anul acesta voi petrece sarbatorile pascale acasa in Bucuresti alaturi de noua mea familie :)Mi-am programat diverse activitati toate zilele viitoare ( ca o persoana extrem de organizata ce sunt) si cred ca n-o sa mai am timp sa va urez toate cele caracteristice perioadei...

De fapt, caracteristic mie, ma astept sa cititi (iar) printre randuri, sa-mi deslusiti pilda de azi, s-aveti suficient de mult suflet incat sa fiti capabili sa simtiti tot ceea ce vi se transmite in fiecare zi, sa inmagazinati toate energiile pozitive ale vietii, sa iubiti din toata inima si sa fiti iubiti pe masura, sa etichetati unele momente ca fiind mai pline de magie decat altele (iar duminica nu face exceptie), sa va doriti orice iar dorintele sa vi se implineasca (pentru ca mereu se implinesc) si sa incercam sa fim mai buni macar pentru o zi...

P.S. Aseara mi-am lasat o dorinta si snurul de martisor intr-un copac-magnolie deosebit de frumos din Cismigiu :)

Despre rabdare si citit printre randuri

Ma tot gandeam...la virtutea asta numita rabdare...
Imi amintesc "din frageda pruncie" cand se intorcea mama de la munca, ii saream in cale si-o intrebam "ce mi-ai adus?ce mi-ai adus?" iar ea imi raspundea uneori "rabdari prajite"...
De cele mai multe ori primeam o mica atentie, o bomboana, o ciocolata...dar existau si "ocaziile" in care mintea mea de copil se frangea pe ideea de "rabdari prajite".
Nu ma pot lauda ca sunt un om rabdator...n-am avut niciodata aceasta calitatate...
Am avut rabdare de la 14 la 18 ani pe o singura fraza "cand o sa ma fac majora, am sa plec in lume". O repetam zilnic, ca o rugaciune, am facut un apogeu existential din aceasta dorinta, si mi-a reusit.
Daca-mi cereti alte dovezi de rabdare...nu cred ca am...nici macar cu mine insami.
N-am avut rabdare sa-mi traiesc adolescenta, am tras chiulul la traiul celor de seama mea si-am tins sa-mi depasesc anii ce-i aveam mereu. Intotdeauna minteam cand eram intrebata cati ani am...vroiam sa par mai mare, sa stiu mai multe, sa "am voie" sa fiu mai libera...
De fapt, cautand in scrierile mele vechi ma bantuie mereu si mereu acelasi cuvant ca o stema "libertatea mea", ma lovesc de aceleasi gratii (pe care azi le apreciez) "nu am voie".
Iar pentru toate acestea mai sus mentionate, vrand-nevrand a trebuit sa am...rabdare.
Fiecare mica dorinta, fiecare punct de atins, fiecare sentiment, toate au necesitat timp, uneori sacrificii, uneori intelepciune (de care n-am dat dovada).
Din punct de vedere carieristic rabdarea n-a fost niciodata o aptitudine a mea. N-am avut in plan o asceniune profesionala nemaipomenita, am invatat sa vreau ce-i mai bun pentru mine, sa-mi doresc sa excelez fara a pune mult accent pe timp. De altfel in ceea ce priveste exprimarea profesionala am considerat timpul ca fiind in detrimentul luptatorilor.Exista, e drept, momentul potrivit, locul potrivit si lucrul potrivit, insa toate aceste aspecte merg mana in mana cu ceea ce numim noi fler. Privesc asadar acest segment al vietii (cariera) cu optimism, in continua miscare, o lupta in contra-timp pentru afirmare. Niciodata nu e destul, niciodata nu e prea mult, intotdeauna e loc de mai bine.
Din punct de vedere sentimental...inca incerc sa deslusesc misterele rabdarii...
Avem sau nu nevoie de rabdare ca pansament sufletesc?
Desigur, e nevoie de rabdare pentru a ajunge la maturitatea sentimentala, e nevoie de timp pentru a intalnii jumatatea perfecta despre care se scrie in carti...
Pana la urma dragostea inseamna rabdare? Rabdare sa ce? Rabdare sa cultivam sentimentul suficient de puternic in sufletele noastre ca el sa prinda niste radacini de nedesprins? Rabdare sa cunosti in totalitate partenerul si rabdare sa-i accepti partile bune si partile mai putin bune? Rabdare sa ti se dedice trup si suflet pentru totdeauna asa cum v-a fost scris, asa cum ati visat?
Mie mi-e greu sa cred in toate acestea scrise mai sus...Eu le vreau pur si simplu, pentru mine trebuie sa se intample fara ca eu sa-mi dau seama, nu vreau sa stiu sau sa planific nimic.
Nu vreau sa am rabdare pentru ca nu vreau sa am nevoie de ea...
Daca este imposibil sa ma manifest fara rabdare atunci vreau sa o am inconstient. N-as suporta sa-mi reprim porniri si dorinte, sa ma asez cuminte pe banca timpului, capul plecat spunandu-mi "ai rabdare Cristina". Nu!
In ceea ce ma priveste, la nivel intim, prea intim, adanc in mintea si-n sufletul meu, intotdeauna mi-am ingaduit mici exceptii de la regula. Cu dezvoltarea mea ca fiinta, cu existenta mea ca specie, cu transformarile mele fizice, posibil sa am rabdare...insa in dragoste...ca si-n razboi, timpul e in defavoarea noastra...rabdarea nu e un atu. Parerea mea. In dragoste traiesti fiecare moment ca si cum ar fi ultimul, iei ce iti doresti, oferi ceea ce ti se cere, actionezi in nestiinta doar de dragul clipei nebune...
Despre cititul printre randuri, ar fi chiar penibil sa vin cu "tips and tricks". Cei curiosi inteleg, cei ce nu inteleg poate n-ar trebui sa fie curiosi.
Sub fiecare cuvant se asterne un gand. Gandul e mai lung decat cuvantul. Gandul e sadit in timp si radacina gandului e ori o traire, ori o dorinta...Nu luati de buna o fraza pentru ca ea are de cele mai multe ori o explicatie scrisa cu cerneala invizibila...
Cu cat ajungi sa cunosti un om mai bine, cu atat cuvintele lui scrise negru pe alb sunt doar note muzicale...Cuvintele n-au insemnatatea simpla a unei compuneri, cuvintele sunt chei spre labirintul mintii si poate al sufletului.

Acum va intreb...cati ma cunoasteti, citind ce-am scris aici?

Toti ne vindem...

Pana la urma toti ne vindem sufletele...
Ne ferim s-o spunem tare, s-o recunoastem, chiar sa acceptam ipocrizia, falsitatea si intr-un final contractul de vanzare-cumparare pe care-l semnam mental.
Nu va incruntati, e de bine, vorbesc din perspectiva unui om care lupta pentru acceptarea de sine, si-a constientizat existenta intr-o oarecare masura, tind spre armonia cu mediul inconjurator (oameni si natura...same).
De fapt nici nu pot sa numesc aceste manifestari inconstiente ca fiind realizari sa esecuri, cred ca sunt adanc infipte in ADN-ul nostru.
Ma voi limita in a dezbate (cu cele mai sincere si optimiste intentii) subiectul urmator :vanzarea de suflete!
Ati auzit de zicala "si-a vandut sufletul necuratului"? In toate formele posibile, adaptata la secolul nostru?
Eu cred, ca aproape toate actiunile pe care le facem pot fi traduse in simple procedee de vanzare-cumparare. Depinde de care parte stam.
Este imposibil sa dezbat toate actiunile umane (aici ma bazez pe voi sa-mi dati idei) insa pot sa-mi sustin afirmatiile in cateva cazuri.
Doua mari exemple imi sar in minte acum: carieristic vorbind :P si din punct de vedere sentimental :)
Omul se va vinde intotdeauna unei noi oportunitati. Vanezi un job, iti ceri pretul, il negociezi, te vinzi. O faci pe fata, sau diplomat, tot aia e! Am cunoscut oameni fara perdea care au declarat "sunt scump, si ma vand din ce in ce mai scump!" Toata stima! Pana la urma in functie de cat de bine ne vindem aptitudinile, obtinem cel mai bun pret pentru ceea ce prestam!
De ce n-ar functiona aceeasi logica si in plan sentimental si social?
Pentru ca nu ne place s-o admitem?
Cunosti o persoana, sa zicem ca o "vanezi" (sau nu, tot acolo) ajungi sa (cuvant de aur in vanzari) convingi aceasta persoana ca "serviciile tale" (farmec, sarm, inteligenta, aspect) sunt ceea ce isi doreste. Aici dragii mei punem punctul pe i. Se produce vanzarea! Te cumpara! Cu ce pret?
Ok, eu sunt fun, tu esti smart, eu sunt sociabila, tu esti gentleman, si putem sa enumeram cateva alte calitati sau defecte (in functie de ce anume apreciaza fiecare dintre noi) care dupa la finalizarea unui bun contract (invizibil) intre oameni.
Cumparam si vindem tot, incepand de la ei, saruturi, atingeri, sentimente, si in cele din urma ajungem sa cumparam vieti!
Cum poti sa cumperi un om pentru o viata intreaga? Convingadu-l ca daca se vinde ("se ofera" in termen diplomat) de-a intregul, pe termen lung, "serviciile" lui vor fi rasplatite.
E prea complicat?
In relatiile interumane procedam la fel...
Am ajuns sa cred ca fiecare om isi are pretul lui, in bani, produse, servicii, actiuni. Poate m-a pocnit pe mine prea tarziu ideea, insa am incercat sa corelez actiuni - interactiuni umane cu alte mecanisme, gen PR, marketing, si n-am reusit decat in mica masura...
Daca n-ati mai gandit din aceasta perspectiva pana acum, repet, departe de mine dorinta de-a sugera ceva negati (e umana abordarea), incercati totusi sa analizati in particular situatii similare...

Toti ne vindem, important e pretul!

Poveste reala

De ce ar conta povestea asta mai mult decat oricare alta? Poate ca este una din multele, insa a ajuns la mine, acum ceva timp, am avut acces in sufletul ei, am incercat sa lupt pentru ca povestile noastre se asemanau cumva...
A fost odata o fata (si inca mai este)...frumoasa. O fata vie, cu sufletul firav, gata sa-l puna in palma cuiva...fara masuri de precautie (as spune eu).
Nu-i era teama de durere, nu se hranea cu suspiciuni, era decisa sa traiasca fiecare zi ca si cum ar fi fost ultima. Vroia sa-si dea frau liber nebuniei din priviri, sa rada in hohote, sa faca dragoste, facand abstractie de lumea gri.
Pentru ca nu se poate altfel...a cunoscut un barbat. Da, un barbat, pentru ca n-avea nevoe de un baiat...baietii ii dovedisera ca-i pot frange fericirea c-un strop de incostienta.
In nebunia momentului...au facut un pact : fara obligatii (cum ar spune americanii - no strings attached). S-au gandit ca daca-si ofera reciproc suficienta pasiune, omitand cu buna stiinta de existenta sufletului, se vor diferentia de gloata normala si suferinda.
Povestea a mers ca pe roate, aproximativ un an de zile. Ea femeia pasionala, el barbatul incitat. Fara cuvinte, fara simtire, chirurgical as spune...prietenia lor (caci nu gasesc alt termen) se baza pe ocazionale devorari trupesti.
Cine a incalcat pactul, si mai ales de ce?
L-a incalcat ea, din toate motivele scrise mai sus. Era femeie. Oricat si-ar fi cenzurat latura umana la un moment dat colapsul ar fi venit...a inceput sa iubeasca...Si-a facut din asta un secret! Secretul ei, vina ei, a incalcat pactul (bine stabilit de altfel) si n-avea tarie sa ii spuna barbatului (si nu baiatului) ca il vrea. Sa-i spuna ce? Ca-i vrea sufletul, ca ii vrea dragostea, ca tanjeste dupa un alint, ca sexul animalic a apus, si-ar visa poate la clipe de tandrete, la povesti din filme...in care ei, amandoi, stabilisera ca nu cred...
Fata frumoasa a plecat capul... Pastrand un secret, ascunzand o dorinta, povara i-a intristat privirea, i-a sters licarul nebun de pe chip.
Incet, fara sa-si dea seama, cauta in fiecare gest al lui urme de tandrete, franturi de sentimente... Ajunsese sa le caute facand sacrificii. Sa lase senzualitatea, pasiunea, nebunia, sa puna in loc o vorba calda, sa-i asterne la picioare o femeie de casa, o femeie disponibila in orice moment, chiar si pentru curatenie, pentru calcat, spalat, gatit, ce mai...menaj...servicii.
N-a observat diferenta?Sau poate ca el primea un bonus...Cineva care-i oferea amor, dar si menaj, respectandu-i conditiile, nici o obligatie, nici o expunere, nici un cuvant.
Cu pasi siguri fata indragostita a devenit un caine supus. Un caine care-si venereaza stapanul, care ii stie de frica, care lupta pentru atentie dar lupta de fapt doar in sinea ei, caci de primit n-o primea.
Dupa alt an, de data aceasta unul plin de durere (pentru ea) si indiferenta (pentru el) fata si-a luat in brate ramasitele-i de energie ramasa si i-a declarat pentru prima oara ce simtea.
Cat de greu ar fi fost pentru el sa-si dea seama? Marioneta cu suflet, femeia cu ochii tristi, care te slujeste la propriu, iti marturisete ca te iubeste...ca o sclava, ca o boala, ai ajuns sa-i conduci existenta fara ca tu, barbate, sa stii???
Povestea are detalii multe, umilinte de nedescris, care ar strapuge orice urma de logica umana. Purtand acest stindard al dragostei, fata din poveste a uitat sa traiasca, sa zambeasca, sa vorbeasca... Fata si-a pierdut putin cate putin orice urma de echilibru, de ratiune, de intelepciune si-a devenit vie doar prin cuvintele (comenzile lui). Sa ne intelegem: vizita scurta, menaj, sex, acasa! Asta inseamna o comanda ferma, iar ea nevoita s-o execute.
Nevoita? De ce, ma veti intreba crispati...Pentru ca dragostea e oarba, rad, si nu pot decat sa-i accept aceasta explicatie...
Ce-a spus barbatul cand fata i-a marturisit povara ce-o apasa de-atata timp?
"Nu ma intereseaza"
Ea n-are insa suficienta putere sa se desprinda din poveste... Nu poate sa se rupa din acest univers bolnav care o inconjoara...care o subjuga, care-i rumega viata ca un virus de netratat...
As folosi cuvinte reci, si-as spune ca este o poveste clasica de misoginism si masochism. El misogin, ea masochista, insa nu pot sa ma dau batuta inainte de-a intelege ce simte...
E o poveste fara final, caci el (oricare-ar fi) se lasa asteptat...
Fata priveste fiecare noua zi cu speranta inclesatata in minte. Se lupta cand cu demonii ce-o fac sclava lui, cand cu frica de-al pierde...atat cat il are...
Nebunia, dragostea, frica, suferinta, pasiunea, dorinta, speranta, sunt cuvinte care-i par bolnave...cuvinte care inlantuie de fapt o poveste, o drama, fara titlu...fara logica, fara final?
De ce am scris? Pentru ca omitem sa credem in astfel de intamplari, pentru ca pastram distanta, pentru ca nu dam pareri...nu dam sfaturi...Pentru ca eu refuz sa cred ca n-o putem ajuta...

Hai sa nu catalogam, sa cautam un raspuns (un final ipotetic)...care sa redea viata fetei din povestea reala...

Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi...

...de ce nu suna bine "ultima noapte de razboi, intaia noapte de dragoste?"...

Trebuie sa continui seria de similitudini intre dragoste si razboi. Luptam precum iubim, luptam pentru ca iubim, dar pana la urma linia intre dragoste si razboi este extrem de subtire si fragila.

Revin la intrebarea: cand am trecut de la ceva pur fizic la ceva mental/sentimenal? "De data asta nu mai fugi" mi-a spus, iar eu nu aveam replica. Imi citise gandurile, si ma simteam dezgolita, transparenta, cu toate ca ma asteptasem sa accepte inca o data ca fiind doar o scapare, o noapte, nimic mai mult.
N-am fugit, din contra, o saptamana am trait cu sex si orange-vodka. Initial mi-am spus "orice minune tine trei zile", si-n a treia zi de nesomn cu tot cu minunea ce promitea sa tina am dat pe gat 3 pahare de vodka cu suc de portocale mai mult ca sa adorm...fara sa gandesc. De fapt cam asta e tot ce spuneam : "nu vreau sa gandesc!" Am renuntat treptat, de buna voie la functiile mele cerebrale, la constiinta, la orice urma de inteligenta care m-ar fi pus in tema cu ceea ce mi se intampla.
Ramasesem cu un dram de simt al responsabilitatii care imi dicta ca nu am voie sa ma implic mai mult decat o facusem deja. "Nu te implica, te vei complica". Aiurea! Ma balansam cu eleganta pe o muchie de cutit, si-mi placea fiecare strop de adrenalina care-mi pulsa neincetat prin vene.
Ceea ce gustasem cu ceva timp in urma se manifesta acum zi dupa zi, fara incetare. Nu aveam nevoie nici de hrana, nici de tigari, nici de oameni, nici de job, ne hraneam din energiile noastre cu o sete vampirica. Ma speriam foarte tare in scurtele momente de luciditate si intrebam "cand o sa ne eupizam?". Mi-era teama ca avalansa cu cat are viteza mai mare cu atat e mai puternica...
"vreau sa te invat sa iubesti" mi-a spus.
Cuvinte precum "iubire", incredere", "puzzle" mi se pareau atunci dulcegarii din filme. Imi condussem viata dupa anumite principii, bine gravate in creier, nimic nu ma contrazisese, si nu aveam de gand sa ma las corupta.
Oamenii din jur mi-au spus ca radiez. Nu ca i-as fi ascultat vreodata. Aveam propriul nostru univers in care ne baricadasem cu buna stiinta pentru ca eram suficienta hrana,aer,apa unul pentru celalalt. Nu am fi irosit nici cuvinte pentru cei din jur. Adoram sa fim izolati si sa ne inchinam la propria fericire. Mie imi era totus teama. Iar aveam acel sentiment, ca-mi fur, zile, saptamani de viata.
Cu aceiasi precizie chirurgicala am ajuns sa tanjesc dupa dulcegarii. Isi faceau efectul ca un drog. Daca nu ma injectam la timp cu doza de fericire intram in sevraj. Daca mintea mea intra in contact cu realitatea mi se parea urata, gri, rece, si ma ascundeam sub plapuma in bratele care ma cuprindeau perfect.
N-a trecut mult timp pana imposibilul a devenit posibil,natural, firesc, primul "te iubesc" mi-a iesit, mi-a scapat, m-am simtit eliberata, satisfacuta ca l-am spus. De aici totul devenea posibil.
Ma simteam ca un invatacel care absolvise. Invatasem sa iubesc! Eram de fapt dependenta.
Personalitate, orgoliu, intimitate, vointa, ratiune, oameni, ramasesera cuvinte asternute pe bloguri, prin caietele vechi de poezii, acum existau doar sentimente, hrana, nevoie de noi.
Acel noi a luat nastere, maternitatea fiind sufletul meu, l-am hranit cu mine, i-am dat viata, el a fost samanta, rodul, si aproape cu chinurile facerii l-am rostit: NOI.

Consideram ca pana atunci traisem si respirasem doar ura. Asta stiam cel mai bine sa fac, opusul iubirii...
Un fragment de secunda, cateva pagini de carte "luni de fiere" a lui P. Bruckner mi-au disecat memoria si m-au facut sa traiesc, sa accept subit ca de la dragoste la ura, nu e decat un pas. Ura poate sa uneasca oamenii mult mai puternic decat dragostea...
si urma sa aflu acest lucru prin fiecare por al meu, pe fiecare milimetru de piele sarutat adineaori cu cea mai mare pasiune...
(to be continued)

Totul e permis in dragoste si in razboi ...(o latura ascunsa a mea)

... cu conditia sa nu incurcam taberele. N-o sa facem amor cu baioneta, in front deschis :)

2 years ago...vara...canicula...Bucuresti incins, terase pline, bantuite la refuz. Oamenii din jurul meu ma plictiseau, ma plictisisem de mine, de serile cu dusuri reci, de somnul intr-un pat gol, de pielea mult prea arsa de soarele din Vama, devenisera ritualice weekendurile incepute in masina cu sticla de tequilla intr-o mana si lamaia in alta. Cautam ineditul in fiecare atom al interlocutorului... practicam jocuri cerebrale nestimulative... Pana si drama mea de zi cu zi era lenesa si incinsa. Incinsa la maximum si prea lenesa sa faca ceva. Imi aduc aminte ca imi era lene sa ma masturbez, si chiar sa visez ca o face cineva pentru mine :))
Nu cred ca am cautat ceva anume, nu mi-as fi imaginat ca pot fi scoasa din starea respectiva in care putrezeam zilnic. Tatonam terenuri, si din lipsa de ocupatie as fi incercat si melci la micul dejun...just to be diffrent.
Am dat curs unei invitatii mai neobisnuite intr-o seara. Hai sa socializam. Stiam ce va urma, nu era greu de imaginat, insa aveam NEVOIE de o aventura. Ma mir ca n-am refuzat-o pe motiv de lene... Asteptam o stimulare deloc cerebrala, foarte fizica. Cine putea sa ma scoata din starea respectiva? Stiam totul, traisem totul, nimic nu ma mai surprinde!Si in plus eram mai mult decat sigura ca vom consuma inceputul si sfarsitul in acelasi timp. Fara pretentii...fara asteptari...fuck like its the end of te world. Asa am si facut-o :) Ca si cum lumea se sfarsea, intre gloante si cutremure, iar noi (contextual noi, caci NOI nu exista din motive de individualism) ne imperecheam. Am luat o pauza de la iadul monoton mi-am corelat adn-ul cu al lui si apoi ca si cum nimic nu se intamplase am plecat. Mi-am scos din minte noaptea aceea in minutul in care am iesit pe usa. Ma simteam ca o hoata. Imi furasem cateva ore de VIATA.
Inca auzeam ploaia din "Sin City" si vocea grava a naratorului.
Daca nu ar fi fost febra musculara probabil as fi fugit si mai tare. Nu mi-am facut dus dupa ce am ajuns acasa, nu m-am schimbat de haine, am cazut iar in patul gol am dormit doua ore si apoi m-am dus la birou, asa "pangarita" mirosind a sex, a transpiratie in doi, si cu febra musculara. Tremuram! Am tremurat toata ziua...fara motiv. Nu simteam nimic. Nu aveam permisiunea sa simt ceva. Nu era cazul, momentul si nici persoana potrivita.
Mi-am facut un scurt instructaj mental, a fost pentru prima oara in viata mea cand am separat cu o precizie chirurgicala fizicul de psihic. Sufletul si mintea de trup. De fapt sufletul, mintea, trupul, fiecare reprezentand o entitate separata. Imi folosisem doar corpul. Mintea era adormita si plictisita, iar suflet nu stiam ca am...nu imi doream sa am.
Dupa aceasta paranteza totul a reintrat pe fagasul normal. Normalitatea cotidiana, cu care ne hranim fiecare dintre noi fara sa tinem cont ca ne imbuibam de fapt cu junk food.
N-am putut totusi sa uit. N-am fost lasata sa uit. Suna telefonul, seara, o data la doua/trei luni, ma uitam la ecranul lui, il puneam sub perna, imi incrucisam picioarele cu ciuda!De ce?!? Soneria imi derula instantaneu cateva imagini absolut erotice, senzatiile EXACTE, secundele, intensitatea, totul strict fizic, dar viu, al naibii de viu pentru mine care-mi ordonasem sa UIT.
Ma gandeam "once is ok, second time is a relationship, and you dont want that, dont you?"
Derulam pe repede inainte mai bine de un an si jumatate. Cele traite sunt relevate pe http://360.yahoo.com/sabbra_cof.
Ultimul mesaj din telefon suna cam asa "vroiam sa te vad (...) acum nu mai vreau sa te vad".
Un an si jumatate de normalitate, de rutina, monotonie, ma plafonasem...iar! Mi-e ciuda pe mine pentru nestatornicia de care dau dovada, si-mi vine sa fug odata cu vantul, sa alerg prin ploaie, sa copilaresc, sa tip la cer, si nimeni sa nu-mi ceara socoteala. Cateodata mi-as fi dorit sa pot ingheta timpul celor dragi (pe care astfel de rebeliuni ii pot ranii) sa fiu eu cea nerusinata si apoi sa ma intorc fara sentimente de vinovatie. Nu e corect! Si am invatat ca platim pentru micile greseli. Mai devreme sau mai tarziu.
O zi depresiva de toamna, o baie fierbinte si o sticla de vin alb, pahar dupa pahar, in cinstea mea plus "Best Of" Depeche Mode. Eram in fata oglinzii incercand sa ma uit crucis la mine si sa-mi fac morala...Am sfarsit pe podeua din baie, tremurand, beata/inconstienta, al naibii de singura, incercand sa derulez chipuri cunoscute care n-ar fi fost scarbite sa ma tina in brate cateva minute, sa ma bage in pat, sa ma inveleasca, sa nu-mi fie nici macar mie sila de astfel de dulcegarii. The hell with it! I need phizical!
Cateva mesaje eronate pe messenger, un status vulgar, o coincidenta macabra si un telefon la care am raspuns...Deja vu! Instructaj mental : "n-ai voie sa simti , n-ai voie sa gandesti"
Mergeam prin ploaie fara sa incerc macar sa gandesc ce-am sa spun, ce-am sa fac...n-ar fi contat. Eram oricum prea mahmura.
Ne-am intalnit ca doi vechi prieteni. Am stat in ploaie cateva minute imbratisati. De ce? Nu stiu!
Cand a devenit mental/sentimental ceva pur fizic? Atunci in...aceeasi seara.