Parte din carte

[...]

Faptul ca am fost inzestrata si cu inteligenta este un bonus.
Eu as spune ca am mostenit nativ inteligenta, insa, sa nu crezi ca am stat cu mainile in san.
Cumva, mereu mi-am dorit sa fiu apreciata pentru istetime, nu pentru decolteu, asadar pe partea asta chiar am incercat sa fiu intr-o continua evolutie.
Am citit mult, am fost mereu curioasa sa invat ceva nou.
Aveam chiar un joc propriu ce consta in a poza intr-o fiinta naiva doar pentru a fi subestimata si pentru a-mi putea domina interlocutorul.
Si, sa te fereasca sfantul sa ajungi sa fii dominat de mine.
Aici intervine latura aia pe care imi doresc sa o tin sub control, cea malefica. Daca domin pot extrem de usor sa devin beata de putere.
Toate acestea fiind spuse, gandeste-te ca admit ca sunt narcisista. Si, tot eu admit ca am o predispozitie spre masochism si extremism. Da, n-am spus niciodata ca n-as fi complexa.
Iar in momentul in care incepe batalia...orgoliul, narcisismul, masochismul si extremismul, sunt toate in armuri si niciuna dintre aceste "calitati" nu se aliaza cu niciuna dintre celelalte.
Asadar...haosul predomina.
Orgoliul se lupta cu masochismul iar extremismul cu narcisismul. Fie orgoliul este rapus de masochism, fie extremismul ucide narcisismul luand cu el si ultima farama de incredere, fie orgoliul este dus la extrem, fie narcisismul viclean isi schimba strategia, ce mai, oricum ai intoarce-o nu este favorabil echilibrului care este asemeni unei printese aflata intr-un turn, pazita de un balaur.
N-as vrea sa fie salvata de orgoliu. Parca nici de masochism. Si cum printesele narcisiste nu saruta broscoi...cumva, din lipsa de altceva, printesa se multumeste cu extremismul.
Nu ca i-ar fi necesar, dar macar sa se aleaga totusi cu ceva.
Cu extremismul la brat, printesa este cand glorios de euforica, cand morbit de depresiva.

Asa ca am inceput dresajul. Prin doze mici de acceptare.
Ca sa nu ma dau cu capul de pereti incercand sa controlez totul, sa nu-mi sifonez orgoliul la cea mai mica rafala de vant, sa nu alerg intre alb si negru si nici sa cred ca simpla mea prezenta ar putea rezolva orice problema.
Inainte sa reusesc sa accept universul din care fac parte sau pe care-l completez, trebuie sa ma accept mai intai pe mine.
Revenim la partea cu privitul in oglinda. Aia in care nu stii cine naiba se uita la tine.
Am facut un exercitiu: mi-am imaginat ca stau la masa vecina de mine, la terasa mea favorita si sunt nevoita sa ma analizez. Obiectiv.
Cine este blonda galagioasa care rade, se maimutareste si gesticuleaza?
Oare mi-ar placea sa imi dea sfaturi crezand ca-i mai desteapta decat mine si cu atitudinea asta pedanta? Categoric nu.
Vocea imi spune "dar gandeste-te cat de mica si fragila si suferinda este ea seara cand cauta un umar pe care sa-si puna capul".
Iar eu i-o tai automat spunandu-i ca inainte sa-si aduca umarul in pat trebuie sa accepte ca umarul nu ii datoreaza nimic. Si trebuie sa accepte sa fie vulnerabila in prezenta umarului. Sa accepte ca daca umarul nu-i spune ce vrea ea sa auda este pentru ca si umarul are parere proprie si personalitate proprie. Ba mai mult, de personaliatea umarului ar putea fi chiar atasata, pe cand, de blonda galagioasa de la masa vecina nici macar nu ii place.

[...]

"Ideea prohibitorie"

Asa se numea cartea pe care am visat-o. Fiecare pagina era plina de cuvinte care n-aveau neaparat o ordine, un inteles, ci mai degraba pareau desprinse direct din mintea mea...

Ma uitam la cartea mare cu coperta solida ce mirosea a piele, pagini maronii si scrisa parca in condei...

"O fi cartea mea?"

M-am trezit si-am cautat peste tot cartea cu acest nume. Ea nu exista. Totusi sub titlul ei se ascund multe ganduri de-ale mele. Stiu, n-are logica ceea ce spun... Gandesc cu sufletul, sau simt cu mintea, m-am bazat destul de mult pe instinct in loc sa ma bazez pe matematica.

Asa si cu acest vis. L-am considerat ca fiind o revolta a subconstientului meu. Dorinta mea de-a scrie CEVA persista de ani buni. Nu stiu insa CE sa scriu.

Am "gasit" raspunsul : gandurile, sentimentele nu trebuie sa aiba o ordine anume... Care e logica sufletului? Sa-mi ofere cineva o explicatie chirurgicala?

De ce ne doare pieptul cand suferim? Unde sta sufletul ascuns in om? Dar gandurile? De ce avem senzatia ca pastram gandurile in cap si sufletul in piept? De ce n-ar fi invers?

Cuvintele mele nu trebuie sa aiba un inteles pentru toti cei ce le citesc.Cuvintele mele sunt pentru cei ce cauta un raspuns si il gasesc aici.

Eu nu detin nici o solutie, pentru mine a scrie e aproape o necesitate... fiziologica. Trebuie sa o fac.

Uite ca n-am nevoie de sens, logica, ordine sau intelepciune. Am nevoie doar de suflet. Pentru cuvinte... pentru cititul printre randuri. Pentru ca de fiecare data exista povestea scrisa si povestea nescrisa. Cati dintr voi pot sa-mi citeasca povestea nescrisa?

Citind paginile cartii din vis descopeream:

" ...m-am uitat la tine pe sub razele de soare... uitam apoi de tine ca sa ma indragostesc de apus. Uitam si de apus ca sa ma indragostesc de cuvintele din vant, de cuvintele din valuri. Am stiut atunci ca viata mea se va schimba pentru totdeauna...Am stiut ca o sa traiesc pentru a descoperi mereu si mereu lucruri noi, simtitri noi, de nestapanit, fara sa apartin universului.

Iar ceea ce simt. Doamne am senzatia ca sunt construita din senzatii. Senzatii atat de puternice incat corpul meu este prea mic, prea putin capabil sa inmagazineze atat de multa energie... Milioane de ganduri se scurg din mine, hranesc nisipul, se dizolva in valuri, simt cum cineva isi face loc in mintea mea pentru a ma elibera de zecile de ipoteze.

Ajung iar sa te privesc pe sub raze.

Lasa-ma sa-ti insir toate cuvintele de care m-am indragostit..."

Au urmat cateva pagini in care erau asezate doar cuvinte, intr-o ordine ciudata, rebela : 2 cuvinte in pagina, 80 de cuvinte in pagina, 8 de cuvinte, 10, 1, sau o pagina goala pur si simplu.

Voi continua sa scriu. N-o sa ma rezum niciodata la o carte... (cu final)

Sau la chestii matematice :)