Despre omul potrivit

(nu-i frumos sa incepi cugetarea cu parateza ; ati vazut ca-n ultima vreme imi denumesc toate articolele cu "despre ... " ?)

Noi, oamenii, nu suntem deloc fiinte singuratice, asta o stiu sigur. Oricati dintre noi am opta uneori pentru momente de singuratate, izolati de comunitati, devenim completi ca fapturi abia in momentul in care incepem traseul in doi.

Am primit cadou o carte (multumesc tusi!) care se numeste Dragoste si Respect si este dedicata cuplurilor. Intr-o oarecare masura face parte din gama cartilor "terapeutice" , dar in alta ordine de idei face propaganda unor invataturi pentru cele doua parti care doar impreuna ajung sa formeze intregul: femeia si barbatul.

Initial am zambit si mi-am spus ca n-ai cum sa-ti traiesti viata "ca-n carti" chiar daca-ti place atat de mult sa-ti insiri gandurile in scris (paradoxal nu?). Nu refuz niciodata o carte, asa ca "profitand" de raceala ce-a pus stapanire pe mine, tolanita in pat am devorat in cateva minute 20 de pagini. Paginile m-au facut captivat (va voi face recenzie dupa ce-o termin) dar mi-au dat totusi o noua bataie de cap: oare principiile se aplica fiecarui cuplu? DACA pur si simplu nu esti langa omul POTRIVIT?

Cartea spunea "dragostea nu e totul , pe langa aceasta mai e mult de munca", ok, nimic nou, am depasit momentul in care chiar credeam ca dragostea tine de foame si de sete. Nu sunt sceptica, din contra, viata mea personala se poate cataloga ca fiind extrem de roz acum, insa pe langa muntele de suflet, iubire si devotament intr-un cuplu (asa cum spune cartea) e nevoie si de respect, plus o sumedenie de alte ingrediente, totul "bine amestecat" trebuie sa rezulte ceva usor de digerat...placut de consumat, pardon, delicios (daca tot am dat-o pe termeni culinari).

"Cum stiu daca omul de langa mine e omul potrivit?Jumatatea mea?"

Nu cred in suflete pereche sau in iubiri predestinate insa cred ca exista oameni cu care putem petrece o viata intreaga completandu-ne reciproc si oameni cu care n-am putea indiferent cat am incerca.

Lasand la o parta iubirea (sa presupunem ca in toate ipotezele mele el si ea se iubesc enorm) , sa zicem ca putem am castigat respectul celuilalt, dar mai departe?

Comportamentul partemerilor trebuie sa fie identic? Tebuie sa le placa aceleasi filme, aceeasi muzica, aceleasi mancaruri? Trebuie sa fim total opusi (nu-i asa contrariile se atrag) si unul dintre parteneri sa se straduiasca sa treaca de partea celuilalt sau sa isi inchipuie in zadar ca poate sa-l schimbe? Trebuie sa existe cate putin din toate?Trebuie ca el/ea de langa tine sa te completeze, sa fie prelungirea gandurilor tale, sa-ti ghiceasca fiecare respiratie? O fi necesar sa-ti suporte orice capriciu cu justificarea sentimentelor?

E o loterie la mijloc...? Am devenit confuza dupa doar cateva pagini de carte si-am inceput sa-mi pun intrebari? (ia te uita ce de semne de intrebare)

Apoi, ca tot sunt cel mai relevant exemplu, am inceput sa-mi vizualizez propria viata. De iubit il iubesc, de respectat il respect, incredere am ca si el simte la fel. Cat suntem noi de asemanatori? Sau cat de diferiti? Am avut un scurt moment de panica, admit. Scurt, am spus.

Mi-am dat seama ca principiile dupa care functionez eu sunt uneori privite stramb, dar asta nu inseamna ca ele n-au sens, sau ca n-ar exista.

Pentru mine functioneaza ACCEPTAREA! A accepta un om, ASA cum este el, 100 % (desi nu pot cataloga sentimentele umane in procente, e prea stupid) este de fapt teoria dupa care ma ghidez eu.

Daca as incerca sa "avem cat mai multe lucruri in comun" cu siguranta as da gres, unde mai pui ca eu ador unicitatea si individualismul nostru. El este unic, irepetabil, ar fi ironic sa incerc sa-i fiu o copie.

Daca l-as fi ales ca este "atat de diferit" ar fi insemnat ca mi-am pus singura limita, pentru ca subconstientul meu m-ar fi intrebat "diferit fata de CE?" , "fata de mine?". Eu nu mi-am delimitat inca evolutia, inca ma definesc ca persoana, cat voi trai voi fi intr-o continua ascensiune, cum as putea sa cred ca la doar 25 de ani as putea alege un om pentru ca este "contrariul" meu?

L-am ales pentru ca el este EL, iar eu il accept exact asa cum e! Ii accept si partile bune si partile rele pentru ca e perfect natural si uman ca ele sa existe.

M-am acceptat pe mine (si inca lucrez la asta) iar omul cu care aleg sa pornesc la un drum atat de lung... trebuie sa-mi inspire armonie totala.

Imi este aproape imposibil sa gandesc o ipoteza in care as fi pornit la drum cu cineva pe care sa incerc sa-l schimb. Sau sa nu-l accept total?!

Iubirea si respectul (cele despre care va spuneam la inceput, sus de tot) pornesc de la aceasta initiala acceptare.

Putini inteleg ca daca omul din fata ta nu iti este COMPLET acceptat de minte si suflet ... nu va functiona. Trebuie sa te uiti la el/ea si sa-i accepti fiecare molecula, fiecare gand, fiecare bucatica de piele, fara sa fi in disconfort cu ceva din intreaga lui existenta. Orice fel de disconfort este de fapt un impediment care va lua amploare in timp. Ca un bulgare de zapada ce sarneste o avalansa.

Un test realmente simplu pentru voi/noi ar fi urmatorul: uita-te bine/atent la omul de langa tine si raspunde-ti SINCER la urmatoarea intrebare: Daca ai putea sa schimbi ceva la omul de langa tine, ce ar fi acel ceva?" (a se intelege ca nu ma refer la tunsori, culoarea unghiilor, sau hainele de duminica)

Daca exista un raspuns - vrei sa schimbi ceva - il vei justifica "as vrea sa-l schimb pentru a imbunatatii relatia/pentru a ne potrivi perfect/pentru ca e singurul lucru care-i lipseste/pentru ca ne-ar implinii/etc" si-ai sa te simti chiar bine cand o spui, nimeni nu schimba in negativ ceva, veti vedea.

Doar ca eu imi permit sa vin si sa-ti spun: DACA tu vrei sa schimbi ceva inseamna ca in acest moment nu-ti accepti jumatatea?Ca va lipseste ceva?Ca nu sunteti completi? Ca nu esti impacata/fericita si ca ai nevoie de o ajustare sau de un adaos. Treci la urmatorul/urmatoarea care n-au nevoie de ajustari si de adaos.

Nu are sens sa ma lungesc cu teorii care sa-mi confirme/demonstreze cele scrise.

Omul potrivit este acela pe care il accepti total. Acela pe care nu vrei sa-l schimbi. Caruia ii iubesti pana si defectele si caruia ii adori calitatile. Nu conteaza daca aveti lucruri in comun, daca sunteti asemanatori sau total diferiti, daca suntem capabili sa acceptam total omul de langa noi si sentimentul de acceptare este reciproc toate celelalte se invata.

Voi ce-ati schimba la omul de langa voi? :)

Despre rabdare si citit printre randuri

Ma tot gandeam...la virtutea asta numita rabdare...
Imi amintesc "din frageda pruncie" cand se intorcea mama de la munca, ii saream in cale si-o intrebam "ce mi-ai adus?ce mi-ai adus?" iar ea imi raspundea uneori "rabdari prajite"...
De cele mai multe ori primeam o mica atentie, o bomboana, o ciocolata...dar existau si "ocaziile" in care mintea mea de copil se frangea pe ideea de "rabdari prajite".
Nu ma pot lauda ca sunt un om rabdator...n-am avut niciodata aceasta calitatate...
Am avut rabdare de la 14 la 18 ani pe o singura fraza "cand o sa ma fac majora, am sa plec in lume". O repetam zilnic, ca o rugaciune, am facut un apogeu existential din aceasta dorinta, si mi-a reusit.
Daca-mi cereti alte dovezi de rabdare...nu cred ca am...nici macar cu mine insami.
N-am avut rabdare sa-mi traiesc adolescenta, am tras chiulul la traiul celor de seama mea si-am tins sa-mi depasesc anii ce-i aveam mereu. Intotdeauna minteam cand eram intrebata cati ani am...vroiam sa par mai mare, sa stiu mai multe, sa "am voie" sa fiu mai libera...
De fapt, cautand in scrierile mele vechi ma bantuie mereu si mereu acelasi cuvant ca o stema "libertatea mea", ma lovesc de aceleasi gratii (pe care azi le apreciez) "nu am voie".
Iar pentru toate acestea mai sus mentionate, vrand-nevrand a trebuit sa am...rabdare.
Fiecare mica dorinta, fiecare punct de atins, fiecare sentiment, toate au necesitat timp, uneori sacrificii, uneori intelepciune (de care n-am dat dovada).
Din punct de vedere carieristic rabdarea n-a fost niciodata o aptitudine a mea. N-am avut in plan o asceniune profesionala nemaipomenita, am invatat sa vreau ce-i mai bun pentru mine, sa-mi doresc sa excelez fara a pune mult accent pe timp. De altfel in ceea ce priveste exprimarea profesionala am considerat timpul ca fiind in detrimentul luptatorilor.Exista, e drept, momentul potrivit, locul potrivit si lucrul potrivit, insa toate aceste aspecte merg mana in mana cu ceea ce numim noi fler. Privesc asadar acest segment al vietii (cariera) cu optimism, in continua miscare, o lupta in contra-timp pentru afirmare. Niciodata nu e destul, niciodata nu e prea mult, intotdeauna e loc de mai bine.
Din punct de vedere sentimental...inca incerc sa deslusesc misterele rabdarii...
Avem sau nu nevoie de rabdare ca pansament sufletesc?
Desigur, e nevoie de rabdare pentru a ajunge la maturitatea sentimentala, e nevoie de timp pentru a intalnii jumatatea perfecta despre care se scrie in carti...
Pana la urma dragostea inseamna rabdare? Rabdare sa ce? Rabdare sa cultivam sentimentul suficient de puternic in sufletele noastre ca el sa prinda niste radacini de nedesprins? Rabdare sa cunosti in totalitate partenerul si rabdare sa-i accepti partile bune si partile mai putin bune? Rabdare sa ti se dedice trup si suflet pentru totdeauna asa cum v-a fost scris, asa cum ati visat?
Mie mi-e greu sa cred in toate acestea scrise mai sus...Eu le vreau pur si simplu, pentru mine trebuie sa se intample fara ca eu sa-mi dau seama, nu vreau sa stiu sau sa planific nimic.
Nu vreau sa am rabdare pentru ca nu vreau sa am nevoie de ea...
Daca este imposibil sa ma manifest fara rabdare atunci vreau sa o am inconstient. N-as suporta sa-mi reprim porniri si dorinte, sa ma asez cuminte pe banca timpului, capul plecat spunandu-mi "ai rabdare Cristina". Nu!
In ceea ce ma priveste, la nivel intim, prea intim, adanc in mintea si-n sufletul meu, intotdeauna mi-am ingaduit mici exceptii de la regula. Cu dezvoltarea mea ca fiinta, cu existenta mea ca specie, cu transformarile mele fizice, posibil sa am rabdare...insa in dragoste...ca si-n razboi, timpul e in defavoarea noastra...rabdarea nu e un atu. Parerea mea. In dragoste traiesti fiecare moment ca si cum ar fi ultimul, iei ce iti doresti, oferi ceea ce ti se cere, actionezi in nestiinta doar de dragul clipei nebune...
Despre cititul printre randuri, ar fi chiar penibil sa vin cu "tips and tricks". Cei curiosi inteleg, cei ce nu inteleg poate n-ar trebui sa fie curiosi.
Sub fiecare cuvant se asterne un gand. Gandul e mai lung decat cuvantul. Gandul e sadit in timp si radacina gandului e ori o traire, ori o dorinta...Nu luati de buna o fraza pentru ca ea are de cele mai multe ori o explicatie scrisa cu cerneala invizibila...
Cu cat ajungi sa cunosti un om mai bine, cu atat cuvintele lui scrise negru pe alb sunt doar note muzicale...Cuvintele n-au insemnatatea simpla a unei compuneri, cuvintele sunt chei spre labirintul mintii si poate al sufletului.

Acum va intreb...cati ma cunoasteti, citind ce-am scris aici?