Am inceput sa-mi cumpar caiete special pentru a le umple cu multe ganduri. Privind in urma, realizez ca mazgaleam paginile cu ciuda, cu ura la adresa societatii care nu ma intelegea (credeam eu) si nu reuseam sa-mi gasesc un loc in care sa ma regasesc.
Toti demonii si toate spiritele negre eram persoanjele povestioarelor mele. Pe modelul eminesco-bacovian : eram o tanara poeta indragostita mereu de personaje inexistente fabricate doar de mintea mea, dar norii negrii imi predominau fiecare scriere.
Profunda mea exprimare a durat cam pana pe la 17 ani in toate combinatiile de cuvinte, pentru ca, sa fim sinceri, in cate moduri poti sa spui acelasi lucru?
N-am renuntat deloc la infatisarea "lumii de jos" doar ca aceasta a atras un fel de fan-club al gastii mele de prieteni iar eu eram cea mai neagra dintre toti.
Ma amuza teribil imaginea mea din perioada respectiva, cu atat mai mult cu cat ii privesc plina de compasiune pe cei aflati in sclavia trendului emo, in zilele noastre.
Dar traiam! Traiam intens, identificam fiecare minut ca fiind unul pretios, chiar si zilele in care zaceam "afara pe intuneric" istorisind povesti care de care mai pline de sange si duhuri.
Inainte sa ajung la 20 de ani am inceput sa ma las bantuita de intrebari existentiale, scopul vietii, imbratisarea existentei noastre pe planeta Pamant, intrebari legate de univerul nostru, personal si comun, karma, energii emanate, autocontrol, demnitatea ca o valoare controlata de timp si asa mai departe.
Nici nu mai tin minte cine mi-a spus candva ca fiecare an nou de viata aduce cu sine o schimbare a perceptiilor proprii. Ca pentru toate exista o varsta si de inceput si de sfarsit.
Cu cat inaintam insa in varsta dispare curajul acela de copil deloc rezistent la tentatii.
Noi, oamenii, ii spunem evolutie.
Evoluand ajungem oare sa renuntam la conceptii si la asumarea de riscuri pentru ca societatea are un ritm de catalogare extrem de alert?
Ca fiinte complexe avem o putere de stocare a informatiei aproape de infinit.
Ceea ce tot noi numim discernamant pe masura ce trece timpul devine tot mai controlabil.
De fapt ce spun eu - realitati biologice, fizice si logice ale vietii...cu mici retusuri in functie de cetatean.
Supusi unui ritm ce are totusi tendinte monotone, putem sa devenim subjugati de plafonare la o varsta frageda.
Aici devin confuza si ma pierd in explicatii.
Aici devin confuza si ma pierd in explicatii.
Chiar daca am depasit milioane de zile, milioane de nopti, rutina anotimpurilor, chiar daca ajungem sa existam ca gest reflex (respiram, mancam, eliminam, vorbim, etc) nu pot sa nu analizez fenomentul de plafonare cerebrala.
Cand ajungem sa nu ne mai surprinda nimic?
De ce ajungem sa nu mai credem in miracole?
Cum reusim sa depindem de un sitem robotizat scapand printre degete adrenalina?
De ce ajungem sa nu mai credem in miracole?
Cum reusim sa depindem de un sitem robotizat scapand printre degete adrenalina?
Viata poate sa inceapa la orice varsta decidem ca am inceput sa traim.
Poti sa te trezesti intr-o dimineata si sa realizezi ca nu esti fericit, ca vrei sa inveti sa traiesti.
Lupta anti-plafonare nu este deloc un puseu de energie trecator...
Am din ce in ce mai des ca fac parte dintr-o comunitate care nu-si mai descreteste fruntea 
niciodata. Ca ni s-au scurtcircuitat senzorii pentru veselie si ca suntem cei mai apatici robotei...
niciodata. Ca ni s-au scurtcircuitat senzorii pentru veselie si ca suntem cei mai apatici robotei...Si uite asa...incet, incet , nu-mi mai gasesc cuvintele in taste...
Postări
