Cine înșală mai frumos, femeile sau bărbații?

Nu vi se pare că bărbații ”scapă” mai ieftin după o infidelitate? Poate că sună feminist (deși intenția mea nu e asta) însă am impresia că o femeie infidelă este judecată mai aprig de către societate decât un bărbat infidel.

Bine, controversa asta e veche de când lumea și totuși. Dacă bărbatul înșală, e plin de testosteron și, dacă femeia calcă strâmb, e o curvă care merită ucisă cu pietre.

Evident, câte situații tot atâtea păreri și nu e loc pe ”hârtie” pentru o analiză completă a infidelității. Dar am impresia că femeile trec mai ușor peste ”micile scăpări” ale bărbaților, pe când aceștia din urmă, nu pot purta o pereche de coarne cu demnitate.

Aș vrea să văd un barbat care stă să analizeze atent și rațional infidelitatea partenerei. Se spune că femeile înșală cu sufletul și că bărbații înșală cu...trupul. Adică femeile se implică emoțional mai mult iar pentru masculi actul sexual poate fi unul exclusiv fizic.

Și atunci? Păi...am rezolvat problema, dacă nu a însemnat nimic pentru partener, n-ar trebui să mai existe scandaluri în cupluri?

Am citit chiar un studiu care susținea că suntem capabili să iubim (romantic) mai multe persoane în același timp. Și trebuie să recunosc că privesc cu o oarecare admirație/curiozitate persoanele care se declară ca fiind într-o relație deschisă. De ce? Păi...în primul rând pentru asumarea realistă a unui statut.

Am impresia că ne asumăm monogamia dar că o facem în modul idealist. Suflet întâlnește suflet și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Ca și cum ai putea mânca în fiecare zi același fel de mâncare, fie acesta chiar și mâncarea ta preferată.

Din acest motiv, eu personal admit că monogamia este...hmmm...o metaforă. E frumos dacă ți se întâmplă dar...n-aș băga mâna în foc că e pe bune.

Dar, cine a înșelat pe cine și de ce, e doar o felie din tortul cremos al vieții. Cred că marea majoritate a oamenilor care se confruntă cu infidelitatea nu pot trece peste sentimentul de trădare. Și iar revin la subiect. De ce femeile acceptă mai des trădarea? Să fie oare o consolare argumentul masculin conform căruia actul sexual n-ar fi avut impact emoțional?

Am două situații care mi-au ridicat sprâncenele. Una feminină și alta masculină. O femeie care nu mai primea apreciere și atenție și, la fel, un barbat care nu mai primea apreciere și atenție. Prin apreciere și atenție aș vrea să înțelegeți toate acele mici giumbușlucuri care ne bucură orgoliul și ne fac să ne simțim centrul universului în viața de cuplu.

În situația femeii, aceasta a admis că era extrem de vulnerabilă emoțional. Nu se mai simțea apreciată, nu se mai simțea frumoasă, nu se mai simțea dorită de partener. (dacă vă mănâncă sub limbă să-mi spuneți că nu partenerul te face să te simți așa, am și exemple de persoane care se simt buricul universului și tot și-o iau peste bot). Evident, femeia a căzut ca o musculiță de oțet, răpusă de mierea unui...bondar. Vezi tu, rareori sunt cazurile în care femeia are doar libidoul ridicat. De cele mai multe ori o gâdili în orgoliu, îi reciți două poezii și se îneacă în moment, devenind floarea ce se vrea culeasă.

Bărbatul din exemplul meu era cam în aceeiași situație. N-a fost răpus de mierea dulce, ci a ieșit la vânătoare, să vâneze căprioare. Same old story.

În cazul femeii, aceasta a mărturisit. În relația bărbatului, acesta a fost descoperit. Femeia a fost aspru jedecată și criticată pe când masculul...a scăpat cu argumentul suprem ”n-a însemnat nimic”. Adevărat, pentru femeie însemnase ceva. Era deja implicată emoțional.

E clar că femeile sunt mai predispuse iubirii romantice. Dar, oare, argumentul ”nu a însemnat nimic” poate justifica infidelitatea? Te încălzește cu ceva faptul că s-a întâmplat și că nu a însemnat nimic?  E mai dureros dacă ai căzut în păcat și cu sufletul, nu doar cu trupul?

Eu una am nevoie de confort sentimental aproape tot timpul. Mi-e limpede ca bună ziua că actul sexual nu e musai să fie presărat cu petale de iubire. Dar tot nu pot să deslușesc dacă un act pur fizic și fără însemnătate emoțională ar putea să NU însemne trădare? Veți spune că tradarea constă în minciună și în ascunderea faptelor. DAR...și dacă primesc o confesiune, cu ce se îmbunătățește situația? M-a înșelat dar măcar a fost sincer și a recunoscut? Sau, vă întreb pe voi, bărbaților, dacă aleasa vă mărturisește că v-a înșelat, apreciați sinceritatea?

Eu cred că este un gest egoist și ...cam atât. Oricât ne-am impune noi să gândim în cuplu, creierul ne funcționează individual. Și oricât de șocant ar părea, NU mă gândesc la partener în fiecare secundă a vieții mele. Există chiar minute întregi când mă gândesc la mine și doar la mine. Și în acele minute este posibil să fac complet abstracție de realitatea mea. Este posibil să cedez tentației. NU pentru că vreau să-mi rănesc partenerul, nu pentru că nu îl respect, nu pentru că nu-mi văd viitorul alături de el. Ci pentru că nu m-am gândit decât la mine în acele momente. Și e necinstit să spun că aventura nu a însemnat nimic. Mi-a hrănit orgoliul, mi-a validat narcisismul și...mi-a oferit un orgasm. Deci...a însemnat ceva. Că-mi place când am orgasm :)

A susține că ai făcut sex fără să însemne nimic e ca și cum ai spune că nu-i nevoie să te ștergi la fund după ce te caci. Actul sexual presupune mai mulți pași și abia la final, preț de câteva secunde ți se scurtcircuitează creierul. Până atunci asumă-ți că s-a întâmplat cu bună știință și...multă dorință.

Dar, ca să revenim la miezul și scopul articolului de față. Femeile au tendința să se implice mai mult. Bărbații au tendința să nu se implice deloc. De fapt ce vă nemulțumește domnilor? Că noi o facem cu sufletul și nu doar cu ...trupul? Nu e oare mai grav să o faci fără să însemne nimic? Pentru că, daca NU ÎNSEAMNĂ nimic, de ce o mai faci? Vreau un argument pentru care ai face ceva, orice, care nu înseamnă absolut nimic. Mănânci pentru că îți este foame, dormi pentru că își este somn, te îmbraci pentru că îți este frig. Sex de ce faci? Pentru că îți place. Și atunci, cum poți să judeci o femeie care se aruncă cu capul înainte într-o greșeală care-i place?

Am impresia că bărbații consideră justificarea cu ”nu a însemnat nimic” ca un fel de ”n-am consumat din stocul de sentimente pe care ți le ofer ție”. Pe când femeile pot să pună imediat o etichetă cu alt nume peste borcanul cu sentimente?

Habar nu am.

Ce îmi este cât de cât confirmat (prin exemplele din jurul meu) este că judecata aceluiași act de trădare aduce pedepse mai grele pentru femei. Punct.

Faci sau nu faci un compromis?

Trebuie să recunosc că fac un efort să deschid acest subiect.
Dar...așa cum mi-am permis să dezbat singurătatea, cred că pot să-mi dau cu părerea și despre viața de cuplu.
Cu atât mai mult cu cât...am în jurul meu oameni/prieteni/cunoștințe care au probleme dintre cele mai diverse cu acest lucru: cu a fi într-o relație.
Cunosc atâââât de multe cupluri nefericte versus cupluri fericite încât...toate statisticile și toate dovezile din jur m-ar îndemna să consider monogamia și relațiile ceva aproape imposibil.
Cuuuuu toate astea, nu este imposibil. Părerea mea.
Chiar dacă cunosc doar un singur cuplu care contrazice toate regulile, mă încăpățânez să cred că ar fi soluții.

Hai să ordonăm idei. Ca să nu iasă o mămăligă.
Să zicem că vorbim despre oamenii normali care cred în relații și în ideea de cuplu.

O relație înseamnă un compromis. Da, de la bun început faci un compromis.
Poate tu nu-l numești așa pentru că ai nivelul de feromoni crescut la maximum și îți mișună fluturi în stomac și vezi inimioare roz.
Dar, în secunda în care ai acceptat să-i oferi unui om exclusivitate, ai întors curul geneticii.
Genetica îți spune: creaturo fugi de-ți împrăștie genele în cât mai multe direcții pentru că trebuie să-ți perpetuezi specia cât mai mult.
Tu îi spui nu-nu, eu mi-am găsit jumătatea și sunt de acord să îmi petrec restul zilelor pe culmile fericirii.
Și trec zile după zile în care îl privești pe făt frumos cu fascinație și vrei să îl descoperi, să știi totul despre el, să te hrănești cu mirosul lui și să-i dedici poezii.
Faceți amor ca și cum s-ar sfârși lumea, vă înțelegeți fără de cuvinte, vă completați în tot și-n toate și aproape că mi-ar arunca o cărămida în cap când îți voi spune că dragostea durează...3 ani.
Cam așa susțin specialiștii. Și eu cred că e la fel.
Dragostea aia de început, cu poezii și vată de zahăr și amor exagerat.

Ai acum lângă tine un om pe care îl cunoști cât de cât, ai încredere cât de cât, te completează și îți împarți anumite valori cu el.
Daaar uite că își aruncă șosetele pe jos și nu ți se mai pare atât de funny ideea să faci pe nevestica iubitoare ce le strange.
Sau ești obosită și ai fi vrut ca el să se gândească înainte ca te-ar proteja pe tine dacă ar fi mai atent. Saaaauuu...apar problemele financiare.
El e mai cheltuitor și nu reușești să îl convingi că ar trebui să fie mai cumpătat.
Saaau ție îți place shoppingul și el te ceartă.
Poate că nici nu se mai uită la tine ca la început. Poate că a mai întors capul după o fustă pe stradă... Poate că te-ai săturat să fii tu aia calmă și el ăla temperamental.
Saaau poate că vrei din nou o doză de nebunie.
Poate vrei să fie mai înfipt și să “fie bărbat, la naiba”.
Motive, motive, motive, motive, motive.
Azi unul, mâine altul, le testezi, le gestionezi, poate se adună, unele te rănesc mai mult, altele mai puțin, uneori ai răbdare, alteori simți că nu mai duci.
Și acum începi să mă crezi când îți spun că dragostea durează 3 ani?

Daaar…acum ești într-o altă situație.
Acum crezi că ai o relație serioasă. Îți spui că trebuie să lupți. Că sunteți de atâta timp împreuna, l-ai văzut în perioada roz și chiar crezi că poți resuscita. Până la urmă nimic nu-i perfect.
Daca ar realiza ce trebuie să facă, cum să se schimbe și câta dreptate ai tu… Când o să realizeze? Sigur trebuie să faci aia și cealaltă ca să “se rezolve”. Și….dacă simți că ai făcut totul și tot nu ” s-a rezolvat”…îți pui o aura sus, deasupra capului și…aștepți să fii canonizat.
Că…suporți chinul și trăiești într-o relație nefericită.
Bun…oi fi exagerat și eu puțin, ca să mă crezi și mai heităriță.
În primul rând: relația nu este nefericită, tu ești. Poate și partenerul.
Pune-i nefericirea ta în brațe și…cu siguranță tu ai scăpat (haha).
În al doilea rând: renunță să crezi în miracole. Ele nu se întâmplă. Vrei ceva? Trebuie să muncești pentru asta.
Apoi: vina este 50-50 și oricum nu contează care este vinovat, ci contează CARE sunt soluțiile.
Dar stai. Să derulăm.
Te întreb: găsești în tine dorința să continui această relație sau îți oferi o mie de scuze de circumstanțe atenuante? VREI să se încheie sau vrei sa continue?
Dacă și cu parcă nu își au locul aici.
Răspunsurile sunt cu da și cu nu.
Când ai stabilit dacă vrei sau nu, amintește-ți: poți să pleci în orice moment!
Apoi…recitește ce-am scris mai sus.
Da, da, partea aia cu nu există miracole, trebuie să muncești la tine, nu exită vinovați, trebuie să cauți soluții.
Apoi amintește-ți că i-ai întors curul geneticii, deci că faci ceva pe dos.
Trei mari lucruri de schimbat la tine: furia, atenția și violența.
De orice fel.
ASCULȚI nu doar auzi. NU răspunde instinctiv oricât de tare ți-a crescut pulsul și nu îți ataca (în orice fel) partenerul.

Mă tot minunez câte noi tehnici și abordări ar fi în stare oamenii să învețe doar pentru a arăta că ” au dreptate” sau pentru a ”demasca vinovatul”.
Mă minunez cât de multe suportăm doar pentru că nu facem pace cu noi și că ne e greu să acceptă că e imposibil ca o relație să fie roz până la adânci bătrâneți. Că dragostea se transformă în prietenie și respect. Că trebuie să îți tratezi partenerul cu respect și considerație nu doar cu iubire și cicăleală. Că trebuie să te pui mereu în papucii lui. Că trebuie să întorci și celălalt obraz. De ce? De ce nu?
Ce naiba e așa complicat?
Nu te forțează nimeni să stai într-o relație care nu te mai satisface, dar de ce ai vrea să te lupți la infinit cu tine?
De ce crezi că e suficient să fii prezent și să declari că iubești?
Ne schimbăm în fiecare zi, asimilăm informații noi, circumstnțele ne fac mai veseli, mai triști, mai răbdători sau mai alerți.
Relația de ce n-ar fi la fel?
De ce durează prieteniile câte două vieți iar relațiile se sting din ce în ce mai mult?
De ce crezi că e simplu?
Nu e simplu.
Dacă ar fi simplu toți am fi fericiți și împliniți.
O relație înseamnă efort. Are o mulțime de beneficii, dar, per total, relația e un efort.
Poți să-l lași să te obosească și să te îngroape, sau poți să depui acest efort constructiv.

Și, nu uita. Tu dai tonul. Ceri, dai, primești, oferi.

Vaccin anti-sentimental

Am 30 de ani şi ultimii 12 ani din viaţa mea i-am cedat dramelor emoționalo-sentimentale.
Nu, n-o spun că o femeie sătulă sau obosită de sentimente, o spun că un OM care - pentru prima oară în viaţa lui - încearcă să-şi construiască o statistică raţională proprie.

În ultimii 12 ani nu am fost setată să-mi construiesc o carieră, nu m-am subjugat posesiilor financiaro-materiale şi nici n-am avut ca scop popularitatea. N-am pus preţ pe socializare, n-am prieteni vechi din copilărie, n-am visat la o familie cu mulţi urmaşi şi nici la a-mi construi un viitor stabil conform societăţii în care trăiesc.
Am pus pe primul loc emoţiile. Am trăit ca să iubesc şi ca să fiu iubită. Am investit aproape toate resursele mele de om sentimentelor. De la cele intelectuale la cele materiale. Totul s-a învâtit în jurul stării mele de om îndrăgostit sau suferind.
E o concluzie reală. Nici nu încerc s-o condam şi nici s-o justific. Pur şi simplu o relatez.
Dacă am fost îndrăgostită am trăit, dacă n-am fost, am supravieţuit. Pot spune că mă pricep al naibii de bine să îmi revin din traume post relaţii şi pot scrie o carte despre personalitatea mea dedicată relaţiilor sentimentale.
Daaar...nu pot spune nimic despre Cristina fără implicaţii emoţionale. Ele m-au definit. Mai mult decât hobby-urile, mai mult decât job-ul, mai mult decât prietenii sau familia.
Dacă iubirea era hrănită, totul în rest era irelevant pentru că, într-un fel sau altul, funcţionau.
Cred că a venit momentul să pun iubirea pe locul 2.
Cred că nu mai vreau să aloc sentimentelor o atât de mare importanță încât să îmi conducă viaţă în modul în care au făcut-o până acum.
Din nou, nu caut absolut nicio revelaţie, pur şi simplu afirm.
Chiar cred că oamenii pot funcţiona şi fără atât de mult "suflet". Ok, poate că goana mea nebună după experienţe intense şi pline de pasiune este "farmecul" meu. Poate că în rest, renunţând la clişee seducătoare şi pauze de flirt, sunt un om banal.
Dacă privesc sexul că pe un act fizic de împerechere sau că pe unul cu scop de satisfacere a nevoilor fiziologice, îmi rămâne doar un biet sevraj emoţional.
Dacă nu caut să mă identific printr-un cineva, poate reuşesc să mă identific prin mine.
Simt că am alocat mult prea mult timp şi spaţiu ( metaforic vorbind vizualizez spaţiul că un fel de loc de depozitare cerebrală) sentimentelor şi tot ceea ce implică acestea.

Statisticile mele îmi spun că am cam urmat acelaşi scenariu. Nu-l dezbat şi nici nu-l glorific.
E timpul să îmi folosesc resursele, de orice fel, pentru alte realizări, alte experienţe.
E timpul să nu mai aloc importanță atât de mare unui sentiment pur şi simplu comercializat de oameni de-a lungul timpului.
Nu, nu ne naştem pentru a ne întâlni jumătatea perfectă sau sufletul pereche. Nu, iubirea chiar nu "rezolva totul" şi nici nu merită să ne ocupe atât de mult timp cât ne ocupă.
Da, veţi rade şi-mi veţi ura să orbesc de dragoste şi să mă auto-contrazic la primii fluturi.
Dar pot să va spun că dacă am un obiectiv setat - anume acela de a respinge din start implicaţiile emoţionale - va fi la fel de simplu că şi un vaccin medical: într-un final ne imunizăm. Conştient.

Nu mi-a plăcut niciodată matematica. Pentru că a presupus o gândire şi un efort. Am preferat literatura pentru că permitea imaginaţiei mele o anumită jonglerie şi un anumit confort.
Totuşi, cred că vreau să învăţ ştiinţele exacte.

Nebunie sentimentală sau sentimente nebunești?

Femeile sunt nebune. Nu, acesta nu este un articol misogin dragii mei bărbați ce acum rânjiți. Iar voi fetelor, n-aveți decât să vă indignați pentru că și eu mă includ în categoria femeilor nebune. Totuși, în loc să începem să stropim cu aghiasmă, am face bine să ne analizăm (constructiv dacă se poate) nebunia.
Am citit acum vreo două săptămâni un articol extrem de interesant (relatări din punct de vedere psihologic) care ne explică nouă pământenilor cum de ne pricopsim cu partenerul nepotrivit și ajungem apoi să trăim cu drame sau sechele sentimentale. În articol erau argumentate ghidajele emoționale pe care noi le luăm în calcul cu sfințenie și din cauza cărora excludem calități sau defecte importante ale partenerului.
În era romantică ne lăsăm cuceriți de aspectul fizic al partenerului, căutăm să fim impresionați vizual, să fim excitați de minciuni frumoase și de vagi posibilități ca fanteziile noastre să fie puse în șcenă și să semene cu filmele siropoase. Credem că dragostea are culoarea roșie, că discuțiile dintre cupluri se manifestă doar ochi-în-ochi cu pieptul pulsând de emoție și romantic, la răsăritul soarelui.
Iar când nu se întâmplă așa cum ne-am imaginat (pentru că realitatea este de cele mai multe ori pragmatică iar imaginația râmâne un tărâm creativ) preferăm să acceptăm orice altceva înafară de o explicație logică. Nu vreau să vă traduc articolul deși am fost foarte tentată.

Am ajuns să mă gândesc la el după ce m-am contrazis cu o prietenă dragă. Se știe ea :) Eu sunt de părere că ne îndrăgostim diferit de fiecare dată și că iubim diferit pe măsură ce ne maturizăm. Ba mai mult, cred că ajungem chiar să iubim rațional. Nu ne putem raporta la iubirile adolescentine de la 20 de ani și nici la dramele ce ne-au marcat sau ne-au schilodit emoțional. Dacă noi, oamenii, suntem într-o continuă schimbare-evoluție, firesc mi se pare ca odată cu transformarea noastră să ni se transforme și modul afectiv. Dacă la 16-17 ani m-am îndrăgostit de cel mai frumos băiat din curtea școlii pentru că era blond și avea ochii albaștri - astea erau criteriile mele atunci. La 17 ani nu mă interesau conversațiile filozofice și nici capacitatea intelectuală a puștiului. La 20 de ani am iubit teribilismul și mi-am dorit să ies în evidență. Normal că asta am căutat și la partener.
Sentimentele au fost reale, de fiecare dată, emoțiile au fost intense, însă pe măsură ce am evoluat și m-am transformat - eu ca om - la fel au făcut și nevoile mele.
Chiar cred că noi nu putem să ne conștientizăm complet volumul de sentimente pe care putem să-l exercităm și nici intensitatea acestora.
NU trebuie să mă raportez la cum eram eu amorezată cu stomacul plin de fluturi la 17 ani și NICI cum eram eu îndurerată și dezamăgită la 27. Pentru că am iubit diferit. Și nu există un tipar al meu îndrăgostită. Atâta timp cât sentimentele mele sunt direcționate către oameni diferiți, e normal să fie diferite.
Ok, revin la afirmația mea cum că femeile sunt nebune :) Făcută cu drag. În primul rând, dragele mele, nu este sănătos să faceți comparații. Fiecare om are calități și defecte individuale. N-ai cum să-i reproșezi unui om nou defectele celui vechi, la fel cum n-ai cum să-i ceri să te iubească pentru ce te-a iubit altcineva. Raportează-te la prezent. La nevoile tale din prezent. Și nu-mi spune că îți dorești să fii iubită ca în trecut pentru că asta înseamnă că ai rămas ancorată acolo. Deci nu ai evoluat.
În al doilea rând - aici vorbim despre trecut - lasă-i scheleții în pace. Fiecare om este suma tuturor experiențelor lui de până atunci. Tot ce a trăit îl compune. Dacă îl placi AZI, nu încerca să îl judeci pentru ieri. Nu este sănătos să încerci să îi analizezi (raportat la TINE) fostele relații sau sentimentele investite în acestea. Este toxic să începi să compari cam cât de mult și-a iubit fosta și să începi să fii competitivă. Toxic. Pentru tine și apoi pentru voi.
Iar în al treilea rând, te sfătuiesc să nu încerci să-ți creezi un iubit după chipul și asemănarea ta. Renunță la idealismele din filme cu suflete pereche, cu extremele care se atrag și cu pretenții să aveți cât mai multe lucruri în comun. Mai întâi analizează-te bine de tot pe tine. Află cine ești, ce îți dorești și gândește-te cum ai putea să co-exiști cu cineva DIFERIT. Omul ce intră în viața ta NU ești TU. Dacă vrei ca el să-ți semene, ai face bine să locuiești singură și să-ți vorbești în oglindă. Află-i valorile morale, vezi după ce fel de principii se ghidează în viața, lasă-l să te motiveze, observă dacă - pe termen lung - dorințele voastre coincid, învață lucruri noi de la el, ajută-l să învețe lucruri noi de la tine.
Părerea mea este că, orice relație are o personalitate proprie. Devine o entitate. Pe care trebuie să o educi, să o hrănești, să o dezvolți așa cum ai face-o cu un copil. Mai întâi înveți primii pași, apoi comunicarea, apoi stimulezi inteligența, creativitatea și...după o lungăăăă școlarizare, copilul se descurcă singur. Relația n-are cum să se descurce singură, însă. Dar este într-o continuă evoluție. Din nou, părerea mea este că funcționăm complementar. pe măsură ce noi evoluăm și manifestăm sentimente din ce în ce mai deștepte, putem să generăm relații din ce în ce mai deștepte :)
Hai să nu mai spunem că dragostea este oarbă sau că ne face proști. Hai să iubim deștept. Și sincer. Și diferit. Hai să evoluăm.

D'ale cuplului...

Stiti vorba aia cu Yin si Yang ? Contrariile se atrag? Binele si raul? Alb si negru, noapte si zi...
De ce nu e bine sa ne potrivim "la perfectie" sa ne placa mereu aceleasi lucruri, sa gandim la fel sa fim doua boabe intr-o pastaie, sa ne continuam frazele si sa avem mereu si mereu si mereu exact aceleasi opinii?
Nu spun ca nu e bine in general, spun ca nu se aplica peste tot regula asta.

Eu una nu pot sa traiesc in oglinda. Nu am putut si nici nu voi putea. Evident, omul din viata mea nu trebuie sa fie EXACT opusul meu dar nici reflexia mea! Trebuie sa fie ceea ce eu nu sunt, sa ma completeze atuci cand e cazul, sa ma traga in directia opusa atunci cand a mea e gresita.
Daca mi-as simtii mereu gandurile citite, frazele continuate, dorintele indeplinite...ar fi o armonie ciudata pentru mine. Eu sunt altfel. N-o spun cu mandrie, nici cu suparare ci pur si simplu.
Am felul meu de a iubi, felul meu de-a coexista, poate uneori diferit de ceea ce e numit "comun" sau "normal" in popor :)
Iubesc pana la capatul pamantului fara sa stiu sa o exprim de fiecare data. Pot sa fiu crud de taioasa fara sa aiba vreo influenta asupra sentimentelor pe care le port.
Nu pot sa fiu dulce si delicata in fiecare zi. Pot in schimb sa fiu acida si dificila in fiecare zi :)
Regula de aur pe care o aplic este EGALITATEA. Suntem egali, luptam cu viata in mod egal, nici unul dintre noi nu e mai slab sau mai puternic in relatia asta. Avem drepturi egale.
Nu sunt adepta "bunului comun" si a dulcegariilor de genul "impartim totul". Greselile mele sunt ale mele si tocmai pentru ca te iubesc nu le impart cu tine. Daca ma iubesti vei vedea ca sunt capabila sa invat din propriile mele greseli fara sa te pun si pe tine soldat in fata unui razboi care nu-ti apartine. DA, vei fi in spatele meu, te voi stii acolo, in umbra in CAZUL in care voi cadea.
Nu ma astept sa-ti imparti succesul cu mine, e al tau, scalda-te in glorie, eu voi fi la fel de mandra de tine!
"La bine si la rau" se refera la cu totul si cu totul altceva :) Detaliez la cerere :)

Fac parte din categoria de oameni care inca invata sa motiveze pozitiv un om aflat la pamant. Stiu, nu e o metoda buna, am spus: inca invat.
Nu pot sa-ti spun ca "o sa fie bine" atunci cand nu sunt sigura de asta. Pot in schimb sa-ti spun "o sa FACEM noi cumva sa fie bine" sau pot sa-ti spun "ai putea sa faci ASTA ca sa fie bine".
Esti la pamant, ai nevoie de o vorba buna? "Sunt langa tine neconditionat" e lucrul de care te asigur. Dar tu trebuie sa inveti sa te ridici (desi eu voi fi langa tine cu un ochi vigilent). N-o sa te las sa te prabusesti dar nici nu pot sa ma ridic in locul tau.
Nu pot sa afirm ca te iubesc daca in acelasi timp TE MINT ca va fi bine! Nu pot sa pretind ca-ti vreau binele dar sa nu iti evidentiez greselile! Nu pot sa fiu tandra intr-o situatie limita! Tandretea este pentru momentele de tandrete. Atat. Situatiile de criza au nevoie de SOLUTII, nu de "te iubesc-uri", iar solutiile nu stau in mine, in mintea mea ; le putem insa afla impreuna.

Nu-mi place sa fiu "lupul cel rau" din relatie dar nu sunt, nu am fost si nici nu voi fii "frumoasa din padure adormita".
Nu ma astept sa fiu salvata, ma astept sa nu fie necesara o salvare.
Iubirea din filme nu exista.... Relatiile ca-n filme sfarsesc ca-n filme...
Melancolia si fluturasii isi au locul lor, timpul lor. Chiar daca nu sunt intotdeauna tandra, alunecoasa, stralucitoare, sentimentele mele sunt de fier...Asta este incontestabil.

Inca ceva: nu inseamna NU, da inseamna DA. Daca-mi schimb nu-ul sau da-ul nu inseamna ca m-ai convins ci inseamna ca am facut un compromis. Ori mie nu-mi prea place sa fac compromisuri....