(Dead)line

Am învățat (măcar teoretic) la unul dintre cursurile urmate câte ceva despre luarea deciziilor. E un proces greoi iar mintea noastra are tendința de-a analiza și cântări deciziile până ne ies flăcări prin nări.

Obișnuiam să iau decizii impulsiv și bazat pe feeling-ul momentului. Apoi am intrat în zona rațională și am învățat să-mi cântăresc fiecare argument sau contra-argument cu mare grijă. Dar nici așa nu e bine. Pentru că am tendința să o lungesc și să devin un om confuz și nehotărât.

Ceea ce n-aș vrea pentru că nu-mi plac oamenii de genul acesta.  

Însă...mi-am dat seama recent că ritualul meu de introspecție poate emite milioane de teorii. Și fiecare teorie din procesul meu de gândire nu mă face deloc mai hotărâtă ci, din contră, mă amețește într-un carusel toxic.

Mă simt ca un șoarece care face exerciții în cușcă, alerg în cerc până obosesc. Mă lovesc de aceleași argumente sau contra-argumente iar și iar și iar până iau o decizie.

Știu că totul se întâmplă pentru că sufăr de mania perfecțiunii. Mă iluzionez singură că suflu și în iaurt și că aruncatul cu capul înainte este pentru oamenii cu mai puțin creier în cap.

Totuși, chiar și aruncatul cu capul înainte denotă curaj și ieșirea din zona de confort. Ceea ce eu cu a mea introspecție infinită...nu prea fac.

Mă bucur că sunt bună în a desluși enigmele gândirii mele :) dar cu practica stau prost nenicule.

Așa că voi relua bunul obicei al deadline-urilor. N-am ce-mi face, eu funcționez bine cu regulile în față. Știu că tot mie îmi place să le încalc și să mă lăfăi în non-conformism însă...de data asta am de gând să las liber Eul Rebel și Eul obsesiv compulsiv. Îi las în arenă, să se lupte între... ei (haios) și văd ce iese.

Nu-mi plac pariurile cu mine, dar vreau musai să mă mobilizez înspre noi realizări.

N-ați înțeles nimic așa-i? E pentru mine scris, printre rânduri, cum altfel :)

Vrei sau îți place?

După cum știți (sau nu), în ultima vreme inhalez tot felul de carți cu și despre mintea umană.
N-o fac ca să devin mai deșteaptă (ok, poate și de asta) ci mai mult din dorința de-a mă înțelege eu pe mine.
Pentru că sunt un animăluț dificil și neliniștit, greu de mulțumit, mai întâi trebuie să-mi aplic pe mine arta dresajului.
Psihologic vorbind, nu am să reușesc niciodată să mă auto-analizez, însă, dacă-mi înțeleg mai bine gândurile, fac pace cu mine (și cu ceilalți mai devreme).
Ok, nu vorbim azi despre mine și cărțile mele.

Vorbim azi despre diferența dintre a vrea și a-ți plăcea.
Un nene celebru și cu un premiu Nobel la activ susține (argumentat chiar) că...deseori în căpșorul nostru se produce o confuzie.
Anume: când nu găsim un răspuns la o întrebare importantă (oricare ar fi ea) fabricăm un răspuns pentru o întrebare similară. Atât de similară încât ne auto-păcălim.
De exemplu: Cristina mănâncă înghețată. Și e leșinată după gelato italienesc.
Așa că...deseori când ai să o vezi lipăind tandru un cornet, ai s-o auzi spunând: “vreau să mă mut în Italia și să mănânc înghețată pentru tot restul vieții mele”.
Dacă m-ai întreba : VREI să te muți în Italia? (presupunând, de dragul exercițiului că e o întrebare importantă) eu probabil m-aș gândi ”păăăi…îmi place gelato, deci îmi place Italia, deci…da”
Ai văzut ce-am făcut? Am răspuns asociind Italia cu plăcerea mea de ciocolată.

Gândește-te, de câte ori te-ai întrebat ” îl/o iubești?” (îți dau exemplul acesta pentru că sentimentele sunt adesea cele mai dese motive de confuzie) și ai răspuns cu ”păi e așa frumos/frumoasă, cum să nu îl/o iubesc?”.
Saaaau, poate te-ai întrebat cât ai să mai reziști la locul de muncă și…(tot tu) ți-ai răspuns ”păi n-ai cum să supraviețuiești fără bani”.
Adevărat. Daaaar…nu era răspunsul la întrebarea TA! 
E o diferența între vrei și îți place.
Îți place vremea caldă (și mie), îți place înghețata, îți place părul rebel și zgomotul de valuri.
DAR ai vrea să îți fie cald, să mănânci înghețată zilnic, să ți se năclăiască părul de transpirație și să-ți șuiere apa-n urechi zi după zi, după zi, după zi?
Eu nu :) mie-mi place și cerul gri și vremea umedă de stat în pat.
Încă nu am decis dacă VREAU să mă mut în Irlanda (relaxează-te).
Cred că e timpul să (încerci măcar) să fii sincer cu tine.

Să nu alergi după himere totuși.
Atunci când spui ce vrei sau ce îți place bazează-te pe ceea ce AI în prezent, nu pe ceea ce ai putea avea. E frumos să avem planuri mărețe…însă nu te ajută să iei decizii realiste.

Deci, vrei sau îți place?

Cristinele mele

Toate vocile din capul meu au luat-o razna. Și se contrazic și se ceartă iar eu...când mă satur să le ascult...îmi vine să-mi bag capul într-o groapă și să stau acolo... ascunsă.
Ar mai fi și posibilitatea ca hormonii mei neascultători să fi preluat comanda corpului meu. Pentru că sunt dereglată. Nu doar la cap, ci și hormonal.

Saaau...aș putea să caut toate scuzele din lume, plauzibile ori ba, pentru comportamentul meu din ultima vreme. Care este total inadmisibil. Așa zice Cristina aia sarcastică și răutăcioasă. Aia care se simte dată la o parte și nebăgată în seamă. Pentru că în locul ei a venit o Cristina compusă din vată de zahăr. Sincer, nici eu n-o prea plac. Îmi vine să-i dau câteva palme și s-o leg de calorifer.
E instabilă. Habar n-are când râde, când plânge, când se bucură sau când e tristă.
Cristina aia răutăcioasă era nazistă. Știa ce să facă și când și cum. Avea totul perfect organizat și era un tanc. Era atât de ambițioasă încât tot ce își propunea îi ieșea din prima. N-avea niciodată niciun dubiu. Și nici emoții. De niciun fel.
Mi-e dor de ironiile ei. Mi-e dor de logica și de matematica ei. Mi-e dor de râsul ei și de nebunia ei curajoasă. Ok, nu mi-e dor de tonele de reguli pe care le impunea cu orice preț. Nu mi-e dor de orgoliul ei mai mare decât zidul chinezesc.

Dar...nici Cristina-de-vată-de-zahăr nu pot spune că mă lasă complet rece. Pentru că...n-are reguli, n-are orgoliu, nu-și face planuri, nu e urâcioasă. Bine, e cam hipioată, iubește pe toată lumea, ascultă muzici siropoase și gândește numai și numai în versuri. Și e mult prea sinceră. Cineva i-a băgat în cap că trebuie să spună tot-tot ce gândește, în fiecare moment și uite așa...nu-i mai tace gura. Altcineva i-a băgat în cap că trebuie să își lase emoțiile să zboare și să se manifeste.

Ceea ce au în comun aceste două Cristine este extremismul. Care nu e tocmai o calitate. Așa că...indiferent ce decizii iau ele, Cristinele, le urmează până la extreme.

Iar eu trebuie să le țin în frâu. Și chiar nu pot. Pentru că am și eu treburile mele, nu-mi trebuie nici tremuratul poetic al Cristinei-de-vată-de-zahăr și nici ironia acidă a Cristinei-naziste.
Aș vrea cumva să le fac să se îndrăgostească una de cealaltă. Ar fi relația perfectă. Cristina nazistă ar reuși s-o țină în frâu pe Cristina-de-vată-de-zahăr și, aceasta din urmă ar ști exact câtă dragoste necondișionată să-i ofere nazistei pentru a o topi.
Nazista "știe" cum arată fluturii din stomac și încearcă să-i ocolească. În secret își dorește să-i simtă. Măcar puțin. O zi, Cât să se auto-contrazică că are de fapt suflet. Iar siropoasa...pfff...are nevoie să fie ancorată în realitate. Și să i se pună căluș. Să tacă! 
Așasar...împreună, ele două...ar atinge armonia perfectă. Una nebună și răzvrătită, cealaltă poetă și sensibilă.

Acum nu-mi rămâne decât să fac cumva ca ele două să accepte să-și țină companie măcar o seară. Pentru că nu reușesc niciodată să le prind în același loc. Mă întâlnesc când cu una, când cu cealaltă și...până să mă obișnuiesc cu ideea, pleacă.
Și de sincronizat...nu se sincronizează nicicum.

Voi pe care o preferați? 

Trăiesc în cerc

Fie mi-am pierdut mințile, fie am început să vânez coincidențe, fie...am dreptate, fie...orice-o fi dar râd și analizez și...iar mai râd puțin.

N-o sa intru în detalii, că-s picante și-s ale mele :) Anyways, după luuuungi cugetări, am ajuns să am niște revelații deva-vu. Personale și nu numai.
Mi-am dat seama, cu exemplele de rigoare, că sunt cam în același loc - emoțional, psihic, bla-bla - în care eram anul trecut pe vremea asta. Evident că am și chestii noi, daaar, prea multe lucruri se pupă ca să le ignor.
Cum ne-cum, cu întâmplări similare dar personaje diferite...trăiesc cam aceleași povești. Ceea ce poate fi înfricoșător...Și, ca argument pro faptului că nu-s complet nebună, vreau să vă spun că trăiesc cam aceleași scenarii și coincid până și la felurile de mâncare. Anul trecut, exact în aceeași perioadă, plecată din localitate, am avut o revelație cu pâine de casă și mujdei de usturoi. Anul acesta, fix în aceeași perioadă, eram plecată din localitate (altundeva) și aveam aceeași revelație. Mi-am amintit după. Exemplele ar putea continua chiar și pe plan personal, dar n-am chef să intru in detalii.
Întâmplări cu prietenii, senzații, ce mai... Am început să-mi recitesc articolele de anul trecut ca să îmi amintesc cam ce făceam. Și coincid stări de spirit, coincid decizii, coincid...ce s-o mai lungim.
Anul trecut în perioada asta îmi plănuiam tatuajul pe mână. Anul acesta fac la fel, pe aceeași mână.

Se întâmplă chiar să interacționez cu oameni cu care n-am mai interacționat fix din aceeași perioadă. Și nu, nu am inițiat eu interacțiunile.

Se întâmplă chiar să am același mood liniștit, să revin asupra unor concluzii și să îmi fac cumva cam aceleași planuri. E un sentiment tare ciudat, de involuție. Static. Încă încerc să-l definesc, ca să nu o iau pe arătură.
Daaaar știu că anul trecut, la un moment dat, am ajuns la o bifurcație decizională. Și am hotărât să mă arunc într-un vârtej nebun fără să am nici cea mai mică dorință de control.
Acum însă...am de gând să urmez sfatul ironic al tatălui meu: "Șezi blândă și be' pălincă"

Chiar cred că suntem predispuși să repetăm aceleași greșeli over and over again până le conștientizăm. Pentru că suntem sclavii tabieturilor. Pentru că, în esență, ne dorim aceleași lucruri, doar că de la oameni diferiți. Iar eu vreau să fac tot, complet diferit.

Tot!

Greseli, blocaje, bariere

Poate daca as avea timp sa studiez mai mult (si mai mult) comportamentul semenilor mei (si al meu printre ei) as fi din ce in ce mai fascinata.
Pana acum am reusit sa ma minunez de puterea de regenerare fizica si psihica, de minunile sau ravagiile pe care le poate face memoria, de limitele pe care ni le pune frica si de puterea pe care o avem cu totii dar nu o constientizam.
Pornind de la forta fizica si terminand cu puterea de a depasi orice obstacol, noi, oamenii, sutem fiinte minunat de capabile.
E adevarat ca de cele mai multe ori folosim toate avantajele in dezavantajul nostru.
Dumnezeu (metaforic vorbind) ne-a inzestrat cu atat de multe iar la final, ca o ironie, a lasat in noi o singura molecula de: nemultumire. Iar de atunci omul nici ca a mai fost vreodata multumit.

E mai simplu sa fii fericit. E mai normal sa fii multumit, e mai linistitor sa fii impacat, e prea usor sa iti pese neconditionat.
Alegem asadar "the hard way" .
Ne ducem bataliile imaginare, mentale sau chiar reale in spate, in fiecare zi, asemeni unui crucifix care, mai devreme sau mai tarziu, ne va fi fatal.
Nu stiu ce mi-a venit sa insir toate aceste lucruri aici, "pe hartie".
De fapt stiu.
In urma cu putin timp mi-am facut niste promisiuni, 3 la numar. Mai intai mi-am propus sa fiu corecta, indiferent ce. Sa-mi fiu propriul judecator si, dincolo de egoismul, egocentrismul si narcisismul scorpionului din mine sa incerc sa fac bine cat de pot de mult.
Apoi am decis sa renunt la teama. Sa incetez sa mai traiesc in frica. Departe de-a deveni un "Brave Heart"  autentic, frica mi-a fost umbra ani de zile. Si imbraca multe forme: nesiguranta, complexe, nemultumiri, etc. Am analizat si-am cugetat ca e irational sa traiesti un sentiment pe cat de bizar pe atat de nociv.
In cele din urma, aproape cand priveam in oglinda cu mandrie de sine, mi-am dat seama ca e datoria MEA sa evoluez, la ma corectez si sa lucrez la mine continuu. Nu mi-am facut un favor luand deciziile corecte. Totusi, daca ar fi sa-mi raspund sincer la intrebarea "Care este cel mai mare defect al tau Cristina?" v-as spune fara sa clipesc : Trecutul.
Nu-l regret, dar nici nu-i dau drumul.
Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie sa ingrop odata pentru totdeauna trecutul. Tot. 10 ani. Da, acesti 10 ani m-au compus, insa tot ei ma tin si in loc. Stagnez pentru ca aproape in tot ceea ce fac ma raportez la trecut. Prin comparatie.
Niciodata n-am stiut CUM sa dau drumul, sa ma desprind. Am retrait, reanalizat trecutul chiar si atunci cand nu-mi apartinea. L-am considerat cel mai important component al prezentului. Insa nu e!
Si, pentru ca la mine functioneaza doar deciziile asumate public (aka pe blog), imi iau angajamentul de-a renunta definitiv la trecut. Cu amintiri cu tot.
Nu vorbim aici de intamplari dureroare ce apartin trecutului. Vorbim de tot ceea ce s-a petrecut la timpul trecut si nu mai poate fi folositor ACESTUI moment.
La fel cum ochelarii mei preferati de soare zac pe noptiera de acasa cu o lentila cazuta. In trecut au fost accesoriul meu util si preferat. In prezent nu mai sunt...functionali. I-as putea resuscita de dragul zilelor trecute insa am sa stiu mereu ca pot ceda in orice moment.

Sa-mi amintesc sa-i arunc la cos, cand ajung acasa.

Totul e dincolo de teama

"everything you want is on the other side of fear" (tot ce-ti doresti se afla dincolo de teama)

Am fost intrebata (intr-un anume context) daca in continuare imi este teama de...tot. Si daca n-as fi fost intrebata probabil nu as fi realizat ca (inca) mai am momente de panica. Mult mai rare, e adevarat, insa... exista situatii in care ma blochez si vreau pur si simplu sa devin invizibila.

Apoi, revelatia a venit simplu (cum altfel) in timp ce ma (ne) uitam la un film. Frica este aproape o boala a mintii. Ceva ce nu defineste deloc momentul prezent ci pune la indoiala viitorul. Daca stau sa ma gandesc la rece...e chiar ridicol sa-mi fie teama de ceva ce nu mi se intampla. Sa-mi fie teama de ceva ce s-ar putea sa se intample. Sau nu.
Iar pentru mine, de-a lungul timpului teama a functionat ca un cordon ombilical. Cu care...aproape am ajuns sa ma sufoc. E adevarat, nu am murit, insa e posibil ca acele momente in care ma zbateam sa respir (metaforic vorbind) sa-mi fi cauzat "permanent damages". Ca si atunci cand creierul este privat de oxigen.
Exagerez?

Si, cu tot extremismul ce ma caracterizeaza, n-am sa sar spre coltul opus. Pentru ca nu pot pur si simplu sa spun "gata,de azi nu ma mai inspaimanta nimic". Ca sa-ti invingi demonii trebuie sa ai suficient curaj sa te bati cu fiecare dintre ei. Sa-i dovedesti.
Am invins cativa. Am scris, m-am eliberat, m-am laudat, m-am iubit. Trebuie sa ma ancorez perfect in prezent si sa incep sa il traiesc.
Prea mult timp am uitat pur si simplu sa savurez momentul pentru ca ma pregateam pentru un viitor mai bun. Traind pentru viitor am reusit sa-mi neglijez sute de zile, milioane de momente.

Mi-am jurat de atatea ori ca am sa iubesc clipa ca si cum ar fi ultima. Insa n-am nevoie de promisiuni grave. N-am nevoie de un plan de atac. N-am nevoie de o analiza complexa a viitorului sau chiar a prezentului. Am nevoie ca ACUM, in acest moment, sa STIU sa zambesc. Momentul sa fie sincer. Clipa sa fie adevarata. Sa-mi compun prezentul din suma clipelor pline de liniste.
Nimic exagerat. Dar cu siguranta real.
Respir adanc. Beau un pahar de apa rece. Imi aduc aminte de zecile de atacuri de panica pe care le-am avut si marturisesc cu tot sufletul ca zambesc usurata.

ACUM e bine. Fara metafore.
Si, facem ca la sala. 4 serii, 3 repetari. De cate ori avem ocazia :)

Epilog

EPILÓG, epiloguri, s.n. Partea finală a unor lucrări literare în care autorul rezumă concluziile, subliniază anumite idei din operă şi face cunoscută pe scurt evoluţia viitoare a personajelor sale; încheiere. ♦ Fig. Sfârşit al unei situaţii, al unei acţiuni, al unei întâmplări etc.

M-am gandit mult daca sa raspund provocarii rautacioase dintr-un comentariu primit pe blog. Daca raspund...inseamna ca interactionez cu bucata din trecut careia i-am pus cruce deja. Dar in acelasi timp imi face bine sa scriu pentru ca e singura modalitate prin care elimin pentru totdeauna gandurile din mintea mea.
N-as vrea nici sa dau explicatii anonimilor blogului care incearca poetic sa ma intrige acuzandu-ma ca "dramatizez o despartire care pana la urma a fost dorinta sau capriciul meu"

Dar, este blogul meu, asadar pot sa dramatizez cat ma tin puterile. Iar daca anonimul meu n-a stiut sa citeasca printre randuri...am sa-i fac un ultim favor si-am sa raspund provocarii:

Draga anonimule poet,

Uneori, cand iei decizia sa inchei o relatie (o casnicie) ...nu inseamna ca o faci pentru ca nu mai iubesti... Uneori, o faci tocmai in ciuda faptului ca iubesti. De ce-urile deciziei raman acolo, in interiorul celor doi oameni. Fiecare are dreptatea lui, fiecare are explicatia lui si scenariul propriu.
"Drama", asa cum ai numit-o, era de fapt o lupta cu sinele si sufletul, o contemplare post-relatie asupra deciziei. Se intampla, e firesc. Sufletul si mintea nu sunt mereu pe aceeasi lungime de unda si cadem prada sentimentelor himera, amintirilor frumoase, obiceiului de-a apartine si de-a imparti.
Am ales sa-mi traiesc "drama" scriind pe blogul meu despre starile prin care treceam pentru ca nu m-am sfiit sa arat "public" ca sufar. N-aveam niciun motiv sa ascund tristetea, sa o maschez bravand sau aruncandu-ma in bratele altui barbat "ca sa uit". Mi-am trait decizia cu durere, cu furie, cu melancolie, cu tot ce-a adus dupa ea...pana m-a epuizat.
M-am dezbracat chiar si de orgoliu si l-am lasat sa fie biciuit de cel ce-a fost candva "el". In felul acesta draga anonimule am reusit sa inchei cu adevarat socotelile. Si sa ma asigur ca nicio intrebare nu-mi va mai bantui niciodata mintea. Si ca decizia a fost corecta.

Iar acum, draga anonimule, pentru ca ma forteaza defintia Epilogului sa-ti "fac cunoscuta evolutia viitoare a personajelor" trebuie sa-ti spun ca sunt bine. In fiecare zi mai bine decat ieri :)

A nu-mi cunoaste viitorul este incomensurabil mai frumos decat a sti exact ce voi face in urmatorii 10 ani.

Sau cu cine :)

Aproape de pamant...

Traiesc mult prea mult spundu-mi ca "TREBUIE" sa fiu puternica. Sunt metehne vechi care nu ma lasa sa apar vulnerabila niciodata. Trebuie sa privesc inainte. Sa nu am niciun cusur, nicio slabiciune, indiferent ce.
"Treci peste orice si oricine!"

Iar atunci cand apar momente fragile...rareori e drept, insa pur si simplu nu stiu cum sa le gestionez. Omului robot cu fata impietrita ii apar lacrimi pe obraz si nu stie ce sa faca cu ele.
Am trait invatand sa nu ma bazez pe nimeni. Nu am stiut sa ma las ajutata iar in ultima perioada am mers inainte din inertie fara sa mai iau in calcul faptul ca as putea sa fiu vreodata vulnerabila. Sa depind sau sa am nevoie.
Pentru ca STIU cum e sa fii la pamant si mi-am jurat ca nu voi ajunge niciodata acolo, prefer sa previn decat sa tratez.
Doar ca ...oricat de mare ar fi universul meu, bula mea de sticla, sunt om. Un om mic. Energic, pragmatic, sensibil uneori, vesel tot mai rar si aproape de mijlocul vietii.

Am refuzat sa vorbesc despre mine de prea mult timp. Nu la modul superficial ci la modul profund. Inca nu e momentul sa imi analizez atent prezentul. Dar, uite ca a venit momentul sa imi recunosc ca am nevoie de ajutor. Sa zambesc, sa respir, sa cred.
E drept, tot eu sunt singura capabila sa redobandesc aceste trairi, insa, ca in orice viciu, atunci cand mergi la detoxifiere trebuie mai intai sa VREI sa te vindeci.

Vreau sa ma vindec :)

Nu trebuie!

Oricat de rationalo-pragmatico-fixista as fi eu uneori recurg la zicala "if its meant to be...it will be!" Mai pe limba noastra: "daca e sa fie...va fi".
N-am putut sa fac prea multe chestii pentru "ca trebuie". Ba mai mult de cate ori "a fost musai" am esuat. Pentru ca undeva inauntrul meu slasuieste un suflet tampit de rebel si neascultator.
Si nicicum nu-l pot educa. Pardon, nu-l pot obliga sa. Sa...ce nu vrea :)

Zilele acestea am atat de multe cuvinte nespuse pe care insa nu reusesc sa le leg intr-un articol de pus pe blog.
Dar nici ca am tragere de inima sa ma destainui. Ma intrebam eu pe mine daca asta e un semn ca etapa cu blogul se apropie de final? Poate e momentul sa ma apuc de o carte?
Habar n-am.
Dupa aproape 5 ani de cand am inceput aceasta "terapie prin scris" cu bune, cu rele...cu destainuiri mult prea sincere, cu aprecieri, cu multe critici...am ajuns sa fiu zgarcita.
Acest blog nu mai e demult un jurnal. Nici macar o "carte de oaspeti"  si nici un clasor de ganduri. E pur si simplu modalitatea mea de comunica cu mine. De cate ori mi-a fost hartuit coltul de internet de atatea ori m-a durut sufletul.

Astazi insa mizez ca atunci cand va fi momentul potrivit voi avea ceva de spus. Nu pot cugeta la comanda, asa cum nu pot sa fiu altfel decat sunt.
Era nevoie totusi sa am un angajament scris, eu cu mine; Ca n-am sa ma panichez atunci cand n-am nimic de spus :)

pro sau contra?

Un subiect destul de controversat in ultimul timp (de fapt in ultimii zeci de ani, dar, eu vorbesc despre facebook, in ultimele cateva luni) : avortul...
Ok, nu sunt in cunostinta de cauza, dar am dreptul sa-mi spun si eu parerea nu-i asa?

Se promoveaza cateva filmulete si imagini chiar (mie mi se par groaznice)..., in care se spune "nu avortului" pentru ca...uite ce se intampla de fapt... (vezi Doamne, vor sa informeze "mamicile")

Hai sa fim sinceri? Cum altfel :) Exista cateva subiecte delicate despre care nimeni nu vorbeste de teama prejudecatilor celorlalti. Mie nu mi-e teama de prejudecati...ghinion!
Ce ati prefera? Sa aduceti un copil pe lume, intr-o lume urata, saraca, murdara, corupta, fara sa fiti pregatiti pentru asta?
Chiar zilele trecute am vazut o campanie (tare misto, daca ma intrebati pe mine) despre "un copil dorit e un copil fericit - folositi metode contraceptive!" As putea sa scriu inca 200 de pagini cu motive COERENTE si REALE pentru care trebuie sa folosim contraceptive si sa facem copii DE COMUN ACORD (ma refer la cuplul creator :p) atunci cand suntem pregatiti, etc, etc....dar voi fi acuzata ca sunt impotriva procreatiei... Asa este, nu ma incanta cu nimic idea de perpetuare a speciei, dar asta e o alta poveste si-o vom dezbate alta data (promit).

Acum vorbim despre cazurile (stupide si nefericite) in care apare..."miracolul" vietii, pe nepusa masa, fara sa existe un plan sau o sustinere financiara. De cele mai multe ori asa se intampla... Ori nu s-au protejat, ori sunt prea tineri, ori amandoua...ori prostanaci...
Ei bine, in aceste situatii facem propaganda pro viata catre tanara mamica?DE CE? Vreau un motiv bun, altul decat "e crima". Pentru ca argumentul "e crima" pot sa-l aplic pentru orice forma de viata, ORICARE dintre celulele VII din discutie, aici chiar si firele de par pe care le smulgem cu ceara in sesiunile de epilare. Nu, nu sunt insensibila, doar ca nu cred ca e cazul sa ne pripim cu acuzatiile de crima.

Sa fim seriosi, sa cugetam nitel, sa cautam sa ne folosim dramul de inteligenta cu care am fost inzestrati si sa dam ocazia unei decizii fara prejudecati: fiecare femeie poate sa decida CE isi doreste intr-o asemenea situatie!
Repet, ma inclin in fata campaniei realizata de farmacia.... (imi scapa numele) : "un copil dorit e un copil fericit" , iar eu as adauga: "si e plina lumea de nefericiti faimosi!"

Huston...we have a problem!

Se dau un el si-o ea.
N-o sa vorbesc prea mult despre ei, ca nu-i cunosc foarte bine,nu fac judecati in necunostinta de cauza...(totala necunostinta) insa situatia, des intalnita de altfel, ma crispeaza si ma face sa-mi pun o intrebare: De ce?!?
Continuam...
Sunt impreuna de ceva timp, nici prea mult, ca sa fie "mentalitatea" nici prea putin ca sa fie totusi relevant...
Se iubesc, asa sustin, asa apar pentru public...e si normal, au ajuns impreuna de comun, matur acord...
Sabbra: ce faceti?cum sunteti?
XXXX: crizam, ca toata lumea :P dar cu drag
Sabbra: eu nu crizez, ca-s dezinformata
XXXX: tu esti exceptia care intareste regula :P
Sabbra: eu sunt exceptia care intareste toate regulile :P
Sabbra: i'm inlove, by the way!
XXXX: daaa, se vede, eu deja am trecut la partea practica :)
Sabbra: adica?scoti bani din asta?hahaha!
XXXX: nu fata, am niste ani, vreau sa stiu incotro...
Sabbra: ai niste ani?incotro?
XXXX: mi s-a pus pata pe el
Sabbra: foarte bine!asa si trebuie
XXXX: dar vreau mai mult :)
Sabbra: mutati-va impreuna
XXXX: ar fi o idee, dar vreau sa-mi dea inelul!
Sabbra: pe bune...lasa omu, toate la timpul lor!
XXXX: nu ma pot abtine sa n-am fantezii, mai ales acum cu Valentines
Sabbra: sunt anti...n-am idei, sorry
XXXX: am citit la tine, dar eu sunt mai romantica asa
Sabbra: si eu sunt romantica, insa tu le depasesti pe toate
XXXX: de ce?
Sabbra: vrei sa-ti dea inelul? imi amintesti de mama, doar ca ea n-a fost deloc romantica...
XXXX: l-a cerut pe tatal tau?
Sabbra: poveste lunga...
Sabbra: anyways, eu te sfatuiesc sa nu stresezi omul, te iubeste, sunteti fericiti, lasa-l sa se acomodeze...
XXXX: nu vreau sa-l stresez, nu-l duc la popa cu forta, dar asta simt!
Sabbra: simti ce?
XXXX: ca vreau sa fiu cu el
Sabbra: ESTI cu el!
XXXX: casatoriti!
Sabbra: daca nu-ti musti limba, il sperii, o sa fuga rupand pamantul!

Discutia a fost mai lunga si complexa, am cenzurat-o si-am pus doar esentialul (de invatat din...) cu riscul ca prietena mea sa se supere, si sa ma certe (daca se recunoaste in text).
Femeile inca mai fac asta si azi?! Tare sunt curioasa, CE anume se naste in mintea si sufletul unei femei, in momentul in care se stie intr-o relatie (sa zicem stabila) , ce anume o aduce in pragul acestor fantezii?
Aici mi se pare mie ca se traseaza linia aceea extrem de subtire intre discernamant si sentimente. O ea, care incepe sa viseze la "moment" devine altfel (parerea mea). Devine o ea, euforica, insistenta, o ea cu un scop precis, tinand cont doar de nevoia ei...si uitand sa ia in considerare cealalta persoana, a carei implicare e totusi majora.
Daca istoricul cererilor in casatorie ar fi fost egal de ambele parti, posibil ca acestea ar fi fi fost mai usor de manevrat: de cate ori femeia se vrea mireasa, arunca cu intrebarea.
Ei bine, in acest caz, rata divorturilor ar fi fost mai mare, stiu sigur.
Tocmai din acest motiv barbatii trebuie sa o faca. De ce? Pentru ca ei se urnesc mai greu, pentru ca o fac numai cand sunt foarte convinsi ca "she's the one", pentru ca (trebuie sa recunoastem) ei n-o fac doar de dragul de-a se imagina intr-o rochie alba frumoasa...
Cu cat dorinta ta de-a avea acel inel pe deget e mai mare, cu atat fapta lui nu este una semnificativa. De ce? Pentru ca TU ti-a dorit acel inel (de fapt e doar o shaiba) , fara sa-ti pese ce-ar fi simtit el cu adevarat daca ar fi venit din suflet, la momentul ales de el.
Poate si pentru tine, ar fi insemnat mai mult!
Casatoria nu vine pentru ca vrei doar tu, pentru ca vrea doar el, ea trebuie sa vina de acord comun, atata timp cat implica doua persoane. E drept, nu poti sa dezbati subiectul ca pe un contract de business, sa decideti ca semnati, se strica magia...nu poti nici sa astepti la infinit, poate esti genul care sa-si faca planuri si calcule, insa fi constienta, in sinea ta, in interiorul tau, ca daca vine la momentul potrivit, fara ca tu sa fortezi acest moment, e o mare dovada de iubire.
Ai dovada ca el e decis, ca te vrea, ca...tot...
N-as vrea sa fiu eu cea care face instructajul, tine lectii de morala (cu atat mai mult cu cat la un anumit moment am fost chiar eu entuziasta pentru un inel) insa am ajuns sa cred cu tarie ca momentul face evenimentul.
Ceremonia in sine nu reprezinta decat un ritual, iti acapareaza memoria cu bagaj emotional, dar te angajezi intr-un mars "nuptial" pentru tot restul vietii...Nu conteaza rochia (desi Doamne ce-au scos astia de la pronovias :P), nu conteaza inelul, nu conteaza cererea...conteaza DACA esti dispusa...sa-ti imparti TOT restul vietii cu un om!

Am spus ce-aveam de spus!

Nord sau Sud?

Aseara dupa ce a adormit toata lumea m-am furisat pe balcon, tiptil, tiptil, si mi-am aprins o tigara (mentolata! - da, stiu, nu mai am voie, insa era a doua/zi). Era intuneric, cald, liniste. Privelistea cu care am copilarit, aceleasi blocuri mici de patru etaje ascunse de verdeata, dormind si domnind totodata. Mi se parea incredibil de frumos, cred ca niciodata nu mi-a placut atat de mult aceasta zona, acest loc, totul imi era foarte cunoscut dar parca ma si indragosteam pe loc...
De fapt trebuie sa recunosc ca ieri pe la pranz am inceput (ca aproape de fiecare data cand vin aici) sa ma intreb daca vreau sa ma intorc la Bucuresti. De data aceasta insa nu prea mai aveam argumente pro capitala, iar sederea pe plaiuri natale pare a fi cea mai buna oportunitate.
O balanta imaginara pe care incercam s-o incarc cu ceva...palpabil, ceva care sa ma motiveze sa ma decid. Ma urasc in stadiul acesta de confuza si nehotarata...am impresia ca exist degeaba.
Sa fac "publica" tolba cu argumente: matematico-cerebralo-tehnic vorbind am constientizat ca in Baia Mare ii am pe ai mei ca prim punct de sprijin incontestabil - vorbesc de ai mei ca spijin spiritual - apoi iau in calcul chiriile mult mai ieftine si mai accesibile, si in cele din urma un job care n-ar fi atat de greu de gasit si nici prost platit. Asadar o locuinta, si un job ar fi la o aruncatura de bat iar familia foarte aproape si alaturi.
La capitolul "socializare" insa...nu-mi dau prea multe sanse de viitor. Nu vreau sa par snoaba insa "am fumat" cam tot, si-acum ca am renuntat la tutun ma intoxica ideea de pipa... o sa ma rezum la a spune ca inafara de familia mea nu prea ma vad socializand...sau interactionand...deloc...
Pro Bucuresti...am exact ce-mi lipseste la Baia Mare si nimic din ce as putea avea acolo. Anume, toti prietenii, si nici o stabilitate. Bineinteles ca si in capitala imi e accesibil un job (in viitorul cel mai apropiat, doar eu am decis sa iau o pauza nu?) si cu putin noroc si o casa - dar implica mai mult efort pe care eu trebuie sa fiu dispusa sa-l sustin.
Simplificam si spunem ca mintea imi spune Baia Mare si sufletul imi spune Bucuresti. La rascruce de idei ce fac? Sun un prieten, de fapt o prietena, si mai explicit, o persoana in care am incredere si care stie intotdeauna ce spune . Ce-a urmat mi se pare amuzant si din acest motiv am considerat necesar sa impart cu internetul.
"mintea spune Baia Mare, sufletul Bucuresti"
G : "Da cu banul!Daca esti impacata cu tine, oriunde vei fi acasa"
"dau cu banul!doua din trei! acolo sunt wild, aici sunt familista..."
Si atunci am primit replica care probabil sufletul meu o astepta dar imi era teama sa recunosc.
G : O sa ai tot timpul sa fii familista...esti mult prea tanara,nebuna,frumoasa pentru BM.HAI, fa-ti din NOU bagajele si vino in iadul asta unde uneori te simti inger...."
Nu pot sa spun ca acest imbold a fost unul definitiv insa mi-am recunoscut mie ca de fapt balanta imaginara inclina foarte mult in directia mai sus mentionata doar ca nu-mi gaseam cuvintele potrivite si argumentele mi se pareau puerile...Fug de realitate inspre nebunie?
Dupa ce am savurat cateva minute peisajul nocturn de la balcon am intrat in camera si-am scotocit in sacosa dupa...o moneda.
"Las soarta sa decida"
"Sa fim seriosi...tot tu vei fi cea care accepta sau nu raspunsul dat de...bani..." vorbeau multiplele mele personalitati intre ele.
Am dat cu banul...trei aruncari, ban - Bucuresti, stema -Baia Mare. Ca-n filme...prima oara capitala, a doua oara oraselul mic si drag, a treia- oara...nebunia...Bucurestiul castiga inca odata.
Radeam in oglinda gandindu-ma ca oricat as incerca sa ma afund in multimea calma si respectabila sangele meu e infestat cu rebeliune si daca pot fi cateva secunde nebuna as sacrifica orice oaza de normalitate. Vreau sa traiesc!Sa rad, sa plang, sa nu-mi para rau, sa nu dau explicatii, sa le caut totusi, sa fiu haotica, aeriana, depresiva, beata, asa sunt eu!Azi alba, maine neagra, acest patologic care stoarce ultima picatura de rabdare din oamenii care ma indragesc.
M-am trezit buimaca (ca de obicei) si-am iesit pe balcon, cerul era gri - noros, greu si parca trist. Incepe toamna in Nord. O sa ma astepte o ultima saptamana (in bm) de ploi marunte si dese...cum n-am haine de toamna, nici in bagaj si nici in rest :) o sa tanjesc dupa soare...acel soare pe care asfaltul din capitala il mai simte pana pe la mijlocul lui octombrie. Si daca ploua acum la voi, nu-mi spuneti!!!

Ai grija ce-ti doresti, s-ar putea sa se intample!

"Chiar daca crezi ca poti, sau crezi ca nu poti, ai dreptate in ambele cazuri" - Henri Ford

M-am indragostit de acest citat! Face partea din categoria lucrurilor usor de retinut, extrem de valabile, care sunt exact in fata ta, insa ai nevoie de o palma ca sa le focusezi.
Toate frazele mele incepeau cu NU si aveam dreptate. Fetita care l-a luat pe "nu" in brate nu isi dadea seama ca niciodata nu spui niciodata si nu :)) (mai putin cand esti ceruta de nevasta! glumesc)
Am ratacit prin spatiu preferand sa nu cred nimic decat sa cred ca pot. Speram ca pot, insa mergand pe principiul "speranta moare ultima" sau are 9 vieti. Si, cum eu aveam doua pisici, speranta mea avea 18 (vieti).
M-am regasit si in bancul cu evreul care se roaga la Dumneazeu sa castige la loto, ani buni, pana cand Dumnezeu intr-o buna zi ii raspunde agasat "dar JOACA omule odata!"

Deosebirea e ca eu nici macar nu-mi constientizam dorintele din amalgamul de negativism in care ma balaceam si balansam. Pana cand sa tot gasesti pestisori de aur? Daca pestisorii nu vorbesc, nu le iei in seama stralucirea.

O recapitulare rapida imi deruleaza (ca in filme) cateva episoade cu vrut, cerut, avut.

Prima a fost undeva pe la 14 ani, cand n-am zambit in poza pentru buletin fiind prea concentrata sa-mi DORESC "ca pana la maximum 18 ani sa plec in lume" fara a ma preocupa de celelalte detalii.
Zis si facut, 3 ani si 11 luni mai tarziu am luat-o la sanatoasa in cealalta directie a tarii. Bineintelesc ca nu am constientizat intamplarea ca fiind cursul firesc al dorintei mele ci ca o evadare silita din cotidian, o lupta pentru supravietuire. Mult timp dupa, am blamat oamenii din jurul meu pentru "dansul pestelui pe uscat" pe care il practicam din masochism.
Nechibzuita sau nefinalizata a fost urmatoarea dorinta: "vreau sa reusesc,sa ma stabilesc,sa ma linistesc". Sounds logic? Delimiteaza-i proportiile, da-i un contur, detaliaza! E ca si cum as vrea sa fac vara la Polul Nord cu o bomba nucleara. Dorinta a devenit realitate, totusi in limitele permise de mine. Asa cum am cerut-o :)
Jocul de-a extremele si-a pus amprenta pe viata personala, cea de care tot fac misto de 3 bloguri incoace.

First of all am vrut (am CERUT) "ceva foarte stabil,extrem de serios" . Gata, vreau sa fiu mare, trebuie sa am cat mai multa stabilitate, inspre o viata de familie! La 19 ani!!! Si, mi s-a intamplat(inca odata). Posibil ca "cineva acolo sus ma iubeste" si are o deosebita rabdare cu mine.
Nu pot sa detaliez, as devia prea mult, trebuie insa sa precizez ca, pana in cele mai mici detalii, am primit EXACT ceea ce imi doream. Si, de ce nu am fost multumita? Aveam cea mai serioasa, stabila, relatie din lume.
A urmat o explozie, voiam libertate, voiam rebeliune, "I want to break free" !
Zis si facut
Nu mai vreau nimic!Nimic!Nimic! Viata este prea frumoasa, trebuie sa zbor, ca o albinuta? Dar parca as vrea pasiune, nebunie, dansul cu lupii...PRIN PLOAIE, ceva inedit!

Inconstient (ma lamentez) mi-am dorit din nou ceva, ce n-a intarziat (deloc) sa apara! And wild it was (it is). Doar daca s-ar putea inventa cuvinte noi as face o descriere a acestei extreme...
Concluziile sunt simple: dorintele chiar se implinesc! Trebuie doar sa stiu ce sa-mi doresc in asa fel incat sa ma avantajeze si sa faca parte din peisajul meu actual.

Altfel risc sa-mi traiesc viata fara sa stiu c-o fac.

Dar nu ma mai plang :)) Me?Happy!

Fear of commitment

Imi place foarte mult parodierea momentul genial al personajelor de desene animate. Da, ma refer la acel beculet care se aprinde buclucas deasupra capului, clipoceste inocent, "i'm here, i'm here" si personajul se lumineaza (mai mult sau mai putin de la reflexie). De obicei ideea geniala stimulata sau asistata de beculet, dureaza putin, se dovedeste a fi una proasta. Insa momentul?Momentul de glorie, constientizarea ideei, puterea cerebrala a personajului, sunt de fiecare data uimitoare. De fiecare data ofera energia necesara pentru o noua incercare, un nou inceput, un crez al convingerii, atat de sine cat si a celorlalti.
later edit:
Pentru ca am inceput aceasta postare aseara, si n-am reusit s-o inchei, fiind mult mai tentata de un bol cu cartofi prajiti (YES!I EAT!) voi incerca sa-mi aduc ideea la bun sfarsit, tinand cont macar de mood-ul anterior.
Vorbeam de apogeul de geniu al personajelor de desene animate. Creier incins, temperaturi de peste 30 de grade.
Pana la urma lumea lor ar putea fi mai buna numai si pentru faptul ca isi permit o cadere libera de la orice altitudine, in orice moment, avariile fiind minore. Si nu cedeaza!
Lumea mea de pokemon, plina de artificii a fost intr-un moment de "lumina"... nu stiu pe care dintre umeri mi-a crescut becul (sau parca acolo erau dracusorul si ingerasul) insa ideea a venit. Initial era raspunsul tuturor problemelor, cheia spre succes (evident in afaceri) pentru ca in momentele imediat urmatoare sa se topeasca asemeni unei inghetzate. Nici nu i-am retinut aroma...
My point is? Nu ma incadrez deloc in parametrii de inceput, cuprins si incheiere, insa la partea cu intriga am mereu cate o cireasa suculenta de aruncat peste frisca...
Intrebarea e urmatoarea, si rog cititorii sa ma lamureasca: IPOTETIC (deja am o problema) vorbind daca s-ar pune problema de relatie serioasa,cu partenerul actual, de un angajament sentimental de lunga durata, cum ati reactiona?
Ascult cu mare interes orice poveste cu happy end, savurez o barfulitza de cuplu oricand si ma bucur alaturi de toti amicii mei indragostiti, INSA, cand se pune problema de MINE...desi e ceea ce-mi doresc (sa fiu fericita,multumita,etc) ideea de relatie ...serioasa...ma face sa-mi iau picioarele in spinare si s-o iau la sanatoasa. Si mi s-a spus acest lucru insa nici nu l-am luat in calcul ca stimul auditiv macar. "tie ti-e frica de relatii" Noooo! No way! "vrei libertate" Really? "daca ceva merge prea bine, te sperii si fugi" eu??? "cand lucrurile devin serioase ai tendinta sa calci in picioare omul de langa tine" Excuse me!?!?!
Sa inteleg ca intregul meu univers construit pe convingeri,concluzii,decizii, este DEFECT? Subconstientul meu lupta pervers cu partea constienta? Doua dintre partile avariate mi-au confirmat acest lucru, si o a treia neimplicata si obiectiva.
And now what???

Mijlocul lui nicaieri

Daca pe celalalt blog reuseam oarecum sa-mi scutur gandurile negre, acesta in mod deliberat l-am facut roz, poate pentru a-mi fi impiedicate depresiile virtuale. Intru in pagina asta roz, parca e o bomboana fondanta, straluceste aberant, deviaza de la subiect si ma impiedica in a-i pune ochelari negri de soare.
Cu toate acestea mi-e greu sa nu ma exprim, parca vreau sa las toate cuvintele sa curga, fara noima, poate ca si de data aceasta va functiona, am sa ma descarc si descotorosesc totodata.
As incerca sa descopar mai intai unde ma aflu si cine sunt. Cum pot sa fac asta?Fizic, ma uit in jurul meu, imi constientizez locatia, ma uit in oglinda, sau chiar in buletin, ma strig pe nume, astept sa tresar. Mai aprind o tigara. La cum simt fumul inundandu-mi plamanii, greoi, imi dau seama ca fumez mult, reflex, nici nu stiu daca imi mai place.
Poate azi sunt mult prea obosita, ma gandesc ca maine n-o sa doara atat de tare. N-are voie sa doara, o stiu, o constientizez, incerc sa imi inserez in creier aceasta informatie. Nu trebuie sa te doara! Si in fond de ce sa ma doara admiterea realitatii? Stiam de la inceput fiecare particica pe care o voi parcurge, am halucinat, mi-am permis sa ma mint, sa deviez de la viata, sa cred ca voi putea scapa nepedepsita pentru naivitatea mea.
Nu gasesc insa explicatii, fie ele si masochitste, pentru subconstientul meu care tanjeste totusi la perseverenta asta. Rabdarea si psihicul meu sunt mult consumate, insa, evident o forta mult mai mare imi inlantuie sufletul, cateodata si mintea si ma conduce egoist pe caile total opuse celor logice.
Acestea fiind elementele mele inconjuratoare prefer sa ma implic si desfasor in aproape orice alta activitate decat cea ce presupune constientizarea problemelor mele psihice. E evident ca am una sau mai multe probleme psihice din moment ce una gandesc,alta spun,alta fac si cu totul alta simt. Sunt deja patru piese de puzzle, fiecare dntr-un puzzle diferit (si cu multe piese) iar eu incerc sa constuiesc un al cinci-lea puzzle din acestea patru. Do I make any sense?
Sa detaliem:
- ce gandesc? printre mii si mii de linkuri, pixeli de ganduri, ma consider totusi o fiinta cu gandire sanatoasa si pozitiva, care-si doreste liniste si echilibru, sentimental in primul rand (sa-i dam sufletului prioritate).Constiinta mea imi dicteaza totusi sacadat, ba epuizare psihica, ba ingaduinta.

- ce spun? incerc sa-mi redau intocmai gandurile, insa din moment ce eu nu ma inteleg, cum as putea sa fiu inteleasa de cei din jur?Incerc totusi sa ma limitez in functie de interlcutor. De obicei ajung sa spun ceva contrar gandurilor folosind vorbele ca o mantie de autoprotectie. Cuvintele sunt totusi arma mea cea mai de pret. Ajung uneori insa sa le dispretuiesc pentru ca exista deja o prapastie intre minte si voce, iar cea din urma pierde, devenind fara valoare.

- ce fac? nimic din ceea ce gandesc sau spun! Evident ca actiunile fizice ar trebui sa fie o reflexie a gandurilor, narata de cuvinte. No way! Contrar tuturor spuselor mele, actionez diferit. Diferit de cuvinte, diferit de dorinte. Am devenit oare o marioneta in bataia vantului? Ar fi umilitor sa spun ca nu mai sunt stapana pe corpul si mintea mea. Ar fi ironic sa-mi amintesc ca acum cea vreme mi-am dorit sa nu-mi mai calculez mintea,trupul, sufletul, ci sa le las in voia sortii...

- ce simt?Vreau sa iubesc cu toata fiinta, vreau sa fiu iubita. Nu pot sa detaliez.

(to be continued)