Cine înșală mai frumos, femeile sau bărbații?

Nu vi se pare că bărbații ”scapă” mai ieftin după o infidelitate? Poate că sună feminist (deși intenția mea nu e asta) însă am impresia că o femeie infidelă este judecată mai aprig de către societate decât un bărbat infidel.

Bine, controversa asta e veche de când lumea și totuși. Dacă bărbatul înșală, e plin de testosteron și, dacă femeia calcă strâmb, e o curvă care merită ucisă cu pietre.

Evident, câte situații tot atâtea păreri și nu e loc pe ”hârtie” pentru o analiză completă a infidelității. Dar am impresia că femeile trec mai ușor peste ”micile scăpări” ale bărbaților, pe când aceștia din urmă, nu pot purta o pereche de coarne cu demnitate.

Aș vrea să văd un barbat care stă să analizeze atent și rațional infidelitatea partenerei. Se spune că femeile înșală cu sufletul și că bărbații înșală cu...trupul. Adică femeile se implică emoțional mai mult iar pentru masculi actul sexual poate fi unul exclusiv fizic.

Și atunci? Păi...am rezolvat problema, dacă nu a însemnat nimic pentru partener, n-ar trebui să mai existe scandaluri în cupluri?

Am citit chiar un studiu care susținea că suntem capabili să iubim (romantic) mai multe persoane în același timp. Și trebuie să recunosc că privesc cu o oarecare admirație/curiozitate persoanele care se declară ca fiind într-o relație deschisă. De ce? Păi...în primul rând pentru asumarea realistă a unui statut.

Am impresia că ne asumăm monogamia dar că o facem în modul idealist. Suflet întâlnește suflet și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Ca și cum ai putea mânca în fiecare zi același fel de mâncare, fie acesta chiar și mâncarea ta preferată.

Din acest motiv, eu personal admit că monogamia este...hmmm...o metaforă. E frumos dacă ți se întâmplă dar...n-aș băga mâna în foc că e pe bune.

Dar, cine a înșelat pe cine și de ce, e doar o felie din tortul cremos al vieții. Cred că marea majoritate a oamenilor care se confruntă cu infidelitatea nu pot trece peste sentimentul de trădare. Și iar revin la subiect. De ce femeile acceptă mai des trădarea? Să fie oare o consolare argumentul masculin conform căruia actul sexual n-ar fi avut impact emoțional?

Am două situații care mi-au ridicat sprâncenele. Una feminină și alta masculină. O femeie care nu mai primea apreciere și atenție și, la fel, un barbat care nu mai primea apreciere și atenție. Prin apreciere și atenție aș vrea să înțelegeți toate acele mici giumbușlucuri care ne bucură orgoliul și ne fac să ne simțim centrul universului în viața de cuplu.

În situația femeii, aceasta a admis că era extrem de vulnerabilă emoțional. Nu se mai simțea apreciată, nu se mai simțea frumoasă, nu se mai simțea dorită de partener. (dacă vă mănâncă sub limbă să-mi spuneți că nu partenerul te face să te simți așa, am și exemple de persoane care se simt buricul universului și tot și-o iau peste bot). Evident, femeia a căzut ca o musculiță de oțet, răpusă de mierea unui...bondar. Vezi tu, rareori sunt cazurile în care femeia are doar libidoul ridicat. De cele mai multe ori o gâdili în orgoliu, îi reciți două poezii și se îneacă în moment, devenind floarea ce se vrea culeasă.

Bărbatul din exemplul meu era cam în aceeiași situație. N-a fost răpus de mierea dulce, ci a ieșit la vânătoare, să vâneze căprioare. Same old story.

În cazul femeii, aceasta a mărturisit. În relația bărbatului, acesta a fost descoperit. Femeia a fost aspru jedecată și criticată pe când masculul...a scăpat cu argumentul suprem ”n-a însemnat nimic”. Adevărat, pentru femeie însemnase ceva. Era deja implicată emoțional.

E clar că femeile sunt mai predispuse iubirii romantice. Dar, oare, argumentul ”nu a însemnat nimic” poate justifica infidelitatea? Te încălzește cu ceva faptul că s-a întâmplat și că nu a însemnat nimic?  E mai dureros dacă ai căzut în păcat și cu sufletul, nu doar cu trupul?

Eu una am nevoie de confort sentimental aproape tot timpul. Mi-e limpede ca bună ziua că actul sexual nu e musai să fie presărat cu petale de iubire. Dar tot nu pot să deslușesc dacă un act pur fizic și fără însemnătate emoțională ar putea să NU însemne trădare? Veți spune că tradarea constă în minciună și în ascunderea faptelor. DAR...și dacă primesc o confesiune, cu ce se îmbunătățește situația? M-a înșelat dar măcar a fost sincer și a recunoscut? Sau, vă întreb pe voi, bărbaților, dacă aleasa vă mărturisește că v-a înșelat, apreciați sinceritatea?

Eu cred că este un gest egoist și ...cam atât. Oricât ne-am impune noi să gândim în cuplu, creierul ne funcționează individual. Și oricât de șocant ar părea, NU mă gândesc la partener în fiecare secundă a vieții mele. Există chiar minute întregi când mă gândesc la mine și doar la mine. Și în acele minute este posibil să fac complet abstracție de realitatea mea. Este posibil să cedez tentației. NU pentru că vreau să-mi rănesc partenerul, nu pentru că nu îl respect, nu pentru că nu-mi văd viitorul alături de el. Ci pentru că nu m-am gândit decât la mine în acele momente. Și e necinstit să spun că aventura nu a însemnat nimic. Mi-a hrănit orgoliul, mi-a validat narcisismul și...mi-a oferit un orgasm. Deci...a însemnat ceva. Că-mi place când am orgasm :)

A susține că ai făcut sex fără să însemne nimic e ca și cum ai spune că nu-i nevoie să te ștergi la fund după ce te caci. Actul sexual presupune mai mulți pași și abia la final, preț de câteva secunde ți se scurtcircuitează creierul. Până atunci asumă-ți că s-a întâmplat cu bună știință și...multă dorință.

Dar, ca să revenim la miezul și scopul articolului de față. Femeile au tendința să se implice mai mult. Bărbații au tendința să nu se implice deloc. De fapt ce vă nemulțumește domnilor? Că noi o facem cu sufletul și nu doar cu ...trupul? Nu e oare mai grav să o faci fără să însemne nimic? Pentru că, daca NU ÎNSEAMNĂ nimic, de ce o mai faci? Vreau un argument pentru care ai face ceva, orice, care nu înseamnă absolut nimic. Mănânci pentru că îți este foame, dormi pentru că își este somn, te îmbraci pentru că îți este frig. Sex de ce faci? Pentru că îți place. Și atunci, cum poți să judeci o femeie care se aruncă cu capul înainte într-o greșeală care-i place?

Am impresia că bărbații consideră justificarea cu ”nu a însemnat nimic” ca un fel de ”n-am consumat din stocul de sentimente pe care ți le ofer ție”. Pe când femeile pot să pună imediat o etichetă cu alt nume peste borcanul cu sentimente?

Habar nu am.

Ce îmi este cât de cât confirmat (prin exemplele din jurul meu) este că judecata aceluiași act de trădare aduce pedepse mai grele pentru femei. Punct.

Despre infidelitate in general

Am vorbit in ultimul timp cu cativa oameni mai mult sau mai putin apropiati; poate pentru ca sunt un bun ascultator...si-au deschis sufletele in fata mea.

Eu nu sunt foarte capabila sa dau sfaturi, uneori situatiile cu care se confrunta prietenii mei sunt atat de delicate incat nici nu-mi pot imagina ce-as face eu intr-o asemenea ipostaza...

Cel mai intalnit subiect este... infidelitatea. Din pacate.

Cea mai intalnita intrebare (dupa, de ce?) este: iert sau nu iert?

Am intalnit si eu palma dura a infidelitatii...demult; poate s-a intamplat intr-un moment in care aveam foarte multe resurse de refacere sufleteasca si fiind destul de tanara n-am constientizat cu adevarat ce inseamna sa fi tradat.

Atunci insa m-am infuriat, mi-am simtit orgoliul meu de fata rebela terfelit prin noroi si-am decis sa il razbun. L-am razbunat, si l-am razbunat, planuiam cele mai diabolice razbunari, cu cat le puneam in practica cu atat deveneam mai avida. Pana am obosit...am uitat chiar de ce o fac.

Mi-am promis ca n-o sa tradez niciodata un alt om, n-o sa fiu infidela. Mi-am incalcat aceasta promisiune, am tradat, desi aveam mai multi ani, mai multa minte, am ranit mai dur decat fusesem eu ranita.

Dupa ce-am reusit sa fac cat de cat pace cu mine, sa ma iert, am cautat sa ma inteleg. Sa inteleg in general acest fenomen de care noi, oamenii, facem atat de mult caz. De fapt...marea majoritate a oamenilor fac caz, am intalnit de altfel si oameni indiferenti desi indragostiti.

Fiecare efect are si o cauza, iar infidelitatea este un efect. Cauza...depinde de fiecare dintre noi s-o identificam.

In cazul meu (nu caut scuze sau justificari) cand am fost inselata, cauza a fost chiar tineretea mea. Eram o pustoaica fara minte, mai devreme sau mai tarziu trebuia sa mi se intample...era aproape de neevitat. Unde mai pui ca luam prea in serios ceva ce la momentul respectiv nu avea cum sa fie serios.

Mai tarziu...cand am gresit eu, cauza a fost ca nu luam in serios ceva ce ar fi trebui sa fie serios. Nu mi-am putut asuma responsabilitatea necesara.

Ar fi existat alternative in care as fi putut evita un incident atat de neplacut, as fi putut chiar sa muncesc pentru iertarea mea...insa cauza ce provocase efectul era prea puternica si as fi riscat sa se repete. Cu buna stiinta nu mi-am putut asuma acest lucru.

Vreau sa va relatez cateva dintre intamplarile reale pe care le-am auzit si eu. Ramane sa le analizati si voi si sa va puneti o intrebare la care sa raspundeti sincer: Voi cum ati fi procedat?

Prima poveste e destul de veche, are vreo 15 ani... Din pacate nu voi divulga prea multe detalii intime, va dati si voi seama de ce. E vorba despre un cuplu casatorit cu un copil. El, barbat de casa, cuminte, frumos, tata, sot, fara cusur. Ea, mama, sotie, mai putin cuminte, destul de frumoasa. Ea avea o aventura cu unul din prietenii de familie! A durat cativa ani buni! Dupa vorba din popor "stie tot satul, dar nu stie barbatul" din ce in ce mai multe persoane aflasera... Relatia lor de cuplu era una exemplara! Nu pot stii care-a fost cauza infidelitatii ei, cu atat mai mult cu cat amantul era un odios!

Ei bine, intr-un final...apoteotic, presata de numarul mare de oameni care stiau, amenintata de ideea ca sotul ar putea afla, doamna a decis sa marturiseasca totul. In plen. Initial i-a marturisit sotului, apoi familiei, apoi amantului...

Ce credeti ca s-a intamplat? Sunt in continuare la fel de fericiti, nu stiu daca ea isi pastreaza obiceiul neortodox, poate ca da, insa e mult mai prudenta. El a fost cel care aproape ca a dat o conferinta de presa : "imi iubesc sotia, sunt capabil sa o iert, sa o iau de la capat, nu permit nimanui sa isi bage nasul in familia mea, puteti sa judecati cat doriti." Au trecut vreo cinci-sase ani de-atunci.

Un alt exemplu... de data asta destul de bolnav, un cuplu care era de fapt...triplu. Sotul infidel de data asta, sotie cuminte, mama a doi copii, foarte de casa, gospodina in bucatarie, doamna in societate, cred ca nu suficient de tarfa in dormitor. Asa ca sotul a gasit o solutie salvatoare... Insa solutia era numai si numai tarfa in dormitor, deloc gospodina, deloc doamna.

Ridicolul si incredibilul abia acum apare: sotia a acceptat decizia lui iar amanta la fel. La restaurant in trei, la evenimente in trei, de sarbatori in familie, in dormitor fara sotie! E adevarat ca sotia era o femeie prea simpla, terifiata de ideea ca ar putea ajunge "de rasul lumii - femeie divortata" a preferat sa pastreze chiar ea secretul infidelitatii atata timp cat el n-o parasea.

Ce s-a intamplat? Au mers asa intr-un trio fericit cativa ani buni, pana cand domnul a cam ruginit si n-a mai fost capabil sa "dea randament" in dormitor... S-a intors la viata de cuplu, de casa, cuminte, tata, sot, mai putin barbat noaptea, fara de... tarfa. Traiesc fericiti!

Ultimul exemplu este al unui cuplu, relatie serioasa, mai bine de doi ani. Fericiti si indragostiti, locuiau impreuna. Ea lipseste de acasa aproximativ o saptamana...el se cupleaza cu prietena ei! Nu aveau probleme de cuplu, ci pur si simplu s-a intamplat. Ranita din cale afara, prietena mea a decis sa se mute separat si sa-i dea lui ocazia sa... aleaga intre cele doua femei! "Daca relatia e menita sa mearga...vom reusi sa ne rezolvam problemele si locuind separat".

Motivatia lui? E confuz...De iubit o iubeste...dar s-a intamplat pur si simplu. Care e cauza aici? Efectul il stim: amandoi sufera.

Ca o concluzie: cuplurile casatorite trec mai usor peste infidelitate decat cuplurile necasatorite. Sirul de exemple si intamplari ar putea continua insa nu vreau sa lungesc epistola. E de fapt logic ca iarta cei ce isi doresc sa "lupte pentru casnicie si familie" si nu iarta cei ce "inca pot sa aleaga un partener".

Am cerut un argument: "In momentul in care iubesti, persoana iubita e urcata pe un piedestal. Este cel mai frumos, cel mai destept, este al tau, iar tu esti continuarea lui, apartinandu-i. Ei bine cand iti este infidel...piedestalul care-l sustine devine indoielnic, pentru ca este construit de tine. TU l-ai crezut special, doar al tau, iubitor si dedicat. Acum iti dovedeste ca e doar un al om cu nevoi animalice si de nestapanit. Asadar increderea ta in tine dispare. Dispare pentru ca te intrebi: oare in ce alta privinta m-am inselat?oare CE imi lipseste?oare eu l-am determinat sa o faca?Ai de muncit apoi la tine, apoi pentru a-l ierta...ori daca nu iti este sot...de ce atata munca?" mi-a spus o alta prietena.

Pai si daca-ti este sot/sotie ii e permis?Doar pentru ca vrei sa-ti "salvezi casnicia"???

Asa cum spuneam cand am inceput sa vorbesc despre acest subiect, nu sunt in masura sa dau sfaturi...insa pot macar sa schitez o opinie pe care la randul vostru (cei ce ati trecut, sau treceti prin asa ceva) o puteti analiza:

Infidelitatea este un EFECT. Pana la urma omul este un animal. Un animal cu porniri animalice care tind sa domine ratiunea si inteligenta. Tine de noi sa ne controlam, sa expunem doar ceea ce e de expus si sa luam intotdeauna deciziile corecte.

Pentru a intelege efectul trebuie sa analizam cauza. Este foarte greu sa analizezi cauza fara a fi subiectiv insa de cele mai multe ori ajuta spre a lua o decizie de neregretat.

Daca am constientizat cauza si am inteles efectul (a-l intelege nu inseamna a-l aproba/accepta) avem inca un pas de facut: DECIZIA.

Daca decizia e sa-ti ierti partenerul infidel incearca sa crezi in ea, sa nu o iei in disperare de cauza. Iti poti ierta partenerul doar daca ai trecut tu peste ceea ce s-a intamplat. Iertarea n-are loc de intors, nu poti ierta pentru 5 minute sau pentru 5 zile. Mai departe trebuie sa iti recapeti increderea in tine ca om, apoi sa-ti recapeti increderea in partener, apoi urmeaza o perioada in care te vei lupta cu o prudenta exagerata, pentru ca infidelitatea e ca un virus purulent care lasa cicatrici adanci.

Trebuie sa credem noi insine in aceasta iertare, sa credem intr-un viitor, sa luptam pentru a recastiga/recapata incredere pierduta, altfel vom ajunge inevitabil in exact acelasi loc.

DACA decizia e aceea de a nu ierta trebuie oricum sa faci toate cele mentionate mai sus insa fara partener. Increderea e spulberata, prudenta exista, e necesara motivatia de-a trece peste, de-a merge mai departe.

Uite, nu ma pot abtine, trebuie sa dau si un sfat : NU va razbunati niciodata! Razbunarea e o arma care se intoarce impotriva noastra si categoric NU poti plati cu aceeasi moneda infidelitatii.

Voi ati ierta sau nu?

In rest...hai sa fim fericiti si sa vorbim despre infidelitate doar asa...in general :)