Sunt sigura de un lucru: ca sunt eu.

Daca ar fi sa aleg persoana cu care mi-a fost cel mai greu sa convietuiesc de-a lungul timpului...m-as alege pe mine. Au fost rare momentele in care m-am inteles si acceptat. Mi-a fost insuflat spiritul competitiv in cel mai eronat mod posibil. Am fost educata ca nu sunt suficient de buna. Am primit aceasta critica  - departe de a fi constructiva – cam toata copilaria. Totusi  - niciodata de cand ma stiu n-am dat vina pe ei. Pe parintii mei. Am crezut pana acum cativa ani ca “traumele din copilarie” sunt o inventie americana. Azi nu mai cred asta. Cred ca traumele din copilarie sunt mai rare decat ne laudam si NU e cazul sa ne improscam parintii cu ura. Ne-au avut si ne-au crescut. Asa cum au stiut, asa cum au putut. Ai mei au fost mult prea tineri. Nu doare deloc sa afirm ca le-am blocat vietile de cand am venit pe lume. Este adevarat. De la 18 ani mama a fost pironita de gospodarie de catre doua suflete nevinovate. Nu era vina noastra. Dar nici a ei. Nu era  vina nimanui. Nici nu-mi pot imagina CAT de tare as fi esuat daca m-as fi trezit mama la 18 ani. Sunt 100% sigura ca as fi dat-o in bara. De ce? Pentru ca ma cunosc pe mine.

Articolul nu vizeaza o analiza critica si acuzatoare asupra celor dragi mie. Din contra. Ei sunt ai mei si eu a lor cate zile mai am, cu tot ce tine de sufletu-mi. Vreau sa analizez astazi, aici, evolutia psihologica a mea si a celor ce mi-au fost alaturi de-a lungul anilor. Se spune ca omul nu se schimba, ca ramane acelasi in esenta. Evolueaza sau involueaza. Nu stiu ce sa cred. Eu m-am schimbat. Zic eu ca am evoluat. Comparativ cu ce? Comparativ cu mine acum 5 ani, acum 10 ani si acum 15 ani.

N-am avut o copilarie usoara. Si nici prea frumoasa daca e sa o analizez prin comparative cu ce notiuni am eu despre copilarie acum sau cu oamenii care-mi povestesc despre copilariile lor. Nu regret nici asta. Regret un singur lucru. Nu mi-a exploatat nimeni potentialul. Cum spuneam mai devreme, a invata sa existi doar sub taisul criticii si sub stindardul ca nu esti suficient de bun iti cam taie din aripi. Acesta este motivul pentru care pana de foarte curand n-am stiu ce inseamna sa am incredere in mine. Am mimat bine totusi. Noi femeile stim sa facem asta.

Am alergat multi ani (prea multi) dupa ceva inexplicabil. Afectiune. Imbratisari, sarutari, apreciere. N-aveam cum sa stiu daca ceea ce primesc este ceea ce caut. Pentru ca nu aveam in creier o definitie a afectiunii. Nu stiam cum e sa o primesti. Nu stiam in egala masura nici sa apreciez ceea ce primeam. Stiu ca am fost salbatica. Am crezut ca dragostea este o lupta de care pe care. Si n-am crezut deloc ca o merit. Din acest motiv am fugit ca o nebuna de fiecare data.

Apoi – mai am si “blestemul” asta numit creier. Am trecut de etapa modesta. Sau empatica. Asa ca voi face afirmatia: nu e usor sa am mintea mea. Inca nu stiu de ce ma tem mai mult, de mintea sau de instinctul meu. Nu e usor sa vezi si sa simti lucruri dinainte de a le intelege. Sa vezi prin oameni. Sa ai nevoie de doar cateva secunde pana sa poti sa-ti formezi o opinie.

Ani de zile m-am luptat sa ma inteleg. Apoi sa ma accept si inca lupt sa ma plac. Si mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Si cum am trecut peste luni si peste zile si peste ani sau oameni – fiind intr-o perpetua stare de razboi cu mine. Am realizat de curand cat de puternica sunt. N-a fost vreo revelatie. A venit constatarea atat de sec incat nu mi-am revenit toata ziua din asta. Exact cand credeam ca am nevoie de camasa de forta. Cand tot ce invatasem despre mine nu mai functiona si credeam ca sunt pe punctul de a claca. Mi-am spus “Cristina, esti cel mai puternic om pe care-l cunosc.” Si m-am linistit  - stiam ca am dreptate. De atunci au inceput sa revina in mintea mea – una cate una, toate amintirile blocate de-a lungul timpului. Tot ce reusisem sa blochez undeva adanc, a iesit la suprafata. Si inca mai iese. Amintiri vechi si foarte vechi. 

Am pus multe piese la puzzle-ul acesta numit eu. Eram intr-o vesnica alergatura sa dovedesc cuiva – nu stiu cui – ca sunt mai buna. Mai buna ca mine ieri. Sufar de sindromul unei minti nelinistite. Asta mi-este clar. Si in cei 32 de ani pe care-i am – fara sa bravez – spun ca putini oameni m-au inteles, mult mai putini m-au iubit si foarte putini m-au ajutat. Dar, amuzant e ca nu este despre ceilalti oameni. Nici n-a fost si nici nu va fi. Este despre mine. Oamenii vin si pleaca. Tinerete fara de batranete nu exista. Iubire monogama nici atat.  Cu toate astea simtim nevoia sa apartinem. Si asta a fost dorinta mea de-a lungul timpului. Sa apartin. Ce ma bucura este ca oricat as fi de competitiva, teritoriala sau santajabila emotional – niciodata n-am putut sa ma conving sa fac un compromis prea mare. Daca lucrurile nu s-au intamplat intocmai cum mi-am dorit, n-am renuntat la mine. N-am pus nevoia de-a apartine mai sus decat nevoia de-a fi eu. Mi-am invatat lectie dupa lectie, de obicei dand cu capul si vindecand cicatrici. Mi-am dus fiecare razboi onorabil si de-a fost sa mor, am renascut si mai breaza si mai frumoasa. Imi place sa cred ca am evoluat. Dar cine sa judece? Sau, mai bine, de ce sa judece? Avem oare dreptul sa judecam pe altcineva? Oamenii cu care interactionam in anumite perioade din viata noastra ne sunt fie lectii, fie sunt pasageri. De prea multe ori mi s-a intamplat sa raman dezamagita atunci cand drumurile ni s-au despartit. Am decis deja (intr-un articol trecut) ca mi-am petrecut prea mult timp iubind oamenii. Si ca as vrea sa fac aceeasi investitie emotionala eu in mine. Astazi vreau de fapt sa ma desprind de asteptarile pe care le am din partea oamenilor. Fara asteptari nu exista nici dezamagiri.

Ma simt libera. Si calma. Prea mult timp am dus in spate povara asta. Prea mult timp mi-am dorit sa contez si sa apartin si am pus suflet in tot si-n toate. Mi-este limpede ca nu voi atinge perfectiunea si mi-este clar ca omul in esenta este o creatura egoista. Cum spuneam, cel mai dificil mi-a fost sa traiesc cu mine de-a lungul timpului. Pentru ca nu ma cunosteam. Si nu ma placeam. Astazi ma cunosc. Ma si plac, la naiba. Si nu mai am timp sa invat din greseli. Dar nici sa alerg dupa perfectiune. Si atunci ce sa fac?

Sa…traiesc, ce altceva? 

Una singură!

Ai o singură viață! Unaaa singurăăă! 

Și eu la fel.

Ok, poate nu mă crezi, n-ai motive să mă crezi pe mine, în detrimentul convingerilor tale personale. Dar poate te încrezi în știință? În evoluție? În dovezi clare? În fine...mi-au tot ajuns pe la urechi vorbe aruncate cu și despre reîncarnare, șanse noi, probleme nerezolvate sau alte asemenea bazaconii.

Mintea umană e fascinantă. Trebuie mereu să găsească răspunsuri, să fabrice întrebări și, de ce nu, probleme. Avem nevoie, genetic vorbind, să CREDEM în “ceva”. Că totul e un șcenariu, că e predestinat, că rezolvi probleme din alte vieți, că ai un destin de împlinit, un scop, un motiv…un “ceva”.
Pentru că … e de neconceput că…“this is it“, cum ar spune răposatul Michael.
Dar…cam asta e. Cam atât. Ai o singură viață, la fel cum au toți ceilalți din jurul tău. Nu te diferențiază nimic de animalul pe care (uneori) alegi să-l pui în farfurie. (nu, nu e un articol pro-vegetarienism, încerc să-mi susțin ideea cumva, pe înțelesul tău). Bine, ești norocos că ai un creier de aproape un kilogram și jumătate și că printre multiplele lui funcții se numără și conștiința/conștiența. 

Tu o ai, ești conștient, restul de creaturi vii nu prea. Unele, însă nu le-am studiat încă…așa că nu-mi permit să vorbesc despre.

Te naști, te dezvolți, înveți, crești, trăiești, experimentezi și tot așa. Ar fi bine să nu aștepți un moment de glorie, să nu-ți lasi “destinul“ să “se întâmple“ ci să faci azi și acum (sau când simți tu) cam tot ceea ce vrei să faci.
Mâine…s-ar putea se nu existe. Nu-s macabră, însă nu cred că se aliniază planetele pentru tine. Sau pentru mine. Trăiești o singură dată. Da, știu, mă repet și devin enervantă. Totuși, dacă ai ști că ai o singură șansă să faci totul, sau orice, de ce ai lăsa să treacă timpul? De ce ai vrea să crezi bazaconii paranormale? Mintea ta nu prea poate să accepte simplitatea (care e și complexă cumva) vieții și atunci îți înlocuiește semnele de întrebare cu…himere și speranțe.

Spune ceea ce simți. Trăiește și nu amâna. Nu te mai întâlnești cu nicio secundă irosită din viața ta. S-a dus, a trecut, asta e, n-o primești înapoi.

Știind toate astea… singura mea dorință e să-mi fac fiecare clipă cât mai vie, cât mai plină, cât mai conștientă. Că din asta avem, din belșug.
La conștiință mă refer. Folosește-o!

Anul meu

Am tot stat pe gânduri și m-am întrebat de ce simt eu nevoia să arhivez, să inventariez, să măsor, să analizez atât de atent etapele parcurse în ultima perioadă? Cum de ce Cristina? Păi nu te lauzi tu de câte ori ai ocazia că ai pornit în căutarea ta? Și-apoi, mai există și argumentul acela ilogic și fără drept de apel: pentru că așa simt.
A face o retrospectivă ar însemna să deschid (iar) uși închise și sa dezgrop cadavre bine îngropate. M-am mulțumit însă să-mi citesc și recitesc toate gândurile scrise în ultimul an...
Acum un an de zile m-am mutat pentru prima oară singură. Eu, până la 28 de ani, n-am mai trăit niciodată altfel decât în doi. Chiar și când am aterizat în capitală am avut coleg/colegă de apartament. Mai apoi m-am cameleonizat în funcție de omul cu care îmi împărțeam viața. Mult timp. Tot timpul de fapt. Am fost reflexia mea și-a oamenilor pe care i-am lăsat în sufletul meu. Buni, răi, nu contează, vorbim despre mine acum.

Mă uit în urmă și văd o Cristina atât de mică și amărâtă încât mi-e milă de ea. Rănită, foarte-foarte-foarte rănită. Dezamăgită, speriată, singură. Tone de complexe, tone de frustrări. Înfrântă și obosită. Hăituită. Singură. Am mai zis-o odată, dar aș mai spune-o de câteva ori.

Țin minte că în primele săptămâni trăiam din inerție. Mergeam la piață de cate 3-4 pe zi, găteam enorm de mult, ca mai apoi să arunc măncarea nemâncată. Eram fantoma de la birou. La un moment dat mă uitam cu atâta nevoie de afecțiune la mâna colegei mele de birou încât pur și simplu i-am luat-o de pe mouse și mi-am pus-o mie pe tâmplă. M-a mângâiat pe păr până am început să plâng. De asta se fereau de mine prin birou. Orice privire ochi-în-ochi îmi putea provoca instantaneu un atac de panică. Ah...da...chiar așa, uitasem de atacurile de panică. Respirație incontrolabilă, amețeală, frică, sufocare...etc. Pusee de panică cam de 2-3 ori pe oră.
Nesomn.
Deși sunt un om extrem de orgolios și nu las să mi se vadă niciodată durerea, lupta mea de-a păstra aparențele era deja pierdută. Mă străduiam, e drept.
De ce-urile nu-și au rostul. Jeleam. Renunțasem total la tot ce însemna viața mea de până atunci. Am închis toate portițele. Prieteni mulți n-am avut niciodată, prietenii buni au fost ... doi, trei...
Un singur gând m-a ținut pe linia de plutire: TREBUIE să te faci bine! Și...sala. De acolo nu lipseam niciodată. Exorcizam demoni până la epuizarea fizică. Iar în nopțile bune reușeam să prind o oră, două de somn fără vise.
Nu puteam să ies din casă. Nu mai voiam oameni în jurul meu...nu că aș fi avut prea mulți. Cei care încercau să mă resusciteze o făceau din milă. Mă săturasem eu să-mi fie milă de mine. Milă, silă și furie.

Mă văd pe mine, acum, cu câtă ușurință îi pot spune cuiva că mâine va fi mai bine, fără să înțeleg nimic din ceea ce simte omul din fața mea. Din exterior orice problemă care nu e a noastră e doar o altă problemă. Atunci când ți se întâmplă ție, totul se schimbă, totul devine semnificativ. Și, cu cât mai mult ai crezut în povestea ta, cu atât mai confuz ești atunci când ți se schimbă șcenariul.
Ori, știm cu toții că avem nevoie de o ciornă atunci când scriem și rescriem povești.

În fine... timpul a trecut și încă trece uimitor de repede. Timpul vindecă? Da. Chiar da. Cu fiecare dimineață în care te desprinzi de pe pernă fără să-ți dorești să fugi, să te ascunzi, sau chiar să nu te mai trezești, ești mai aproape de momentul în care ai să te trezești zâmbind.

Cum aș descrie ultimul an din viața mea? F A N T A S T I C ! Cel mai plin de lecții, cel mai plin de viață, cel mai plin de oameni, cel mai plin de zâmbete, cel mai intens, cel mai aglomerat. Cel mai frumos.
Știu că de fiecare dată când am căzut și m-am ridicat am fost euforică, mi-am lăudat reușita, am folosit tehnici psihologice pentru a-mi recâștiga încrederea în mine.
Acum nu știu dacă mai e cazul. Acum trăiesc pur și simplu. Am devenit un burete dornic să absoarbă tot, tot, tot, să învețe, să experimenteze, să cunoască, să trăiască, să RECUPEREZE.
Mi-am depășit limite, mi-am răpus fobii, mi-am îngropat complexe. Și sunt abia la început. M-am găsit pe mine, încă nu mă cunosc prea bine și habar n-am ce-mi rezervă viitorul.

Bucuria descrisă mai sus nu mă urcă pe vreun piedestal pentru că nu-s Wonder Woman. Sunt lucruri normale pe care oamenii din jurul meu le fac instinctiv atunci când evoluează. Dar pentru mine toate-s noi. Și aleg să mă bucur de ele. Și n-am nicio secundă în care să mă plictisesc.

E o diferență uimitoare între a pune gânduri pe "hârtie" în încercarea de a te cunoaște și a face în fiecare moment ceva nou pentru a descoperi dacă îți place.
Cam așa a fost ultimul meu an: am trecut de la teorie la practică. Prin sange, noroi, foc, vânt, ploaie și, în cele din urmă, multă multă transpirație.

Coafura a rezistat!