Cine înșală mai frumos, femeile sau bărbații?

Nu vi se pare că bărbații ”scapă” mai ieftin după o infidelitate? Poate că sună feminist (deși intenția mea nu e asta) însă am impresia că o femeie infidelă este judecată mai aprig de către societate decât un bărbat infidel.

Bine, controversa asta e veche de când lumea și totuși. Dacă bărbatul înșală, e plin de testosteron și, dacă femeia calcă strâmb, e o curvă care merită ucisă cu pietre.

Evident, câte situații tot atâtea păreri și nu e loc pe ”hârtie” pentru o analiză completă a infidelității. Dar am impresia că femeile trec mai ușor peste ”micile scăpări” ale bărbaților, pe când aceștia din urmă, nu pot purta o pereche de coarne cu demnitate.

Aș vrea să văd un barbat care stă să analizeze atent și rațional infidelitatea partenerei. Se spune că femeile înșală cu sufletul și că bărbații înșală cu...trupul. Adică femeile se implică emoțional mai mult iar pentru masculi actul sexual poate fi unul exclusiv fizic.

Și atunci? Păi...am rezolvat problema, dacă nu a însemnat nimic pentru partener, n-ar trebui să mai existe scandaluri în cupluri?

Am citit chiar un studiu care susținea că suntem capabili să iubim (romantic) mai multe persoane în același timp. Și trebuie să recunosc că privesc cu o oarecare admirație/curiozitate persoanele care se declară ca fiind într-o relație deschisă. De ce? Păi...în primul rând pentru asumarea realistă a unui statut.

Am impresia că ne asumăm monogamia dar că o facem în modul idealist. Suflet întâlnește suflet și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Ca și cum ai putea mânca în fiecare zi același fel de mâncare, fie acesta chiar și mâncarea ta preferată.

Din acest motiv, eu personal admit că monogamia este...hmmm...o metaforă. E frumos dacă ți se întâmplă dar...n-aș băga mâna în foc că e pe bune.

Dar, cine a înșelat pe cine și de ce, e doar o felie din tortul cremos al vieții. Cred că marea majoritate a oamenilor care se confruntă cu infidelitatea nu pot trece peste sentimentul de trădare. Și iar revin la subiect. De ce femeile acceptă mai des trădarea? Să fie oare o consolare argumentul masculin conform căruia actul sexual n-ar fi avut impact emoțional?

Am două situații care mi-au ridicat sprâncenele. Una feminină și alta masculină. O femeie care nu mai primea apreciere și atenție și, la fel, un barbat care nu mai primea apreciere și atenție. Prin apreciere și atenție aș vrea să înțelegeți toate acele mici giumbușlucuri care ne bucură orgoliul și ne fac să ne simțim centrul universului în viața de cuplu.

În situația femeii, aceasta a admis că era extrem de vulnerabilă emoțional. Nu se mai simțea apreciată, nu se mai simțea frumoasă, nu se mai simțea dorită de partener. (dacă vă mănâncă sub limbă să-mi spuneți că nu partenerul te face să te simți așa, am și exemple de persoane care se simt buricul universului și tot și-o iau peste bot). Evident, femeia a căzut ca o musculiță de oțet, răpusă de mierea unui...bondar. Vezi tu, rareori sunt cazurile în care femeia are doar libidoul ridicat. De cele mai multe ori o gâdili în orgoliu, îi reciți două poezii și se îneacă în moment, devenind floarea ce se vrea culeasă.

Bărbatul din exemplul meu era cam în aceeiași situație. N-a fost răpus de mierea dulce, ci a ieșit la vânătoare, să vâneze căprioare. Same old story.

În cazul femeii, aceasta a mărturisit. În relația bărbatului, acesta a fost descoperit. Femeia a fost aspru jedecată și criticată pe când masculul...a scăpat cu argumentul suprem ”n-a însemnat nimic”. Adevărat, pentru femeie însemnase ceva. Era deja implicată emoțional.

E clar că femeile sunt mai predispuse iubirii romantice. Dar, oare, argumentul ”nu a însemnat nimic” poate justifica infidelitatea? Te încălzește cu ceva faptul că s-a întâmplat și că nu a însemnat nimic?  E mai dureros dacă ai căzut în păcat și cu sufletul, nu doar cu trupul?

Eu una am nevoie de confort sentimental aproape tot timpul. Mi-e limpede ca bună ziua că actul sexual nu e musai să fie presărat cu petale de iubire. Dar tot nu pot să deslușesc dacă un act pur fizic și fără însemnătate emoțională ar putea să NU însemne trădare? Veți spune că tradarea constă în minciună și în ascunderea faptelor. DAR...și dacă primesc o confesiune, cu ce se îmbunătățește situația? M-a înșelat dar măcar a fost sincer și a recunoscut? Sau, vă întreb pe voi, bărbaților, dacă aleasa vă mărturisește că v-a înșelat, apreciați sinceritatea?

Eu cred că este un gest egoist și ...cam atât. Oricât ne-am impune noi să gândim în cuplu, creierul ne funcționează individual. Și oricât de șocant ar părea, NU mă gândesc la partener în fiecare secundă a vieții mele. Există chiar minute întregi când mă gândesc la mine și doar la mine. Și în acele minute este posibil să fac complet abstracție de realitatea mea. Este posibil să cedez tentației. NU pentru că vreau să-mi rănesc partenerul, nu pentru că nu îl respect, nu pentru că nu-mi văd viitorul alături de el. Ci pentru că nu m-am gândit decât la mine în acele momente. Și e necinstit să spun că aventura nu a însemnat nimic. Mi-a hrănit orgoliul, mi-a validat narcisismul și...mi-a oferit un orgasm. Deci...a însemnat ceva. Că-mi place când am orgasm :)

A susține că ai făcut sex fără să însemne nimic e ca și cum ai spune că nu-i nevoie să te ștergi la fund după ce te caci. Actul sexual presupune mai mulți pași și abia la final, preț de câteva secunde ți se scurtcircuitează creierul. Până atunci asumă-ți că s-a întâmplat cu bună știință și...multă dorință.

Dar, ca să revenim la miezul și scopul articolului de față. Femeile au tendința să se implice mai mult. Bărbații au tendința să nu se implice deloc. De fapt ce vă nemulțumește domnilor? Că noi o facem cu sufletul și nu doar cu ...trupul? Nu e oare mai grav să o faci fără să însemne nimic? Pentru că, daca NU ÎNSEAMNĂ nimic, de ce o mai faci? Vreau un argument pentru care ai face ceva, orice, care nu înseamnă absolut nimic. Mănânci pentru că îți este foame, dormi pentru că își este somn, te îmbraci pentru că îți este frig. Sex de ce faci? Pentru că îți place. Și atunci, cum poți să judeci o femeie care se aruncă cu capul înainte într-o greșeală care-i place?

Am impresia că bărbații consideră justificarea cu ”nu a însemnat nimic” ca un fel de ”n-am consumat din stocul de sentimente pe care ți le ofer ție”. Pe când femeile pot să pună imediat o etichetă cu alt nume peste borcanul cu sentimente?

Habar nu am.

Ce îmi este cât de cât confirmat (prin exemplele din jurul meu) este că judecata aceluiași act de trădare aduce pedepse mai grele pentru femei. Punct.

Înapoi în peșteră

Am scris, șters și re-scris aproape zilnic. Nu am putut să rămân chitită pe un singur articol, pe o singură idee. Le am pe toate, nu se așează nici măcar una.

Mai am doar două modalități prin care îmi pot exorciza demonii: scrisul și sportul. În rest...sunt exact în momentul acela în care arunci bricheta în benzinărie. Știu ce a fost, știu ce va fi. Acum știu și teoria.

E riscant să ajungi în pragul nebuniei nemaiavând nimic de pierdut. Fără să iubești, fără să urăști, fără să-ți pese.

Știu, pentru voi n-are nicio logică ce scriu eu aici. Așa și trebuie. Are pentru mine. E scrierea mea, confesiunea mea pe care n-aveți cum s-o înțelegeți nici măcar cei ce mă cunoașteți. Și-mi pare bine. Pentru că nu mai vreau sa împart nimic și nici să fiu citită și nici înțeleasă.

Mi-aș scrie pe frunte, mare, “nu-mi pasă”, dar ar fi o ipocrizie. Îmi pasă. Ar fi orgasmic să mă fi robotizat. Dar nu-s robot, deci nu e orgasmic.

Am simțit iar azi că mă sufoc. N-aveam aer. Cunosc senzația, cunosc cauza știu cum s-o trăiesc și nu pot s-o reprim.

Așa începe orice atac de panică: te sufoci, ai frisoane, se micșorează lumea. Dar la dracu’ cu panica! De ce să-mi fie teamă? De câte ori am un moment mai fragil, în capul meu răsună următoarea întrebare: ”Care e cel mai negru scenariu?” Și, aveam un răspuns. Acum nu mai am. Mă am pe mine și curiozitatea de a merge înainte. Curiozitate, atât.

Sunt și am fost mereu sclava cuvintelor. A poeziei. Aș vrea să fie toate născute pentru mine. Să nu existe repetiție în cuvinte. Să mă îmbrac cu ele. Să îmi aparțină. Dar nu se poate. Pentru că oamenii mint. Și mint și spun aceleași cuvinte iar și iar și iar.

Așa că renunț la metaforă. Și nu mai vreau cuvinte.

De fapt, nu mai vreau nici oameni.

Nu mai vreau nimic și mi-e bine că aleg așa. Vreau în peștera mea. Eu cu mine.

Și atât.

O provocare

De ceva vreme…m-am cam prins cum stă treaba cu acest “happily ever after” și cu multe altele care mă cam măcinau de ani buni. În caracteristica-mi modestie vă recunosc…v-am subestimat. Și pe voi și pe mulți alții. 

Dar…cred că toți facem asta. Ne subestimăm reciproc. De ce? Pentru că putem.

Mintea noastră, ca o râșniță, are nevoie să macine și să macine și să macine chestii. Niciodată n-o să tacă, niciodată n-o să se oprească. Și mintea ta îți spune ție că ești mai bun ca vecinul. Și vecinului îi spune că e mai bun decât tine. De aici și proverbul cu o capră. Și cu un vecin.

La fel cum stomacul are nevoie de alimente pentru a-și exercita funcția de bază, creierul are nevoie de o minte funcțională. Care…procesează. Crezi pentru că exiști. Dacă n-ai mai crede, ar însemna că ți s-a dereglat tărtăcuța.

Ce crezi? Păi…cam orice. Dar mai ales că ești special(ă). Că ești diferit(ă). Unic(ă). Irepetabil(ă).

N-o să te contrazic. Nu e scopul meu să îți neg convingerile. Sunt ale tale. Bucură-te de ele.

Ce îmi permit totuși să-ți spun, ca un sfat, bazat pe propria mea experiență, este să nu mai subestimezi oamenii. Și să-i asculți. Nu să-i auzi, ci să-i asculți.
De ce ai crede că vecinu’ are minte mai puțină decât tine? Sau că n-are propriile trăiri? Sau că doar tu ești empatic(ă) și vizionar(ă)?

Pune-te în papucii fiecărui om cu care interacționezi. Nu la propriu, ci la figurat. Fă exercițiul ăsta cât mai des ca să înveți să-l faci bine. Înainte să reacționezi oricărei revelații subiective încearcă să te întrebi dacă nu cumva te crezi mai deștept decât celălalt. Ok, n-am zis că n-ai fi, poate chiar ești. Dar dacă elimini total egalitatea...s-ar putea să te trezești singur(ă) împotriva unei lumi pe care n-o înțelegi.
Da, am fost acolo. Și singură și împotriva.

În ultima perioadă mă amuz teribil ascultând oamenii. Cred că nici ei nu se așteaptă să fie ascultați sau auziți. Știi...atunci când cineva îți spune ceva și tu deja ai ideea în cap despre răspunsul pe care i-l vei da? Știi atunci când în timp ce seamănul tău îți vorbește și tu deja îți construiești mental argumentul cu care-i vei răspunde? Atunci îl(o) pierzi. Îl(o) subestimezi.

Nu te mai gândi la ceea ce vrei să-i răspunzi decât DUPĂ ce l-ai ascultat atent. Ok, ai să pari mai molcom și mai ardelean dacă stai să procesezi și nu-ți întrerupi interlocutorul.
Poți părea greu de cap. Sau...poate chiar ai să pari politicos și respectuos. Poate chiar ai să asculți și vei înțelege.
E un risc pe care ți-l asumi :) Dar...poate, poate, ai să fii mai fericit(ă). Mai împăcat(ă).

Ce spui, încerci?

A doua șansă?

Ce nu înțelegem noi...ființele astea inteligente cu ditai procesorul purtat pe umeri, este că "a doua șansă" e deseori o iluzie.
Lași pe mâine, aștepți până ești pregătit, crezi că să vină momentul potrivit, mai lași să treacă timpul, data viitoare o să faci mai bine și mai mult...și tot așa. Găsește-ți singur/ă modul în care îți cauți scuze ca să crezi că te mai întâlnești vreodată cu trecutul.
Ce vreau să spun? Că toate experiențele noastre sunt unice și irepetabile. Chiar dacă acum îți scormonești prin memorie argumente care să-mi contrazică teoria, chiar dacă vrei să îmi dai exemple din rutina ta zilnică plină de chestii repetitive, te rog să te uiți în oglindă și să-ți spui că tu ești mai bătrân/ă de fiecare dată când (ți se pare că) primești această a doua șansă iluzorie.
N-ai mâncat bine de dimineață? Lasă că recuperezi la prânz. Prânzul e prânz, n-are gust de omletă...decât dacă insiști tu să te înbuibi cu asta. Și pentru că vrei să-ți transformi prânzul în mic dejun ratezi ciorba aia bună de curcan. Dar...orice ai face nu se compară cu micul dejun servit în...pat (să zicem). Ai prins ideea?

Ce mi-a venit? Păi...am căzut și eu în capcana asta a timpului în care mă tot auto-consolam cu ideea că "data viitoare" sau "am să învăț din asta". Ok, sunt mai bogată cu o lecție (sau chiar 1000) și poate se ivesc cumva și dăți viitoare. Doar că eu...nu voi fi aceeași persoană. Voi fi un om mai bogat cu niște experiențe care acționează diferit. Ne întâlnim cu situații similare dar nu ne întâlnim cu fix aceleași situații. 
De asta încep să nu mai cred în a doua șansă. De asta încep să-mi doresc să trăiesc cât mai mult și cât mai bine clipa prezentă...pentru că habar n-am când și cum va fi data viitoare.
Poate și tu ești ca mine, perfecționist/ă , așteptând mereu momentul ideal ca să... (orice).
De cele mai multe ori ne e teamă. Să facem, să visăm, să gândim, să spunem, să fugim în lume, să riscăm...
Există ceva în tine care te protejează de dezamagiri și încearcă să-ți umple mintea cu amăgiri iluzorii despre a doua șansă. Cât de mult ești dispus/ă să pierzi așteptând așa ceva?

Ok, să nu înțelegi că te îndemn acum să trăiești instinctiv...să-ți urmezi primul impuls, să sari cu parașuta. Îmi plac lucrurile bine gândite și asta-i diecția pe care o recomand oricui.
Însă...dacă știi ce vrei, ce te reprezintă, ce îți place, ce îți dorești și ce ți se potrivește (da...cam multe, dar...cine-a zis că-i simplu?) îți recomand să nu aștepți momentul "potrivit". S-ar putea să nu mai vină.
Saaauuu...s-ar putea ca momentul să vină...dar tu să fii alt om și să nu-ți mai aducă ceea ce sperai.

Ne întoarcem la americănisme și-ți voi spune ce scrie pe frigiderul meu "better to do it and regret than not to do it and regret".

Tu...înțelegi ce vrei :) De fiecare dată vei înțelege mai mult, niciodată la fel :)

Realitate subiectivă

Am cugetat puțin dacă să postez un status sarcastic pe Facebook saaau, să dezbat mai pe larg aci, la mine-n bătătură. A câștigat ograda proprie pentru că pot să fiu cât de sarcastică am io chef și, pentru că prefer să-mi vărs năduful rapid, fără să mă pierd în cometarii inutile cu cei ce mă contrazic.
Așadar:
Că oamenii văd lucrurile cum sunt EI, nu cum sunt lucrurile de fapt, știam deja. Suntem subiectivi, e normal.
Daaar anumite realități...sunt ridicole. Încep să-mi pun întrebări serioase. Să fii în halul acesta de orb să nu îți dai seama când ai depășit pragul normalului general valabil? Știu, îmi veți spune și că normalul e relativ.
Păi...într-o lume cu realitate subiectivă și cu normalitate relativă...ce mama mă'sii mai e palpabil?
Trebuie să existe un soi de ...unitate de măsură a realității și a normalității.
Am impresia că viteza cu care evoluăm e și viteza cu care involuăm. Sau, ca să fiu mai precisă, cu cât "the sky is the limit", cu atât...n-avem limite în prostime.
Deși de obicei trăiesc într-o ignoranță demnă de admirat, în ultima perioadă zenul meu e agasat de: frecvența cu care i se acordă importanță pe net băbuței ăleia de Răduleasca. Asta înseamnă că oamenii încă se uită la TV. Și...dacă am spus asta...e ca și cum aș fi spus că un virus letal ar ucide omenirea în următoarele 5 zile. Chiar cred că principalul motiv pentru viteza cu care ni se prostește neamul e teveul. Sorry, așa cred eu.
Apoi...a început să mă agaseze rețeaua asta socială. Pentru mine e un colțișor virtual în care mă prostesc, sunt superficială, mai văd poze ale prietenilor și mai râd la bancuri. Daaaar...pentru unii e site matrimonial și pentru alții e instrument de măsurat personalitatea. Refuz, refuz, refuz să cred că există cineva atât de imbecil încât să CREADĂ că poți detecta adevărata personalitate a unui om din pagina lui de Facebook. Sau că realitatea de pe wall-ul de Facebook are vreo legătură cu realitatea lui de zi cu zi. Pe Facebook ne hrănim orgoliul cu like-uri. Pe Facebook ne masturbăm virtual. Cam ca diferența dintre sex și uitat la filme porno. Unele le faci, altele le vezi. N-ai 800 de prieteni, nu te iubesc 167 de oameni pentru că ți-au scris "la mulți ani" de ziua ta.
Știu cine are o zi bună, știu cine e deprimat, știu cine s-a despărțit recent de partener, cât le-a mai crescut burțile graviduțelor din lista mea, cine cu cine s-a mai cuplat, pe la ce restaurante de fițe se mănâncă sau la ce concerte e musai să îmi "dau" check-in. Pentru că...dacă nu exist pe Facebook, nu prea exist în rest. Dacă nu sunt populară acolo, șansele mele de socializare scad. Vreau să fiu populară pe Facebook? Îmi pun o poză cu curul la profil, bag două-trei citate motivaționale și niște muzică clasică ca să "se vadă" cât de cultă sunt. Am 30 de ani, nici 50 de kilograme, încă nu-mi arăt vârsta și am unele poze în care dau bine de tot. Plus, sunt single și teribilistă. Sunt o celebritate într-un mediu virtual? Vă dați seama? Contez într-un spațiu FALS!
Care este realitatea? A mea, a voastră, a fiecăruia.

Partea cu adevărat tristă e că începem să devenim la fel de superficiali ca și mediile astea inexistente prin care ne facem veacul. S-a dus naibii profunzimea și...acum am ajuns să mă întreb dacă a existat vreodată ceva mai mult sau am vrut eu să văd lumea frumoasă și am ridicat-o eu pe un piedestal.
Am făcut parte dintre oamenii care își construiesc realități subiective? Categoric da.
Nu sunt eu excepția de dat exemplu, nici nu încerc să fac asta. Totuși, pentru că am ales să detaliez în grădina mea, îmi permit să atrag atenția aupra lucrurilor care mi se par false, aberante și ridicole.
Este aberant să alocăm atât de multă atenție unei pseudo-celebrități...care, dacă stau și mă gândesc pe ce criterii și-a construit faima...mă ia greața.
Este ridicol să trăim atât de real într-un univers virtual.
Este fals ceea ce devenim. Și eu nu îmi doresc să fac parte din gloata asta îndoctrinată care, la o adică, nu mai poate răspunde întrebării: CE e adevărat și CE e normal?

Lucrurile sunt simple, viața e frumoasă, civilizația nu e plictisitoare. Hai să ne uităm la cer. Fără like-uri, fără minciuni motivaționale.

Tudlu!

Refulare în brațele tale

Mă întorc la tine. Iar.

Te studiez în fiecare zi. Ești plin de mine, miroși a gândurile mele. Câteodată sunt mândră de tine, alteori îți găsesc defecte și chiar există momente în care cred că prea m-am dezgolit în fața ta. Parcă prea mă cunoști. Aș vrea să te părăsesc.
Nu-mi pasă câte amintiri avem împreună și de cât timp îmi ștergi lacrimile sau îmi deslușești cuvintele. Poți să îmi spui tu, dar nu vreau să te întreb.

Și totuși. Îți cad în brațe. Sunt dependentă de tine. Îmi știi toate secretele. Ai toate răspunsurile de care am nevoie, chiar dacă nu le văd atunci pe moment, aștepți răbdător până îmi alung demonii...apoi vin, mă uit la tine și înțeleg ce-a fost în mintea mea.

Mă faci să uit de nevoia de a-mi cere scuze că sunt o ciudățeie a naturii. Mă faci să râd și să vreau să-si ceară restul lumii scuze de la mine că nu sunt ei toți la fel, asemănători mie!

Ești psihologul meu, prietenul meu și sacul meu plin de ceea ce iubesc mai mult pe lumea asta: cuvintele.

Azi nu vreau să fiu rațională, azi nu vreau să gândesc logic și nici măcar să fiu un om matur. Azi nu vreau să fiu puternică, azi nu vreau să fiu frumoasă, azi nu vreau să datorez nimănui nimic. Astăzi vreau să fiu eu, omul care îți scrie ție că îl doare, își lasă cuvintele în brațele tale și știe că le păstrezi. N-ai încotro, îmi aparții. Așa cum și eu îți aparțin.

Vreau să exorcizez tot ce e de exorcizat.Ți-am promis de atâtea ori că asta e ultima oară și tot de atâtea ori că asta e cea mai frumoasă zi. Mi-am trăit momentele de glorie cu tine, mi-am plâns de milă prin tine, m-am reinventat, m-am judecat, m-am iubit și m-am umilit.

Am fost mereu aceeași eu, ai fost mereu același jurnal ascultător. Și mâine a fost mai bine, pentru că gândurile nu-mi mai bântuiau prin cap, erau în grija ta. Te rog să faci și acum același lucru. Să-mi iei mințile :) Eu nu mai am nevoie de ele. Dă-le lumii să le citească.

Sau păstrează-le pentru când vreau să-mi amintesc de ele.

Auto-psihologeală

Pentru că procesul de auto-cunoaștere nu se încheie niciodată, pentru că în ultima perioadă încerc să îmi explic rațional aproape tot ceea ce fac/simt/trăiesc și, nu în ultimul rând, pentru că m-a apucat setea de psihologie și n-am alt cobai înafară de mine, voi aborda astăzi subiectul afecțiune.

Am alternat între cele două tabere, cea emoțională și cea rațională. Recunosc, în tabara rațională nu mă simteam foarte în largul meu, dar în tabăra emoțională mă săturasem să tot fiu. Evident (ca o extremistă patentată) că n-am luat niciodată în calcul posibilitatea că pot să conviețuiesc cu amândouă. Am zis, Cristina, ori judeci, ori iubești, n-ai cum să le faci pe amândouă. Că vorba aia, dragostea e proastă și oarbă, alege și tu să fii deșteaptă și rațională.

În aceeași direcție, am avut recent extraordinara revelație cum că eu (habar n-aveți cam cât de greu îmi e să o admit) sunt...dependentă de afecțiune. Și DA, știu ca 90% dintre apropiații mei se tăvălesc pe jos de râs și știau deja asta. Dar n-aveți nicio scuză să nu mă fi tras de ureche atunci când băteam nervoasă din picior și urlam că eu n-am nevoie de nimeni și nimic, că mă auto-divinizez și așa mai departe. Deci niciun haha ți-am spus eu, că nu accept.

În acest moment, având în vedere că sunt suma tuturor întâmplărilor trăite până în prezent, văd această dependență ca fiind ceva rău. Și vrea să mă vindec. Știu că este imposibil ceea ce îmi propun, dar, pornind cu așa determinare, nu pot să sper decât că - lucrând la asta - voi ajunge la performanța de a nu mă lăsa manipulată cu și prin afecțiune.
Pentru că pot să o iau razna și să emit o teorie a conspirației care ar da bătaie de cap până și scenariștilor de film. Dar nu-nu-nu.
Văd această dependență ca o explicație pentru unele acțiuni ale mele. De ce am funcționat când am funcționat și de ce am făcut ce am făcut? Se spune că pentru droguri scormonești și în rahat fără nicio ezitare, dar, pentru afecțiune, oare ce poți să faci?
Saaau, dacă tot ajungi să îți injectezi doza zilnică necesară, cred că ar trebui măcar să fie "marfă de calitate".
Ce nu înțeleg eu încă: DACĂ întradevăr sunt dependentă, de unde mama mă'sii tendința masochistă de a-mi auto-sabota toate resursele de afecțiune? Teoretic ar trebui să vreau să fructific toate oportunitățile, nu să "închid robinetul". Ori eu, în repetate rânduri am alergat în același cerc. Dramă, masochism, iar și iar.

Nu era mai bine să am probleme mai simple, cum ar fi recolta de primăvara asta, săpatul câmpului sau mulsul vacii? Mă complic cu explicații psihologice :)

(...to be continued)

Breaking point

...sau, mai pe românește, momentul ăla în care ies demonii din tine.

Sunt mândră de mine. Mi-am petrecut aproape jumătate din viață căutând să înțeleg de-ce-uri. Au contat mai mult metaforele și evoluția minții mele decât orice altceva. Ori de câte ori am încercat să fiu altcineva înafară de mine am eșuat.
Cu toate astea, ca o ironie a sorții, nu pot afirma că mă cunosc. Există evident câteva lucruri care mă definesc și mă diferențiază, am câteva calități unice și câteva defecte groaznice. Ca noi toți de altfel.

Categoric sunt alt om decât eram anul trecut pe vremea asta. Și anul trecut pe vremea asta eram alt om decât cu un an în urmă. Pentru că evoluăm sau involuăm. Mie îmi place să cred că am evoluat. Viața are un mod acid de a ne da peste nas exact atunci când ne credem buricul pământului și credem că gata, mi-am învățat lecția. Exact atunci, cineva de nicăieri șoptește "pariu?!"

Uite așa, cu nasul pe sus și gura până la urechi, cu zen-ul uploadat și convingerea că "în sfârșit sunt împăcată cu mine" am început să prind drag și dor de o oarecare monotonie. Și să cred că sacul cu demoni a ajuns la fund. Că i-am epuizat. Sau că i-am dresat și putem conviețui ca niște prieteni.

Pentru că anul acesta a fost unul plin de lecții, revelații, conștientizări și emoții noi. Am luat decizii noi. Am luat decizii bune. Am învățat lucruri noi și frumoase. Am găsit soluții bune, am urmat pași noi. Am făcut TOTUL ca la carte. Am fost un elev exemplar.
Disciplina fiind (ați ghicit) EU.

Să gândești sincer, să vorbești sincer, să gândești curat, să faci bine, să îți asumi ce faci și ce spui, să iei și pauze, să te exprimi coerent,, să ții cont de cei din jur, să nu faci rău nimănui, să te ții în lesă, să te mai lași și liberă, să renunți la control, să te deschizi, să, să , să, să, să...

Doar că - așa cred eu cel puțin - nu există un locșor din ăla feeric în care cineva te premiază pentru că ai fost cuminte și ai învățat bine. Nu spune nimeni "bravo Cristina, ești un om mai bun, ai luat nota 10 pentru că te cunoști mai bine și îți faci mai puțin rău".
Nu e ca și cum ajungem vreodată la căsuța aia de turtă dulce în care nu trăiește nicio vrăjitoare. Și trăim fericiți până la adânci bătrâneți. (cred c-am mai zis-o pe asta)
Cred că...dacă am găsit o metodă prin care să fim împăcați - este fix o metodă prin care putem fi împăcați ATUNCI - în acel moment. Pentru că mâine sau poimâine te poți împiedica și lovi cu capul de vreo bordură. Și categoric dispare tot zen-ul și toată împăcarea.

Saaau... să zicem că nu te împiedici. Să zicem că, fără nicio rea intenție sau fară niciun avertisment, cineva poate să deschidă o ușiță (pe care habar n-aveai că o ai) în spatele căreia se află niște demonași (din nou - pe care habar n-aveai că-i cunoști).

Și...atunci ce faci? Iei partea pozitivă a lucrurilor și mulțumești că ai ajuns să-i cunoști acum, când ești antrenat la dresaj demonic? Sau... iei magneziu?

Statistic vorbind...

...suntem niste amarate de cifre care dau bine la matematica finala.
x% dinre noi suntem asa, y% dintre noi suntem altfel, z% suntem zodia varsator si q% suntem atei. Ce de explicatii si ce de ecuatii! Si daca y% prefera filmele romantice, iar x% prefera filmele SF, restul de 0,1% nu prea sunt relevanti daca tot nu si-au ales tabara. Ah, da, am uitat sa mentionz procentul alora care-s unici si irepetabili. Pentru ca fereasca sfantu' sa fim comuni si banali si anosti.
Exista atat de multe clisee incat mi se pare greu de crezut ca ar exista cineva care sa n-aiva sablon.
Sablon existential.

Daaar...cand vine vorba de impartasit experiente trebuie musai sa "faci ce simti, pentru ca...asa TREBUIE". Si, mai trebuie sa "iti asumi" pentru ca, altfel, esti mai putin om. Mai putin stereotip, mai putin cliseu. In rest...nu esti o enigma, esti doar ceva deja fumat, deja trait, deja invatat.
Culmea ca doar greselile sunt deja facute, lectiile ne apartin si sunt personalizate. Alea sunt unice.
Trebuie sa te ancorezi in moment, trebuie sa traiesti clipa, trebuie sa nu ai asteptari, trebuie sa nu existe reguli, trebuie sa cauti pozitivul in tot si in toate, trebuie sa iti asumi riscuri, trebuie sa...
Trebuie sa fii diferit si sa nu vrei sa fii diferit ci sa cauti sa fii NORMAL.
Normalul ala stabilit de statistici.

Perfect! Doar ca nu apartin niciunei reguli, nu ma regasesc in nicio statistica, nu inteleg normalul si, se pare, ca nu vreau sa-mi invat lectiile.
Izolati-ma pe o insula a celor care dau cu virgula. Va rog, nu-mi admirati anormalul fara sa il fi carat nitel in spate. Nu-mi invidiati fericirea inainte sa va fi bucurat putin si adevarat de ea.

Evident ca nu exista raspunsuri. Trebuie doar sa-mi castige curiozitatea sau sa-mi subjug lenea de a afla ce mama naibii se afla dincolo. Dincolo de CE Cristina? Dincolo de ...nu stiu. Dincolo de "te inteleg si te accept". Dincolo de oamenii care ti-au pus deja o stampila, de parca ai fi o bucata de carne acceptata de institutia sanitaro-veterinara. Vorba aia, esti proaspata si nu prezinti riscul de indigestie.
"Ba, da-s beteaga, nu ma consuma asa"
"Stai linistita...in cel mai rau caz te vomit sau te cac"

CLISEU

Încet, încet...

În 2007 - 2008 am citit prima oară despre yoga și meditație și am fost extrem de atrasă de idee. N-o să vă descriu sau susțin nimic din ceea ce cred eu despre yoga sau meditație pentru că nu-mi doresc să conving pe nimeni. Ceea ce eu am încercat - foarte puțin de altfel - m-a ajutat într-o perioadă dificilă să revin cu mintea pe linia de plutire.
Noi oamenii avem tendința să căutam explicații iraționale și sprijin divin doar atunci când toate celelalte soluții eșuează. Avem senzația ca putem să-i spunem minții "meditează" și  sufletului "eliberează-te" și totul să fie luminos, să începem să vomităm curcubee și o să ne crească o aură deasupra capului.
Adevărul este că habar n-am cum se practică yoga corect. Din tot ceea ce am citit, cel mai util sfat mi-a fost acela al guru-ului indonezian care spunea că, dacă reușești să stai în liniște, tu cu tine și să-ți zâmbești sincer măcar 30 de minute pe zi, ești pe drumul cel bun. Și, credeți-mă, dacă ești vulcanul extremist, cum sunt eu, 30 de minute de STAT singură și în liniște...e o provocare. Să nu mai vorbim despre zâmbit. "Cum adică să zâmbesc? păi ce? am rictus sau ce?" Și după vreo 5 minute în care aștepți...să se întâmple ceva...să ai vreo revelație...să ...simți ceva, orice... îți dai seama că NU, nu se întâmplă nimic. Dar că e o gălăgie în capul tău...de n-ai aer. "Acum stai și meditezi, apoi duci gunoiul, vezi că ai uitat să-i iei lui Nemo mâncare, aaaa...ce melodie mișto era aia de pe facebook, vezi să nu uiți să-i duci lui friend aia de făcut țigări, dacă îmi sună telefonul, cu ce mă îmbrac mâine, eh, lasă că o să fii bine" și toooot așa până când începe să te doară curul cel operat. Și apoi începi să te foiești...și să te miști...
"TACI CRISTINA!T A C I ! Crezi că este posibil să nu te gândești la ABSOLUT NIMIC câteva minute?"
"?!?!"
....

Nu există mantre de rostit sau sfaturi de urmat cu sfințenie, nu există reguli de acceptat și nici pași de călcat. E un simplu exercițiu de a-ți educa mintea și corpul să nu facă nimic câteva momente. Este mai greu decât pare pentru că suntem într-o continuă forfotă, fie că o conștientizăm, fie nu.
Astăzi dimineață m-am trezit din nou în metrou cu respirația sacadată și cu amețeli. Nu suport locurile aglomerate, nu-mi place să merg cu mijlocul de transport în comun, mă simt extrem de închisă și uneori când durează prea mult...ajung la anxietate. Am așteptat numărând secundele să ajung la stația universitate și m-am trezit alergând pe scări, cotind în dreapta și în stânga să îmi fac loc, să ies și să respir aer. Când am văzut prima geană de lumină mă simțeam de parcă plutesc, nu mă mai săturam să inhalez și aveam o mie de șcenarii în cap despre cum o sa le spun prietenilor că eu nu mai merg cu metroul niciodată, despre cum o să mă trezesc mai devreme ca să merg pe jos, and so on, and so on.
"Cristina ce faci acum?"
"Mă bucur că respir aer și văd soare"
"Nu Cristina, nici măcar nu te bucuri...Te gândești la o mie de alte chestii. Oprește-te și bucură-te"
Abia atunci am reușit să simt momentul. Când nimic altceva nu a fost în capul meu.

Nu știu dacă e o altă etapă, nu știu ce voi face mâine, dacă voi fi tristă sau fericită, nu am niciun plan, în continuare am o mie de întrebări, în continuare sunt eu, nu înțeleg altă mie de chestii, n-am nicio soluție care să-mi relateze secretul fericirii și, din contră, încă nu mă pot declara o femeie fericită și încă îmi lipsesc multe până să ajung acolo.
Dar sunt mult-mult-mult-mult mai calmă și mai relaxată. Am un sentiment inexplicabil de bine. În acest moment sunt mulțumită de familia mea, cu singurătatea mea, de jobul, cu prietenii, cu timpul liber și cu lipsa totală de euforie. Poate-i de vină magneziul pe care îl iau în fiecare dimineață sau poate pur și simplu reușesc să mă simt din ce în ce mai confortabil cu mine.

N-am reușit încă să meditez. De asta nu vreau să dau o tentă spirituală acestui articol. Și nici nu e genul meu să mă retrag într-o lume mistică. Dar cred că fiecare om își are propria rețetă de fericire. Și n-o găsim decât dacă facem liniște în gălăgia ce-o purtăm pe umeri :)

Ping Pong, cald-rece, alb-negru

Se pare că, oricât aș încerca, totul trebuie să fie extremist în viața mea. Echilibrul acela pe care îl visez sau normalitatea la care aspir sunt tot mai greu de pus în practică. Nu mă plâng. În fiecare zi reușesc să mă imunizez puțin câte puțin vis a vis de emoțiile ce ne fac vulnerabili.
Dar...mă întreb: oare într-acolo trebuie să mă îndrept?
Ciudat, fascinant, interesant mi se pare următorul aspect (vă recomand să îl incercați și voi acasă): dacă încerc o analiză la rece cu argumente logice (eu cu mine) reușesc să mă detașez și să înțeleg/tolerez aproape orice. Dacă mă las pradă impulsului de moment, dacă "gândesc" profund și caut interpretări emoționale...se duce totul naibii.
Problema mea este că sunt un om foarte pasional. Trăiesc aproape totul mult mai intens decât este cazul, chiar și atunci când nu este cazul. Și nu știu să trăiesc puțin. Ori tot, ori nimic.
Îmi doresc să intru într-un proces de reeducare. Chiar și acum, în mintea mea, îmi setez niște condiții alb-negre. "Cristina, ori așa, ori așa, cale de mijloc nu există"
Este adevărat că, de cele mai multe ori, cea mai simplă explicație e și cea mai adevărată. De cele mai multe ori lucrurile sunt limpezi și noi alegem să le complicăm. Atunci când VREM să vedem CEVA-ul care există doar în mintea noastră. Ceva-ul bun sau ceva-ul rău. Care bun și care rău?
Uite, aici încep să mă enervez. Pentru că interpretarea pozitivului sau/și a negativului nu este posibilă fară implicațiile emoționale. Este bine/rău pentru că așa spune lumea sau pentru că așa simt? În ambele cazuri nu sunt de acord.
Și știu că îmi voi petrece o bună perioadă de timp încercând să-mi potolesc extremismul. De obicei războaiele astea psihologice purtate cu mine sunt cele mai dure.
Iar, în cazul de față...nici nu știu cine sunt eu.

Game on!

Fericirea din filme

Am rămas uimită de curând de aspirațiile unei tinere...domnișoare. Material bun, aparent educată, om de știință în devenire, cu principii sănătoase și o personalitate...în construcție.
Ok, să zicem că înțeleg poezia, nevoia omului de a crede în metafore și povești cu happy end. Dar să devii fanul unei povești superficiale, fără să îți pui nicio altă întrebare? Admirația tinerei din povestea mea este dăruită unor personaje...cel puțin superficiale. De ce? Pentru că personajele în cauză își etalează o fericire desprinsă din filme: un el, o ea, se întâlnesc, se îndrăgostesc, puf, apare și rodul iubirii (mult prea devreme în peisaj), se impune o căsătorie (că așa-i frumos) iar restul...este o pledoarie aproape agresivă a proaspetei soții care nu se mai satură să hrănească opinia publică cu ode aduse propriei vieți.
Am înțeles și că atunci când ești fericit te mănâncă în dos să scrijelești toți copacii cu inimioare și inițiale. Însă, eu personal, am dubii atunci când propaganda devine ostentativă.
Nu-mi doresc să argumentez statistic fericirea, să torn lămâie peste șcenele siropoase din viețile oamenilor cunoscuți și nici nu sunt o femeie acră. Însă, dacă viața m-a învățat ceva până acum, a fost că fericirea nu e aia din filme.
Mi-am hrănit orgoliul cu poezie atât de mult timp încât am ajuns să-l transform într-un anorexic veritabil. Dar, se pare că oamenii uită repede când vine vorba despre clișee. E la fel ca-n povestea cu " De ce crezi în Dumnezeu?", " Pentru că mi-a împlinit toate dorințele". Atâta timp cât te poți transpune chiar și o secundă în imaginea feerica care-ți este prezentată, atâta timp cât îți este alimentată dorința aprigă de-a crede în fericire necondiționată, alegi să nu vezi dincolo de aparențe.
Iar eu, dumnezeul scepticismului, nu mai cred în "pur și simplu". Caut dincolo de zâmbetele photoshopate și dincolo de acest final apoteotic "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți".
În mod normal nu-mi pasă și rămân indiferentă trendului actual. Însă am încercat cumva să sprinjin această tânără speranță înspre a-și forma propriile opinii. M-am săturat până peste cap de prejudecățiile societății referitoare la relații, căsnicii și plozi. Căutând fericirea din filme ajungem să ne căsătorim doar pentru că toți ceilalți prieteni au deja un partener, ajungem să facem copii doar pentru că "am ajuns la vârsta la care trebuie" și apoi ajungem să capitulăm în fața monotoniei ducând o existență banală, pentru că, nu-i așa, dupa relație, nuntă, copii...ce-ar mai fi de făcut?
Nu vreau să dezbat acum stereotipurile societății privind familia și nici să creez impresia cum că aș fi impotrivă.
Mă doboară pur și simplu ideea ca următoarele generații de psihopați vor fi generate de goana asta după himere. Că, până să ajungă să fie dezamăgiți..oamenii HABAR nu au CE anume își doresc de la viață.

N-o să încerc nici să vă conving că fericirea poate să vină dintr-o ceașcă bună de cafea, o baie fierbinte sau un cer senin. A nu se confunda starea de confort psihic/fizic cu starea de bine la care ajungem atunci când suntem confortabili cu CEEA ce suntem.

Și, uite-mă cum ajung încet-încet să conștientizez că normalul sau gri-ul acela de mijloc (nici alb și nici negru) care mă intrigă de ani buni nu se supune niciunei reguli. Cu cât vom învăța ca nu originalitatea sau clișeele ne poziționează/reprezintă, cu atât ne vom putea construi propriile fericiri.

Încep să uit senzația aceea de compromis din stomac. Încep să uit disconfortul provocat de lucrurile care trebuie făcute pentru că trebuie și nu pentru că le simți.
Încep să mă obișnuiesc cu faptul ca viitorul este imprevizibil și că voi ști ce trebuie să fac în momentul în care o voi face.
Și aș vrea să pot deschide mințile din jurul meu...

Cu și despre...

...superstiții, dorințe împlinite și incredere în sine.

Am voie să am câteva supersiții, nu-i așa? Pe măsură ce omul dă nas în nas cu știința, acordă tot mai puțin interes explicațiilor abstracte și își caută explicații logice, raționale și bine dovedite.

Ei bine, eu încă mai am câteva "scăpări" pe care mi le permit tocmai din dorința de-a nu cădea definitiv în patima realismului.
Povestea șnurului de mărțișor o știți: legat la mână, purtat o lună, legat în pom, dorință împlinită :) Povestea dorințelor mereu împlinite, chiar și a celor dorite greșit, iar o știți, că bat din taste pe subiectul ăsta de o mie de ani.
Asta-i superstiția mea. Vreau să cred și în lucruri inexplicabile, măcar o dată pe an. Și în Moș Crăciun, uneori :)
Am dat jos șnurul de mărțișor. Cu tam-tam, că doar vorbim despre mine aici, nimic nu mi se întâmplă fără scântei.
Mai întâi a fost debusolare, cine-l leagă? Că tradiția spune că trebuie să-l lege ursitul. Dar eu am regulile mele iar în ursiți nu mai cred :) Așa că mi l-a legat un bun și drag coleg de muncă.

Apoi au fost câteva discuții fugitive cu sinele, "ce să-ți dorești măi Cristina, ai grijă de data asta". N-am fost de acord cu dorințele mele, mi se părea că depind de alții și nu voiam asta.
Și, în cele din urmă, cine-mi rupe ața, că iar vine tradiția din bătrâni cu alte reguli pe care eu n-am chef să le respect. Dar, parcă nici nu aș implica iar pe cineva impersonal, oricât de mărinimos ar fi fost colegul.
Așa că, în ultima zi din martie, la ore târzii, după programul meu draconic, m-a "hăituit" unul dintre cei mai buni prieteni, cu motor cu tot, ca "să-ți rup ața Mițo".

Cu doar o oră înainte de miezul nopții, ca o Cenușăreasă ce sunt, am atârnat de copacul din curtea cârciumii mele preferate șnurul ce-mi purta dorința. E o prostie, e o superstiție, e o altă nebunie de-a mea, e un copilărism, e pur și simplu ceva ce-am vrut să fac.
Actul în sine are atâta dramatism cât vreau eu să-i acord. Dar, în spatele lui (al actului) au apărut (cum altfel) mai multe revelații. Că despre asta e de fapt povestea, de dorit, nu vă spui ce-am dorit.

Una peste alta, ca un cumul de concluzii, vă pot spune că iau foarte în serios acel "ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple" și că nu vreau să pun în cârca nimanui nici fericirea mea viitoare și nici dezamăgirile mele posibile.
Când ajungi să-ți depășești anumite fobii/complexe și să îți recapeți încrederea în tine, categoric aceeași problemă nu te va mai putea doborî și a doua oară.

Mă simt puternică. Mă simt bine cu mine. Pentru prima oară de când mă știu, n-am niciun alt scop decât a fi EU, pentru că îmi place de mine :) Și până acum nu mi-a plăcut, m-am iubit pentru că aveam impresia că trebuie să fiu iubită ca să fiu fericită.

Nu trebuie. Nimic nu trebuie.

Eu as fi barbatul perfect

Un bun si vechi prieten de-al meu mi-a spus asa: "Am cunoscut la viata mea sute de femei, am trecut prin zeci de relatii si nici-nu-mai-stiu cate aventuri. Pot sa-ti spun ca am avut femei frumoase, mai putin frumoase, fitoase, destepte, de toate. Dar, cu siguranta n-am intalnit nici macar o singura femeie normala la cap".
Mi s-a parut atat de amuzanta dar si atat de adevarata concluzia omului. Apoi, mi-am dat seama ca eu as putea fi barbatul perfect.
Daca, peste noapte m-as transforma in barbat, categoric as putea sa inteleg nebunia oricarei femei. Pentru ca...intradevar, fiecare femeie are doza ei unica de nebunie.
As putea sa-i ofer spatiu si atentie in proportiile perfecte, astfel incat sa nu se simta data la o parte dar nici sufocata. As putea sa-i spun exact ce vrea sa auda citind pe chipul ei, dincolo de orice masca.
As fi barbatul ideal, Don Juan-ul poet pe care toate femeile doresc sa-l aiba macar o data, iar apoi se despart de el, fara remuscari, constientizand chiar ele ca un astfel de barbat nu trebuie incatusat ci impartit.
Femeia ar sti din primul moment ca o doresc si ca-i astept primul pas. N-as fi barbatul vanator care isi fixeaza tinta si pana nu o rapune n-are liniste. As lasa-o pe ea sa fie prada si vanator in acelasi timp, ar sti ca eu (barbatul) exist, ma poate folosi in orice rol viseaza.
Femeile adora controlul. Adora sa detina controlul si adora sa fie controlate. Iar barbatii nu inteleg aceasta complexitate.
Femeile nu gandesc in propozitii scurte si tot ceea ce spun are un inteles ascuns. Eu as putea sa-l deslusesc. Ea mi-ar spune ca-i e somn, eu i-as raspunde ca vreau s-o privesc cand doarme. Amandoi am stii ca mintim. Ea n-ar vrea sa doarma, eu as vrea sa fac dragoste cu ea.
Dar, amalgamul acesta de minciuni nevinovate cu iz de flirt le face pe femei sa-si lepede orice urma de ratiune si sa se indragosteasca.
Iar...femeile indragostite sunt femei nebune.
I-as spune ca sunt un barbat egoist, i-as spune ca n-are cum sa ma sature, as lasa-o sa-mi vorbeasca despre orice, fara sa inteleg nimic, dar straduindu-ma sa tin minte cate ceva.
N-as incerca deloc sa construiesc o lumea "a noastra". As prefer sa-i respect lumea ei si s-o conving sa imi accepte lumea mea.

I-as arata toate defectele mele fara sa vreau sa o sochez. I-as complimenta defectele pentru ca o femeie complimentata este o femeie care vrea sa evolueze. As face-o sa se simta ocrotita, pentru ca doar in acest mod m-ar putea vedea ca pe un erou.

I-as excita mintea pentru ca o femeie se excita mai intai in creier. Cati dintre barbatii de azi stiu oare ca o femeie stimulata intelectual devine amanta cea mai pasionala?

As ruga-o sa-si imparta cu mine toate tabieturile pentru ca doar asa va renunta inconstient la ele. I-as arata cerul, i-as culege flori si as face-o sa planga. Da, sa planga. O femeie care plange de emotie este o femeie care iti va apartine mult timp.

Da...cred ca as putea sa fiu barbatul perfect, macar pentru o zi :)

Ironia unei ...nopti de toamna

Nu exista alta modalitate sa o spun decat foarte-foarte direct: la prima mea iesire cu fetele, de cand am devenit cu acte in regula single&fabulos, am mintit o seara intreaga ca...sunt...casatorita.

Niciodata n-am fost de acord cu iesitul "la agatat" in cluburi. Nu-s mironosita si am scapat de prejudecati acum multa vreme, insa, in afara unei aventuri de o noapte, nu vad rostul idilelor legate in cluburi.
Asa ca, de fiecare data cand am iesit in club cu fetele am fost chitita pe dans si distractie CU fetele. Si, de-a lungul timpului am devenit experta in metode care functioneaza la indepartarea domnilor prea...pofticioso-insistenti.
Fara sa ma dau rotunda, cunosc pe dinafara aproape toate tehnicile de "vanatoare" practicate. De la fixatul cu privirea o seara intreaga de tipul "esti cea mai fascinanta femeie din incapere"  pana la "ce coincidenta si eu sunt (aici completati voi)". Mai exista si specia masculului care pandeste pana cand prada devine inconstient de beata pentru a-si manifesta o opinie. Excludem aici femeile care traiesc pentru cocktailurile gratuite castigate in cluburi sau depresivele razbunatoare care sunt convinse ca POT SCHIMBA ceva la personalitatea ex-ului daca isi maresc palmaresul...sexual...

In concluzie: clubaraia autohtona (doar pe asta o cunosc) e o mare jungla. Suntem cu totii animale, iar in anumite circumstante devenim sclavii instinctelor de inmultire.

Mie-mi place sa dansez. Da, e flatant sa ai ochi atintiti asupra ta, insa...cam atat. Mai ales acum.
Acum am nevoie de prietene, de ras, de distractie, de dans epuizant de mult si multa rabdare cu mine. Si inca mai cred ca poti petrece o seara autentica "cu fetele" fara nicio influenta masculina.

Asa ca...mi-am muscat buzele, limba, unghiile si chiar am aprins o tigara la finalul unei nopti (reusite per total) in care am spus de prea multe ori "imi astept sotul"  sau "multumesc, dar sunt casatorita".
Ba chiar, la un moment dat, un vanator expert m-a intrebat cu tupeu : "Daca tot te dai maritata, unde ti-e verigheta? Si cati ani aveai cand te-ai maritat?12?"

Wow! Cu siguranta a devenit incredibil de sexy in ochii mei dupa aceasta...constatare. Not!

Nu este un articol trist. Nu ma simt descurajata si nici n-am sa renunt la iesirele cu fetele. Am insa o nelamurire: de ce ati crede domnilor ca o femeie maritata ar fi mai putin disponibila?

Data viitoare am sa mint ca sunt insarcinata :) De dragul privilor oripilate :)

Viaţă în tot şi în toate

Cu siguranţă Dumnezeu nu ar fi îngăduit ca eu să exist pe acest pământ fără un scop precis. Eu, grămada asta de carne, cu doar 163 de centimetri şi 49 de kilograme, cu ochii verzi, două tatuaje şi miliarde de sentimente, trăiri sau scântei ascunse în fiecare milimetru de piele, compunsă din celule vii.
Îl neg pe Dumnezeu de câte ori sunt nefericită, dar apoi când îmi dau seama că sunt compusă din emoţii mă uit spre cer şi încep să urlu : De ce Doamne ? Ce vrei Doamne să înţeleg ? Să simt ? Să transmit ?
Nu se poate ca un om să fie compus din atâtea trăiri şi sentimente şi senzaţii şi idei şi cuvinte doar...degeaba. Ar  fi prea uşor. Doamne dă să nu fiu profundă. Să nu filozofez. Doamne dă să mi se pară că sunt deşteaptă, să mi se pară că ştiu ceva despre viaţă, dar eu de fapt să fiu fadă şi să mă compun din nimic.
DOAMNE DĂ!
Că altfel îmi pierd minţile.
Dacă întradevăr simt şi văd şi miros şi cunosc şi ştiu şi aud...şi totul e real...Să mă leg de fiecare gest, de fiecare mişcare, de fiecare secundă, să văd dincolo de fiecare existenţă superficială ? E o pedeapsă.

Fericiţi cei săraci cu duhul. Şi dacă vi se pare că o dau în chestii religioase, vă rog sa apăsaţi butonul X din colţul din dreapta, sus.
E adevărat. Fericiţi sunt doar cei săraci cu duhul, care nu au aşteptări şi se mulţumesc cu puţin.
Cei ce au curajul să se avânte şi să caute mai mult decât o simplă existenţă...aceia sunt nebuni.

Cei ce n-au niciodată linişte...cei ce se încăpăţânează să existe cu o personalitate proprie şi unică, cei ce îşi permit să fie diferiţi, să rămână ALTFEL, să respire nebunie, să nu fie modeşti, să nu respecte regulile şi să nu accepte că "merge şi aşa" sunt condamnaţi să fie arşi pe rugul prejudecăţilor.

Eu...eu...văd viaţă în tot şi-n toate. Şi ştiu că mai devreme sau mai târziu totul va avea o explicaţie, un sens, un scop şi un motiv. Dacă nu înteleg acum nu înseamnă că nu există, înseamnă doar că nu sunt pregătită.
Ar fi prea uşor să nu existe şi alte lecţii pe care să le invăţ. Ar fi prea simplu ca toată încăpăţânarea mea de până acum să fi fost doar un moft.
Paşii mei întortochiaţi din ultimii 10 ani să fi fost pur şi simplu un tango eşuat fără nicio semnificaţie ?

Nu cred.
Viaţa e mult prea frumoasă ca noi să existăm degeaba. Fiecare moment tânjeşte după profunzime. Ar fi absurd să nu umplem clipele cu amintiri, să ne abţinem zâmbetele, emoţiile, cuvintele. Suntem capabili să dăm viaţă.
Cum să n-o facem???

Barbatul perfect

Spuneti-mi si mie de ce de fiecare data cand o femeie isi imagineaza grait cum ar arata Fat Frumos i se replica "ah....barbatul perfect nu exista".
Gata? Nu mai avem voie sa ne dorim barbatul perfect? Ne multumim cu ce ramane? Cu "aproape perfect" ?

Dragul meu, trebuie sa-mi fii perfect. Dar nu oricum, ci conform perfectiunii mele.
Vreau sa fii puternic. Pentru ca eu sunt nebuna si trebuie sa fii capabil sa-mi faci fata. Vreau sa nu-ti fie frica de mine pentru ca am sa incerc in fiecare moment sa te intimidez. N-am sa ma lupt cu tine dar as vrea sa fii competita mea in evolutie. Sa fii mai ambitios decat mine. Crezi ca poti?
Vreau sa fii profund. Nu-mi spune ca barbatii nu stiu sa fie profunzi. Am sa-ti scriu printre randuri, am sa-ti vorbesc in metafore si am sa ma astept sa-mi citesti gandurile atunci cand nu-ti vorbesc. Si am minute intregi de privit in gol in care nu-ti voi spune nimic dar ma voi astepta ca tu sa asculti.
Vreau sa ma faci sa rad. Iar eu rad greu.
Vreau sa ma faci fericita. Iar eu nu sunt niciodata fericita :)
Vreau sa nu te saturi de mine. Pentru ca eu am sa ma satur zilnic de tine.
Vreau sa ma certi.
Vreau sa ma ierti.
Vreau sa ma faci sa te cred. N-am sa te cred.

Vreau sa fii sincer cu mine. De fapt...imi doresc sinceritatea ta mai mult decat iubirea ta. Nimeni n-a reusit niciodata sa-mi ofere asta. Crezi ca poti?
Vreau sa ma faci pe mine sa VREAU sa iti apartin. De buna voie si nesilita de nimeni.
Sa ma surprinzi, dar sa te lasi citit. Sa nu ma schimbi, sa nu ma inchizi intr-o colivie dorind sa fiu doar a ta pentru ca nu voi mai fi niciodata a ta. Voi fi a coliviei.
Vreau sa nu-mi spui aceleasi cuvinte pe care le-ai folosit in trecut cu alte femei. Vreau cuvinte noi, minciuni destepte...poezii abstracte.
Vreau sa stii sa te rupi de turma si sa-ti placa singuratatea atunci cand o imparti cu mine.
Vreau sa ai incredere in tine, in mine si iar in tine. Dar sa nu fii ostentativ.

Vreau sa incerci sa-mi intelegi nebunia, rebeliunea, dementa, psihoza... sau macar sa te prefaci ca le intelegi pana cand ajungi intradevar sa le intelegi.
Sa-mi iei paharul de vin din mana si sa gusti, apoi sa-mi spui ca l-am ales bine.
Sa imi spui ca sunt frumoasa dimineata, dupa ce ma trezesc, dar sa nu te astepti sa iti raspund. Sa te prefaci ca dormi cand ma uit la tine in somn incercand sa-ti gasesc defecte.
Sa ma saruti pe obraz.
Sa stai cu nasul in ceafa mea.
Sa iti imparti micul dejun cu mine.

Vreau sa vad ceva interesant in zambetul tau. Sa-ti invidiez mainile ingrijite si sa te rog sa ma inveti cate ceva nou...

Daca nu esti perfectiunea mea...hai sa fim superficiali.

Sa ne prefacem ca nu ne-am cunoscut niciodata.

 

Când

Atunci când am să te iubesc ai să ştii.
Pentru că am să-ţi dăruiesc iadul şi raiul, pământul şi cerul.
Ai să înţelegi de ce până atunci nu te-a mai iubit nimeni. Pentru că nimeni nu poate să o facă aşa cum o fac eu.
Când am să te iubesc am să-mi dezbrac demonii, unul câte unul şi am să-i abandonez pe podeaua dormitorului tău. Voi rămâne goală, fără de gânduri, fără de lacrimi, fără de nimic. Mă voi îmbrăca cu tine, cu mirosul tău şi mâinile tale şi îţi voi rosti gândurile cu neruşinare...chiar şi pe cele necurate. Pentru că atunci când te voi iubi voi eu nu-ţi va părea abuziv să-ţi intru în minte.

Când am să te iubesc eu vei ştii că-ţi pot cere orice şi-mi vei da.
Dar nu-ţi voi cere nimic. Nici măcar iubirea.

Când am să te iubesc am să-ţi memorez zâmbetul. Şi am să-l port cu mine în fiecare secundă. Te voi dezbrăca de toate dorinţele, voi vrea să fii al meu, fără niciun Dumnezeu, să te absorb în mine până la moleculă.
Te voi devora şi voi fi din ce în ce mai nesătulă. Iar tu vei putea să mă tai într-o mie de bucăţi, fără ca măcar să mi-o ceri.
Când am să te iubesc, am să iubesc chiar şi durerea pe care mi-o vei provoca. Dar am să-ţi zâmbesc ca şi cum nu mă doare. Şi-am să-ţi cer mai mult.

Îţi voi da amintirile mele, respiraţia mea, nebunia mea şi, mai ales, cuvintele mele. Mă vei controla ca pe o marionetă pentru că vei fi drogul meu cel de toate zilele. Şi n-ai să te plictiseşti pentru că nicio secundă nu va semăna cu cealaltă.

Te voi iubi într-un miliard de moduri noi. Unele dintre ele nici nu ţi le poţi imagina.

Asta pentru că nu m-ai cunoscut. Şi pentru că nu te-am iubit.

Din nou...

Exista putine momente in care timpul devine doar un detaliu...nesemnificativ... In toate celelalte vreau sa-l opresc in loc - sa ramana momentul - sau sa-l alung - pana in momentul...acela.

Dar acum, acum e momentul in care timpul ma iubeste. E pe locul doi si-mi cedeaza toate trairile ca si cum le-as fi incercat prima oara ieri.
Am regasit...oglinda. Ochii jucausi care ma privesc si vad chiar si ce incerc sa le ascund. Ma dezbraca de cuvinte pentru ca nici macar nu trebuie sa le rostesc...

Nebunia...se contopeste intr-o potrivire aproape bolnava. Dar stiam asta, ca doar asta e motivul pentru care am fugit de...oglinda...atata timp.

Sunt narcisista :) hai sa mai arunc o privire. Iar daca nu ma uit...sigur imi imaginez. Iar daca nu-mi imaginez...sigur se intampla.
N-are rost sa minti...oglinda. N-are nicio alta asteptare decat sa fii TU. Stie de unde incepi si te reflecta milimetru cu milimetru pana incetezi sa mai existi...

Pentru cateva secunde chiar nu mai existi :)

Regasesti...rasul acela imbecil si galagios si din orice motiv posibil. Regasesti fluturi...multi fluturi. Regasesti zambetul matinal...vinovatia de-a gusta inghetata la 3 dimineata...si versurile fiecarei melodii ti se potrivesc.

Din nou...

Greseli

Ca o convingere personala va voi spune ca mi se pare normal sa gresim atata timp cat reusim sa invatam CEVA (de preferinta util) din propria greseala. Daca gresim si nu invatam nimic inseamna ca ne vom izbi cu capul de acelasi prag de sus, iar si iar, apoi mai inseamna si ca involuam. Asa cred eu.

Dar, marea mea nelamurire consta in altceva: exista greseli de neiertat? Este posibil ca o greseala sa-ti afecteze viata intr-un mod absolut iremediabil? Suntem oare datori sa iertam iar si iar pastrand in suflet iluzia ca cel/cea care greseste va invata ceva...candva?
Stiu ca unul dintre faptele nobile pe care le putem face este acela de a IERTA. Intreb iar: cat? cat iertam?ce iertam?

Departe de mine gandul de-a fi un calau nemilos, cred in a doua sansa, a treia sansa...si ...cam atat... Sansele nu se dau la nesfarsit.

Oare putem sa ne asumam viata vesnica a unei greseli? Consecintele devin uneori o povara insuportabila, iar atunci ne imaginam ca avem de "consumat" o "pedeapsa" si ne recapatam constiinta curata...

Este un exemplu gresit, insa, va intreb: un criminal odata ce si-a ispasit pedeapsa poate reda viata victimei lui? Nu, nu poate.

Evident, nu ma refer la astfel de greseli. Ma refer la cele ce scurma in suflet lasand rani care pur si simplu nu se mai vindeca.

Ma refer la greseli facute din comoditate, din lipsa de profunzime si chiar (in anumite cazuri) la greseli neasumate, negandite.

Prefer sa-mi despic linistita firul in 4000 decat sa imi umplu mintea cu regrete pentru restul zilelor mele. Nu sunt eu cea care decide DACA merit sa fiu iertata si CAND!

Cum spuneam, acum cativa ani, primul pas spre a INCERCA (macar) sa cicatrizam ranile provocate de greseli este sa le constientizam. Sa imbratisam adevarul!

Ma uit spre cer, ma uit in oglinda si spun : DA, am gresit, am invatat apoi ca nu pot sa ma joc cu sufletele oamenilor din jurul meu! Am invatat ca deciziile mele pot afecta oamenii din jurul meu, imi doresc sa CORECTEZ acel ceva ce necorectat devine cea mai periculoasa otrava.

Aceasta otrava UCIDE!

Este nobil sa IERTI, ne urcam pe un piedestal al iertarilor crescand in ochii celorlati pentru ca suntem fiinte bune! Dar oare nu ar fi mai nobil ca inainte de a lua decizii, inainte de a pune piciorul in prag, inainte de a cuvanta fara sens sa GANDIM INSPRE APROAPELE? Nu ar insemna oare ca suntem altruisti?

Altfel, matematica sufletelor ar arata ca exista un numar necontenit de persoane cu suflet mare care iarta...si un numar foarte mare de persoane care gresesc in speranta ca vor fi iertate.

E corect?