Eu ca nimeni

Imi pare rau dar nu am manual de instructiuni. De fapt, nu-mi pare :) Chiar daca as avea manual de instructiuni prea putini ar avea acces la el si chiar mai putini ar invata sa-l descifreze...Unde mai pui ca dau cu virgula sau am erori de functionare :)
Asa ca nu, nu astept vreun Fat Frumos pe cal alb. Pentru ca prea putini stiu sa calareasca si chiar mai putini sunt frumosi fara sa fie narcisisti. Daca ne rezumam strict la exterior.
Cand vorbim de interior si ...profunzime (da, ati citit bine) statisticile...sunt ingrijoratoare.

Pentru mine e oricum amuzanta toata povestea sexelor. Atat de multi se vor atat de speciali. Atat de multa importanta acordata monogamiei care e de fapt un mit.Atat de putini oameni sinceri cu ei in primul rand.
Si-atunci aleg sa rad. Si sa spun "pas" . Mai bine asa.
N-am rabdare sa mai descopar dupa 3 sucuri si-o prajitura ceva ce stiu deja. Esti fad. Si mi-e lene sa-mi pun mintea la contributie cat sa te scot din minti. Sa-ti arat ca n-ai nicio sansa sa ma...intelegi macar. Daramite sa-mi faci fata.
Mai bine traieste in lumea ta simpla avand un singur scop: sa te inmultesti. Bifeaza in carnetelul tau de sub perna cate ti-au trecut prin pat. Esti un campion :) Si mai ai cativa ani in care te poti bucura de asta...in simplitatea ta.
Stiu ca ajung sa complexez dar a naibii sa fiu daca am sa incetez sa o fac. Pentru ca n-am un scop precis. Nu m-ar deranja sa ma bifezi in carnetelul tau "de cuceriri" daca esti absolut sigur ca toate celelalte n-au mimat...
Si, hai sa-ti spun ceva: femeile mimeaza. Toate :) Si stii de ce? Pentru ca daca n-am face-o....n-ai mai avea incredere ca esti un campion.
Stai linistit, noi suntem masochiste in toata povestea asta:)

N-am sa te ghidez spre o poveste romantica in care tu ma descoperi iar eu ma las fascinata. Nu.

Am sa fac altceva: am sa-ti inchid toate usile in nas. Si-am sa incerc in continuare sa te complexez. Si-am sa fug de tine cat ma tin picioarele.

Pentru ca eu stiu cat pot.

Cum ziceam, n-am manual de instructiuni. Dar am simtul umorului :)

Luna mea

Acum o luna de zile ma mutam in noua mea casa. Eu, motanul, tona de bagaje si scheletii din dulapuri. Sufletul ramasese in urma.

Am despachetat timp de o saptamana...cate putin in fiecare zi. Mi-am pus amprenta pe loc, l-am "cameleonizat" Cristina style si am inceput sa ma obisnuiesc cu linistea.
Incet de tot...stomacul strans...creierul incins si ochii pierduti incepeau sa-si revina la normal. Care normal? Cel ce abia il descopar eu acum.
Asa a intrat in viata mea cafeaua cu mult lapte si aroma de alune bauta sambata, sau duminica dimineata, pe geamul de la bucatarie privind pasarelele din gradina. Nu beau cafea in general.
Apoi m-au gasit zilele cu apusuri pe lac, plimbari in briza, transpirat pe bicicleta, furtuna de vara...cam tot ce-a dat luna iunie din punct de vedere meteorologic.
Am incercat si cateva cluburi, eram tentata rau sa dansez pe mese in Vama Veche...insa inca nu e momentul. Nebunia isi are locul ei iar a mea a fost inlocuita de liniste.
Si sport. Si oameni sinceri.
Am reusit sa despachetez tot, sa ma obisnuiesc cu mine. Sa ma vad in oglinda. Sa iau cateva decizii pe muchie de cutit. Am reusit sa fiu corecta, sa imi marturisesc adevarul, sa ma bucur de lucruri marunte asa cum nu credeam ca e posibil sa ma bucur.
Am invatat sa merg cu ochii inchisi prin casa (e foarte important pentru mine).
Am avut o luna plina.
Ieri dimineata (pe la pranz) m-am dus (cu ochii inchisi) pana in bucatarie si mi-am incalzit o cana de lapte. Ma pregateam sa pun si cafetiera cand...cineva din interiorul meu mi-a spus: "azi doar sirop de alune".

Era sufletul :)
Si-am baut impreuna o cana maaaareee de lapte ascultand ploaia.

Egoism

Recunosc. Mi-e frica.

Am ajuns sa ma feresc de durere aproape instinctiv. Nu vreau sa mai fiu niciodata vulnerabila. Nu vreau sa dau motive universului sa se intoarca impotriva mea. Pentru ca o va face. 100%
Stiu ca nu am sa rezist la infinit ascunsa in casa, asteptand sa treaca furtuna. Stiu ca nu-mi pot detasa sufletul de corp, nu-l pot ascunde in lada de zestre si ingropa intr-un loc necunoscut...

Insa mai stiu ca fiecare alegere ne poarta spre undeva. Prefer mediocritatea momentului decat gloria unei veri nebune.
Sunt singurul om capabil sa stea in buza prapastiei si sa decida daca mai face un pas sau nu.
Se spune ca ai orgasm atunci cand mori.
Dar...mori. Inevitabil.

Pana la urma...asta e singura cale pe care nu am urmat-o niciodata. Niciodata nu am fost corecta. Am trisat si mi-am luat de la viata tot ce am vrut.
"Imi doresc", "vreau" si "trebuie sa fie asa" au fost cam singurele mele prioritati.

Poate e cazul sa astept sa se intample pur si simplu...lucruri normale. Sa nu imi iau ci sa primesc, sa nu vreau ci sa astept.
Nu stiu inca ce inseamna asta. Curaj versus liniste? Nebunie versus pace?

Un vechi proverb indian spune: "Nu judeca pe nimeni pana nu ai mers o mila in mocasinii lui".

Deocamdata "mocasinii" mei sunt inchisi in dulap.

A fi sau a nu fi....

matur?

Sunt aproape 10 ani de cand am aterizat in acest oras. Proaspat majora, absolventa de liceu, cu o mie de intrebari, niciun plan, niciun ban dar un curaj tampit de a exista. 

Inca pot sa-mi amintesc fiecare an, fiecare casa pe care am transformat-o in acasa, fiecare bucata de suflet pe care am dat-o oamenilor din acesti ani. 

A naibii sa fiu daca pot sa privesc in urma cu vreun regret. Mi-am spus atunci, la 18 ani, cand aveam o pereche de jeansi si trei tricouri rockeresti in geanta de musama, ca mai bine SA FACI si sa regreti decat sa nu faci si sa regreti. Si n-am avut limite. Am avut piedici, cazaturi si genunchi zdreliti sau suflet in sevraj insa a da inapoi sau involua nu a fost o optiune.

Insa acum, azi, in momentul acesta plin de ranjete copilaresti si cafea cu aroma de alune...vreau sa nu mai stiu de ultimii 10 ani. Sa nu mai stiu cine sunt, ce-am invatat, ce-am facut sau cu cine. Vreau sa am curajul fetei de 18 ani, nebunia ei si pasiunea ei de a construi viitorul traind prezentul.

Reinvat sa imi traiesc momentele cu bucurie galagioasa. Momentele MELE. Cu mine in prim-plan. 

Din acest motiv lectiile nu dor si nici nu ma chinui sa le memorez "pentru ca asa e matur". 

Ma intreb acum daca nu cumva subconstientul meu usor masochist a cautat sa ma aduca aici in aceasta etapa... Pentru ca oricat de oribil de dureroase sunt caderile care ne schilodesc sentimentele...ridicarile sunt orgasmice. 

Atat de frumoase incat iti suni prietenele sa te lauzi :P

Din nou...

Exista putine momente in care timpul devine doar un detaliu...nesemnificativ... In toate celelalte vreau sa-l opresc in loc - sa ramana momentul - sau sa-l alung - pana in momentul...acela.

Dar acum, acum e momentul in care timpul ma iubeste. E pe locul doi si-mi cedeaza toate trairile ca si cum le-as fi incercat prima oara ieri.
Am regasit...oglinda. Ochii jucausi care ma privesc si vad chiar si ce incerc sa le ascund. Ma dezbraca de cuvinte pentru ca nici macar nu trebuie sa le rostesc...

Nebunia...se contopeste intr-o potrivire aproape bolnava. Dar stiam asta, ca doar asta e motivul pentru care am fugit de...oglinda...atata timp.

Sunt narcisista :) hai sa mai arunc o privire. Iar daca nu ma uit...sigur imi imaginez. Iar daca nu-mi imaginez...sigur se intampla.
N-are rost sa minti...oglinda. N-are nicio alta asteptare decat sa fii TU. Stie de unde incepi si te reflecta milimetru cu milimetru pana incetezi sa mai existi...

Pentru cateva secunde chiar nu mai existi :)

Regasesti...rasul acela imbecil si galagios si din orice motiv posibil. Regasesti fluturi...multi fluturi. Regasesti zambetul matinal...vinovatia de-a gusta inghetata la 3 dimineata...si versurile fiecarei melodii ti se potrivesc.

Din nou...

Epilog

EPILÓG, epiloguri, s.n. Partea finală a unor lucrări literare în care autorul rezumă concluziile, subliniază anumite idei din operă şi face cunoscută pe scurt evoluţia viitoare a personajelor sale; încheiere. ♦ Fig. Sfârşit al unei situaţii, al unei acţiuni, al unei întâmplări etc.

M-am gandit mult daca sa raspund provocarii rautacioase dintr-un comentariu primit pe blog. Daca raspund...inseamna ca interactionez cu bucata din trecut careia i-am pus cruce deja. Dar in acelasi timp imi face bine sa scriu pentru ca e singura modalitate prin care elimin pentru totdeauna gandurile din mintea mea.
N-as vrea nici sa dau explicatii anonimilor blogului care incearca poetic sa ma intrige acuzandu-ma ca "dramatizez o despartire care pana la urma a fost dorinta sau capriciul meu"

Dar, este blogul meu, asadar pot sa dramatizez cat ma tin puterile. Iar daca anonimul meu n-a stiut sa citeasca printre randuri...am sa-i fac un ultim favor si-am sa raspund provocarii:

Draga anonimule poet,

Uneori, cand iei decizia sa inchei o relatie (o casnicie) ...nu inseamna ca o faci pentru ca nu mai iubesti... Uneori, o faci tocmai in ciuda faptului ca iubesti. De ce-urile deciziei raman acolo, in interiorul celor doi oameni. Fiecare are dreptatea lui, fiecare are explicatia lui si scenariul propriu.
"Drama", asa cum ai numit-o, era de fapt o lupta cu sinele si sufletul, o contemplare post-relatie asupra deciziei. Se intampla, e firesc. Sufletul si mintea nu sunt mereu pe aceeasi lungime de unda si cadem prada sentimentelor himera, amintirilor frumoase, obiceiului de-a apartine si de-a imparti.
Am ales sa-mi traiesc "drama" scriind pe blogul meu despre starile prin care treceam pentru ca nu m-am sfiit sa arat "public" ca sufar. N-aveam niciun motiv sa ascund tristetea, sa o maschez bravand sau aruncandu-ma in bratele altui barbat "ca sa uit". Mi-am trait decizia cu durere, cu furie, cu melancolie, cu tot ce-a adus dupa ea...pana m-a epuizat.
M-am dezbracat chiar si de orgoliu si l-am lasat sa fie biciuit de cel ce-a fost candva "el". In felul acesta draga anonimule am reusit sa inchei cu adevarat socotelile. Si sa ma asigur ca nicio intrebare nu-mi va mai bantui niciodata mintea. Si ca decizia a fost corecta.

Iar acum, draga anonimule, pentru ca ma forteaza defintia Epilogului sa-ti "fac cunoscuta evolutia viitoare a personajelor" trebuie sa-ti spun ca sunt bine. In fiecare zi mai bine decat ieri :)

A nu-mi cunoaste viitorul este incomensurabil mai frumos decat a sti exact ce voi face in urmatorii 10 ani.

Sau cu cine :)

Adversar inuman

Violenta este (din pacate) o caracteristica a noastra, a oamenilor. Animalele ataca din doar doua motive: sa se apere si atunci cand le e cu adevarat teama.
Oamenii...ataca din toate motivele si inca pe atat.
Exista totusi niste reguli ca si in cazul oricarui sport violent. Chiar si in box adversarul nu te ataca dupa K.O.
Eu intotdeauna am fost de parere ca trebuie sa iti cunosti limitele sau sa fii constient de ... cat de adanc poti sa rasucesti cutitul in rana.
Nu mi-a fost niciodata teama de un "fair fight" si am fost aproape intotdeauna pregatita pentru "loviturile sub centura".
DAR atunci cand adversarul este la pamant, ceva ce ne diferentiaza de animale ar trebui sa ne ajute sa ne oprim.
Sau oare de aici vine expresia "calc pe cadavre" ?

E adevarat ca am facut mult rau oamenilor, constient, inconstient, m-am razbunat si am dus lupte aprigi de multe ori cu semenii mei. Insa am stiut mereu, am simtit cand e cazul sa ma opresc.

Daca ajungi sa dai intr-un om (deja) mort cu sete...cu ura si cat te tin puterile...cand nici nu mai ai CUM sa ii evaluezi durerea sau cum sa iti evaluezi victoria...inseamna ca esti...ce? Determinat? Puternic?

Daca ajungi sa ataci un om dupa ce acesta iti flutura steagul alb, sa-l calci in picioare doar pentru ca poti, stiind ca el nu mai e capabil sa lupte...inseamna ca esti ce? Persistent? Hotarat?

Cata ura poate sa motiveze sau sa orbeasca un om intr-un asemenea hal incat nu numai ca nu se opreste dupa "moartea" adversarului dar parca ar vrea sa-l invie ca sa-l mai ucida inca o data.

Unde e umanitatea in toata povestea asta? Inteleg razbunarea, inteleg indiferenta, inteleg chiar si ura pentru ca toate fac parte dintr-un proces de transformare a omului in...om.

Doar ca nu pot sa inteleg CUM poti sa lovesti un om aflat deja la pamant, fie el chiar si un criminal in serie.

Cantecul momentului meu

De cand ma stiu am avut un cantec al momentului. Pe care-l simt din tot sufletul si care imi defineste trairile mai bine ca orice altceva.
In 2008 " Fairytale Gone Bad" m-a ajutat sa "arunc bricheta in benzinarie"  si sa plec fara sa ma mai uit in spate.
Copilarisme, deh :)

Dar uite ca azi m-am trezit razand isteric si dansand ca tampita prin birou pentru ca mi-am regasit "cantecul momentului":

Sa nu umblam cu cioara vopsita :) Sa imbratisam adevarul!

Pusee de furie

Aveam un tic...obisnuiam sa-mi rotesc verigheta prin interiorul palmei cu degetul mare. Cea mai interesanta functie a degetului opozabil :)
Eh, ticul a ramas...indoi degetul mare si...ating locul...gol cautand...ceva. Prima reactie reflex este o panica..."hei, mi-am pierdut verigheta".
Apoi, intr-o fractiune de secunda realizez...si ma apuca o furie oarba...
Controlabila, uneori.
Da. Mi se intampla, aproape zilnic...de doua saptamani incoace.
Iar daca atunci cand omul de langa tine moare, nu e decizia ta, esti sfasiat de durere si treci printr-un proces inimaginabil de doliu...atunci cand "il omori" (metaforic vorbind) e un alt proces, complexo-dureroso-furios.
Stiind ca exista, undeva acolo, el-ul...ai o tendinta bolnavicioasa sa-l cauti, sa-l certi, sa-l ierti, sa-l bati, sa-l ...ceva...orice. Apoi iti amintesti toate motivele pentru ca NU trebuie sa faci asta.
Si daca per total...viata merge inainte, sunt inconjurata de oameni frumosi, chiar uneori n-am timp sa ma gandesc la etapa in care sunt...exista totusi si mici-mici detalii care inca reusesc sa-mi scurt-circuiteze anumite momente.
Surprinzator, n-am trairi de melancolie, dor, tristete, dezamagire, nesiguranta privind viitorul sau regrete privind decizia pe care am luat-o.
Am insa extrem-extrem de multe pusee de furie.
In primul rand sunt furioasa pe mine. Pentru ca aveam impresia ca imi pot gestiona robotic sentimentele. Ma cert pentru ca ma exteriorizez prea mult, dar ma iert pentru ca doar asa ma vindec. Al naibii cerc vicios.
Apoi sunt furioasa pe prezentul care nu devine odata trecut. N-am cum sa sar etape, nici nu vreau...insa partea mea dependenta sa controleze ...VREA sa faca timpul sa lucreze mai eficient la cicatrizarea anumitor rani.

Sunt furioasa pe ... borcanul de zacusca ce nu-l pot deschide. Sunt furioasa ca nu ajung la raftul de sus fara scaunel, sunt furioasa de cate ori un barbat ma admira vizibil prin metrou, sunt furioasa pe taximetristi, sunt furioasa ca ploua cand eu as vrea sa ma lafai in Vama, sunt furioasa ca Nemo e avid dupa atentia mea si ma enerveaza la culme legislatia din Romania.

Lista poate continua...furia exista. STIU ca trebuie sa o traiesc, sa o simt, sa ma eliberez de ea treptat...insa sunt furioasa chiar si din acest motiv.
:)

Ceea ce e impresionant (chiar si pentru furia mea) este faptul ca toate aceste "lupte" sunt invizibile celor din jur.
Aparent sunt de un calm....ingrijorator.

Cu palmele goale...

stateau candva pline de...pupici :) Palmele, sufletul, pielea, ochii, parul. Chiar si perna. Multi, zgomotosi, gelosi, posesivi, furati, fortati, muscati. Ei, pupicii.

Daca as fi fost construita din piese de domino pana acum m-as fi aruncat la gunoi. Atat de multe piese am pierdut pe drum. De cate ori sa te construiesti si sa te darami? De cate ori trebuie.

Daruim cuvintele, ne imbracam in hainele celorlalti si pentru o vreme...respiram la unison. O vreme. Iar apoi, dintr-un motiv sau altul uitam cine suntem, ce ne dorim, ce cautam, incotro ne indreptam.
Sau in fine, nu stiu despre altii. Stiu despre mine. Ca eu stiu si pot sa totul sau sa nimic.
Si cand e totul, e totul, neconditionat, nelimitat, absolut.

Incerc o spovedanie scrisa, pentru ca asta e singurul meu mod de-a ma exprima. Nu pot altfel. Si nici nu pot sa tin gandurile inchise-n minte. Se revarsa prin mine, imi invadeaza visele, ma tortureaza.

Dar uite-ma ca refuz sa-mi vorbesc, sa-mi spun ceva...Am impresia ca voi ruina ultimele amintiri frumoase. Ca voi pune punct. Ca voi arunca la gunoi piesele de domino si n-am sa ma mai joc niciodata acest joc dureros.

Imaginatia se joaca cu mine de-a soarecele si pisica iar sufletul pe care l-am tinut atata timp sub control strict...refuza sa se mai lase dresat. Ratiunea imi pare cel mai mare dusman. Cred ca doar varsta ma mai ajuta sa vad situatia per ansamblu si sa inteleg "ce e mai bine".

Intr-un final...ramane doar un joc de pocker intre constiinta si orgoliu. Ambele blufeaza. Nici constiinta, nici orgoliul nu au destui pupici sa creasca miza.
Doar ca... habar n-au sa piarda.

5 praguri psihologice ale durerii in 5 zile

Luni - 1: Negarea
Nu e adevarat. Nu mi se intampla mie. Nu se poate sa fie pe bune. N-are cum pentru ca am urlat "lupul" de prea multe ori si de fiecare data "oile" mele au scapat de sacrificiu. Asadar sa mai strang nitel din dinti pana cand cineva sau ceva se va intampla ca sa-mi demonstreze ca asta NU se intampla. NU dormim, NU mancam nimic pana atunci, da?

Marti - 2: Furia
Cuuuum? De ce merit eu asta?! De ce tocmai mie? Am dat si am dat si am dat, am zugravit cu bucati de suflet iar acum ce?! Ma urasc, urasc momentul, te urasc pe tine. Cum poti sa ma lasi sa simt toate astea?!?!?! Cummm nu ti-e mila de mine???? N-ai suflet! Te bucuri de durerea mea. Toti va bucurati...nimeni nu intelege...nici macar eu nu inteleg...Nu mai suport, vreau sa ma dizolv! VREAU!VREAU! VREAU!

Miercuri - 3: Negocierea
Hai sa ne pacalim nitel...Hai sa cautam sperante, hai sa negociem iluzii. Promit ca te iert, promit ca te cred, promit ca te vad, promit ca te respect, promit ca te accept. Promite-mi si tu ca ma intelegi, da-mi un SEMN...sa stiu ca si pe tine te doare cat ma doare pe mine... Uite, eu iti dau 3 borcane mari de lacrimi si 3 kilograme si niste cearcane....Da-mi si tu ceva....ai mila!

Joi - 4: Depresia
Nu mai poooooooooooooot! De ce sa ma trezesc? De ce sa mai zambesc? De ce m-ar mai interesa sa ceva, orice, oricand? Abia respir...oare am sa mor? Si ce daca...doare. A durut si ieri, o sa doara si maine, o sa mai fie vreo zi in care n-o sa mai doara? Fizic, doare, psihic doare, chiar si cand dormi doare...Cat Doamne Dumnezeule sa mai fie posibil sa mai doara???

Vineri - 5: Acceptarea
Gata... Aduna-te de pe jos, priveste in jur, multumeste si invata. Uita-te in oglinda si regaseste-te... S-a intamplat pentru ca trebuia sa se intample, pana la urma ai primit ce ti-ai dorit de ceva timp incoace. Poate e mai bine asa. Pentru toata lumea. Devenisei altcineva...si nici macar nu iti placea de tine... Ar mai fi atat de multe de spus dar parca nu-si au rostul atunci cand nu exista urechi sa le auda... Accepta ca ti s-a intamplat chiar tie si mergi inainte cu lectia invatata.

Sambata, duminica, viata, soare, tristete, liniste, intelegere, calm, relaxare, viata, viata, viata....

Medicament

Se spune ca timpul le vindeca pe toate si...da, asa este.
Totusi, imi doresc sa ma teleportez intr-un viitor in care sa fiu vindecata :)

Uitasem cum se trece printr-un sevraj. Uitasem de insomniile care iti pot teroriza gandurile pana la paranoia....
Uitasem ca in ciuda oricarui argument rational poti trece prin secvente de genul Trainspotting  - in care demnitatea, logica, ratiunea sau chiar constiinta sunt aruncate la cos...Si-ti vine sa implori, sa te milogesti pentru o "doza" care tu crezi ca ti-ar reda respiratia. Te uiti in oglinda si-ti vezi chipul atat de schimonosit incat ti se face mila.
Si, Doamne, pot suporta cate-n luna si-n stele, da' nu sa-mi fie mila de mine.
Recunosti simptomele. Te chircesti, tremuri. Apoi incepe panica. Daca? Daca? Daca?
Intr-un final...dupa ore in sir de chin psihic...prinzi vreo ora doua de somn. Somn "dulce" in care visezi...
Te trezesti transpirat si injuri in gand stiind ca NU mai ai cum sa adormi. Asa ca privesti tavanul pana rasare soarele si te poti privi in oglinda.
A mai trecut o zi. a mai trecut o noapte.
A mai trecut putin timp :)

Ai o satisfactie bolnavicioasa, dar poti spune cu glasul stins "I'm clean for 5 days now"

Si, da, ajuta sa scrii despre asta. Pentru ca amintirile nu tin cu tine. Iti amintesti fie tot ce-a fost mai frumos, fie tot ce-a fost mai urat. Dar ce e scris...ramane :)

Multumesc!

Invat pentru a nu stiu cata oara ca TOTUL ni se intampla la momentul potrivit si dintr-un motiv anume. Si spre deosebire de alte dati cand invatam asta stergand lacrimi amare...acum o invat cu o bucurie care ma uimeste pana si pe mine.
DACA mi s-ar fi intamplat ce mi se intampla acum cu o luna in urma probabil ca m-as fi prabusit. De ce-urile ar fi curs...m-as fi lasat prada indignarii si furiei. Insa acum, azi, in secunda asta nu pot decat sa ma uit in oglinda si sa imi multumesc...Pentru rabdare, pentru vointa, pentru putere, pentru ca inteleg pana in molecula intamplarii ceea ce mi se intampla.
Nu, nu este un articol in delir, nu este unul motivational si nu caut sa ma laud. Simplitatea lucrurilor este incredibila. Traiesc niste sentimente minunate...Chiar si dezamagirea pe care o simt mi se pare fabuloasa.
Multumesc ca simt dezamagire, multumesc ca simt curaj, multumesc ca SIMT cata iubire sunt capabila sa ofer, multumesc ca simt teama dar nu ma las infranta.
Multumesc ca mi s-a intamplat totul acum cand am atat de multa energie sa ma vindec si sa o iau de la capat!
Ma simt, in sfarsit, umana. Nu imi este rusine cu nimic din ceea ce simt si traiesc.

Ma intrebam de multe ori ca imi va fi lectia de data asta...iar acum cand realizez ca eu am fost de fapt o lectie...wow!
Si revelatiile curg pe toate partile, concluziile, inspiratia, fericirea, energia, totul intr-o explozie vie...pe care n-o credeam posibila.

Sa incepem asadar!

Toate cuvintele

De cateva zile bune scriu, sterg, sterg, scriu, asa ca in cele ce urmeaza nu cautati o logica anume....

E printre putinele dati in care nu stiu cum sa moderez imbinarea dintre minte, suflet si taste. Am toate cuvintele "la mine" doar ca n-am reusit sa le definesc o ordine logica.
Ca un om al extremelor ce sunt imi place sa ma contrazica viata si cand ajung la o anumita revelatie sa o simt cu fiecare celula ce ma compune.
Ori am eu darul sa-mi traiesc momentele cu prea multa intensitate, ori acel "everything happends for a reason" prinde viata in mine, pentru mine, mai mult ca pentru altii.
Desigur, motivul pentru care traim ce traim si simtim ce simtim trebuie interpretat. Ar fi prea simplu sa intelegem DE CE-urile vietii din prima. Sa ne invatam lectiile ca niste scolari silitori iar apoi sa luam doar 10 in toate zilele ce urmeaza.
Viata ne prinde de multe ori cu lectia neinvatata.
Recunosc, am cam chiulit de la lectiile de viata. Pentru ca de cele mai multe ori m-am baricadat in sinele meu cel de neatins. Mi-am promis candva demult ca n-am sa (mai) sufar pentru nimic in lume. Si m-am tinut de cuvant.  Pana la nesimtire :)

Oare viata este incarcata cu metafore pe care noi avem obligatia de a le deslusi pentru a fi fericiti?
Da, in ultima perioada mi s-a dovedit ca totul se intampla la momentul potrivit, ca totul are un motiv, ca ni se da atat cat putem duce...intelege, sau chiar returna.
Si stiu ca m-am lovit de aceste lectii cand aveam mai mare nevoie de ele. Mai ales ca am ajuns la varsta la care nu pot fi convinsa usor ca e vopsit "leopardul"...

Totusi....
Nu am cum sa traiesc in ignoranta, cuminte, monoton, robotic. Caut poezia in tot si-n toate iar daca nu o gasesc, o inventez. Insa...acum, in acest prezent al meu simt ca si cum nu trebuie sa caut eu poezia...ci sa ma las gasita. Poetic.

Iar eu ma ascund :) Si chiar nu vreau sa stiu daca atunci cand voi fi gasita am sa explodez intr-o mie de culori sau voi fi uitat demult sa ma exprim. Insa pana la mine mai sunt munti de metafore ce trebuie explorati.

Faţă în faţă cu Dave Gahan si Depeche Mode

În 2006 am trait intens euforia primului concert Depeche Mode in Romania. Am dansat, am transpirat, am tipat, m-am bucurat si i-am iubit mai mult din acel moment.
Iar imediat dupa concert am fugit in 2 mai, la mare, sa imi revin. Doar marea si soarele ar fi reusit sa-mi "spele" muzica lor din urechi. Dar Vama Veche era bantuita de Depeche Mode... Fani sau nu, aproape toti vamaiotii lui 2006 erau hipnotizati de show-ul incendiar de pe stadionul Lia Manoliu.
La mare valurile se spargeau iar Dave promitea sa ma poarte "on a trip, around the world and back..."
Apoi, in 2008 presa anunta, spre bucuria fanilor, un nou concert in Romania, pe 16 mai 2009. Eram in delir. Am asteptat ca biletele sa fie puse in vanzare cu degetul pe mouse, la miezul noptii. Organizatorii promiteau primului cumparator un tur backstage. N-am avut norocul sa castig...insa nici nu mai conta. Aveam biletele pentru concertul din Bulgaria, de la Sofia, aveam bilete in fata scenei in Bucuresti... numaram minutele... Din pacate insa cu doua zile inainte de concert Dave s-a imbolnavit...mai multe show-uri au fost anulate, inimi frante, sperante spulberate, fani in lacrimi... eu printre ei.
Mi-am promis eu mie ca "urmatoarea data cand vor concerta in Romania am sa-i vad faţă în faţă." Era atat de puternic sentimentul incat am trecut rapid peste dezamagirea anularii concertului. Stiam. Pur si simplu.
3 ani mai tarziu Depeche Mode au lansat un nou album , au anuntat un nou turneu. As putea sa descriu emotiile si trairile mele in pagini bune. Dar am senzatia ca mi s-au terminat cuvintele. Pentru ca am scris de atatea ori despre pasiunea mea, despre muzica lor, despre lumea in care ma transpune muzica lor, despre perfectiunea ce imbina sunetul si cuvintele... Un fan adevarat m-ar intelege din priviri. Iar pe ceilalti nu caut sa-i conving :)

Cu doar cateva zile inainte de concert am aflat ca e posibil sa-i intalnesc pe baieti intr-o sesiune de Meet&Greet organizata de Cosmote. Mai erau doar 3 zile in care puteam sa particip la concurs... Wow! 3 zile in care am facut propaganda in lung si in lat pe intreg internetul, mi-am convins toti prietenii sa concureze pentru ca eu sa imi maximizez sansele de castig. Din afara pare nebunie curata insa, cum ar spune Einstein  "normalitatea e plictisitoare". 3 zile cu secunde lungi cat anii...cu minute chinuitoare, cu sperante crescute pana la cer si nopti bantuite de vise...
Am visat intr-o noapte ca-i spuneam lui Dave (culmea!) "Trebuie sa castig si trebuie sa ne intalnim si sa imi vorbesti! MERIT asta, am nevoie de asta, asa ca alege-ma pe MINE"

N-a fost ca-n basme, n-am castigat eu invitatia pentru 2 persoane la Meet&Greet....
A castigat-o insa un prieten foarte bun. Care, bineinteles, si-a impartit bucuria cu mine.

Intalnirea in sine, desi nu a durat mai mult de 15 minute....mi-a depasit toate asteptarile. Mi-a rasplatit fiecare articol scris cu pasiune pe blogu-mi si mi-a recompensat devotamentul ce-mi statea scris chiar si pe tricou (DEVOTED). Emotii, fericire, iubire. Asta s-a intamplat.

Le-am promis celor de la Cosmote ca DACA ajung sa dau mana cu cei de la Depeche Mode (concursul se numea As Da Orice) le voi da toate zambetele care mi-au ramas de acum inainte, toate lacrimile de fericire, toate povestile spuse nepotilor si, mai ales, voi da viata titlului de "cel mai fericit dintre pamanteni".

Ma tin de cuvant, da?

Momentul potrivit

Fericirea vine...

  întotdeauna la momentul potrivit.
     în urma unei băi fierbinţi într-o depresie
        ca un pansament pentru nevroza mea de toate zilele
           ca să-mi contrazică fiecare argument acid
               ca o avalaşă de...placere
                    ca să-mi demonstreze că pot să cred în mine
                                              să-mi facă în ciudă
                                                       să-mi tortureze mintea în cele mai incredibile moduri

Şi, a naibii să fiu dacă există fericire mai mare decât atunci când ştii, cu toata fiinţa ta, că ţi s-a împlinit o dorinţă. Urmează o linişte... surprinzatoare. Pentru prima oară după...atât de mult timp...nu-mi aud gândurile, nu-mi caut cuvintele, nu-mi doresc nimic mai mult decât ieri, nu aş vrea să fiu nicăieri altundeva....
Savurez existenţa mea, în mine, cu mine şi-mi place atât de mult să fiu eu... să simt ce simt eu, să ştiu ce ştiu eu... Adie uşor un iz de teamă. Teama că cineva, oricine ar putea să intre abuziv şi să-mi fure acest moment, atât de AL MEU!
AL MEU băăăăăăăăăăă! AL MEU!
Dar, pentru că întreg sufletul mi-a fost reinventat, îmi revin repede şi-mi spun:: " Nimic nu-ţi poate lua acest moment Cristina. Ai ajuns atât de departe încât e imposibil"

Mi-a fost dor de mine bă! De mine! Şi de momentele mele de nebunie, neînţelese de voi :)

Femeia perfecta e cu happy end

:)
Revedem (amandoi) serialul House MD pentru ca ne era dor de umorul acid al protagonistului si, in plus, ne stimulam ipohondria acuzandu-ne reciproc de toate bolile din lume. Da, ne tinem in priza, ce mai :)
Anyways, pentru ca orice lucru bun o da mai devreme sau mai tarziu in bara, acest serial are un episod dedicat multi-femeilor de succes. Doctorita, directoare de spital, proaspata mama adoptiva si iubita pasionala este pusa in prim plan pentru a da un dram de speranta spectatoarei ce vrea sa "Se poata!".
Sa ma judece wonder-women-urile de pretutindeni care-si sacrifica viata construind cariera si culmea, reusesc miraculos sa transforme ziua intr-una de 48 de ore, 24 la job, 3-4 la sala, restul cu plodul si inca doua minute facand amor salbatic (pentru ca DA, atunci cand esti wonder-woman n-ai nevoie de mai mult de doua minute ca sa simti placerea maxima).
Nu zic ca nu se poate sa fii bun la job, sexy in timpul liber, matern/patern cu aia micii si pasional de la brau in jos atunci cand e cazul. Doamne Fereste!
Acum insa, astept sa-mi spuneti voi, astia cu mai multi prieteni decat mine, DACA ati cunoscut vreo super-femeie perfecta pe toate planurile. Si da, exageram. Vreau sa cunosc femeia care da stingerea la firma, ajunge acasa si reuseste cumva sa fie mama eroina, apoi mai prinde 4-5 ore de somn in care reuseste sa-si regenereze fizicul de invidiat; dis-de-dimineata isi face constiincioasa exercitiile (altfel nu-mi explic super fizicul), apoi da un nou sens zilei celui mic, apoi re-devine amanta memorabila a iubitului sau si apoi e fresh, desprinsa din reviste, sa inceapa o noua zi la birou.

Pentru ca eu daca dorm mai putin de 8 ore pe noapte am crima in priviri, merg impleticindu-ma pana la bucatarie si-i pun lui Nemo un cartof in bolul de mancare, in loc de crontonele. Apoi incerc sa ma spal pe dinti cu fond de ten. Apoi incerc sa fiu seducatoare cu sotul meu dar cand il iau in brate ma ia somnul si mai adorm vreo 15 minute.... Imi dau seama ca mai am 10 minute sa ies din casa si "decid" brusc sa ma imbrac lejer in jeansi, sa ma incalt cu tenisi si sa mizez pe frumusetea naturala a lipsei de machiaj si a parului prins in coada. O zi la birou, desi imi iubesc jobul si colegii, poate sa ma oboseasca uneori cat pentru o saptamana intreaga iar seara la sala, recunosc, imi dau ultimul dram de suflare. Cand ajung acasa si fac putina ordine o mai fac si de ochii soacrei, iar gatitul ala delicios cu laude se intampla mai mult in weekend. Si n-am inclus deloc copilul, nici macar n-am loc sa ma gandesc la asta!
ESTE POSIBIL sa ma trezesc odihnita, sa ma fac frumoasa, sa-mi iubesc cu foc barbatul si sa stralucesc la munca iar apoi sa ma fac apetisanta la sala. Dar nu zilnic. Ca nu-s perfecta.

Asta e concluzia dezamagitoare de azi: eu nu sunt femeia perfecta :)
Dar vreau s-o cunosc!

Fara de...

magie :)
Cu cat ne concentram mai mult pe o perfectiune anume (una anume, caci una generala este aberant de imposibila) cu atat pierdem de fapt din esenta nebuniei.
Asa si cu mine... ma regasesc din ce in ce mai putin printre paginile propriului meu blog. Jurnalul meu de trairi a devenit un autentic majordom britanic. Este cu nasul pe sus, acid, uneori nepoliticos si are din ce in ce mai putini prieteni.
Bine, anti-sociala din mine recunoaste ca n-am vrut blog ca sa am prieteni... Totusi, unde mi-s povestile?
M-am obisnuit atat de mult sa folosesc ciornele atunci cand scriu, sa nu-mi scape nimic fara sens, logica sau corectura...
Gandurile mele pline de profunzime sunt parca in razboi cu pragmatismul.
Sau copila cu versuri in suflet si-a pierdut rima?
Totusi, am vazut eu intr-un film, la un moment dat, ca explicatiile cele mai simple sunt deseori si cele mai adevarate.
In curand blogul meu are sa implineasca 6 ani. Daca analizam omul ce-a scris aici an de an...s-ar putea sa-i descoperim vreo...6 personalitati :) Iar cel dintai nu este nicidecum cel din urma.
Cine eram eu aum 6 ani? Cine sunt eu astazi?
Ar fi fost chiar trist sa raman aceeasi eu, este incitant cat de noua si necunoscuta ma simt fara sa-mi pun gandurile pe blog :) Nu spun ca vreau sa renunt la blog, dimpotriva. Vreau sa-l fac al meu, cel de-al 6-lea om.


Curand

Aripi

Unii oameni te inalta si te fac sa-ti creasca aripi...altii insa te inhiba si te ajuta sa crezi ca n-ai putea niciodata sa zbori. Exista desigur si oamenii care iti urasc aripile si ti le frang nemilosi.
Fara de aripi n-am sti niciodata ce inseamna zborul iar cu ele frante zborul are toate sansele sa-ti devina fobie.

Unii oameni te fac sa infloresti, altii te ajuta sa te ofilesti iar ce-a de-a treia categorie de oameni iti strivesc petalele in pumn pana cand sunt siguri ca n-ai sa-ti mai revi vreodata.

Unii oameni te invata sa crezi, altii iti rapesc fiecare convingere...iar cei din urma, cei mai cruzi iti transforma increderea si fiecare credinta proprie intr-o frustrare.

Unii oameni reusesc sa devina miracolele tale, altii sunt visele urate pe care incerci la se uiti iar unii (din pacate) devin traumele despre care ai citit doar in carti.

Dar, ironia sortii face ca noi, toti, sa n-avem niciodata idee care dintre oamenii mai sus mentionati intra in viata noastra. Trebuie sa-i descoperim traind, iubind, crezand, zburand, cazand, murind.

Voi ce fel de oameni vreti sa fiti pentru ceilalti?

Prizoniera pragmatismului

Sunt pragmatica...
sarcastica, ironica, dependenta, acida, acra, dar mai ales pragmatica.
Si-mi face rau as crede. Pentru ca tot ce-i praf de magie devine praf si...atat.
Dar, mi-a trecut recent pe sub ochi un citat: "Mai bine sa fii urat pentru ceea ce esti decat iubit pentru ceea ce nu esti."
Asadar imi asum riscul de-a cadea in dizgratie pentru dozele mele zilnice de nebunie. Criticati-ma pentru ca vorbesc prea mult si intep prea des.
Nu ma puteti iubi pentru ca zambesc cu darnicie. Nu ma puteti iubi pentru citatele mele motivationale si nici pentru ca as fi prea sociabila.
Puteti sa ma urati pentru ca-mi place singuratatea, pentru ca nu-mi deschid lumea oricui. Pot sa va dezgust cu orgoliul meu pompos si nesfarsit....
Sau renuntati sa iubiti ceva ce "as putea sa devin"  pentru ca NU am sa devin "ceva" niciodata.
Urati-ma ca nu stiu sa fiu altcineva decat eu....
Sau iubiti-mi defectele...

Dar nu-mi ramaneti in anonimat. Ca n-am sa va iert :)