Beția cu apă rece

Ați observat oare că, atunci când vrem noi să credem ceva, căutăm și ne legăm de toate chichițele doar-doar s-o întâmpla. Căutăm să ne dăm singuri dreptate. Căutăm să ne convingem noi pe noi.
Eu numesc asta beție cu apă rece. Apă rece pentru că, de obicei, apa călâie e scârboasă la gust și ți se apleacă.
Alegem să vedem doar anumite piese de puzzle și să construim scenarii favorabile minții noastre, iar mai apoi, când dăm cu capul de perete, ne declarăm uimiți. De parcă ne-ar fi lovit brusc realitatea.
Nu arăt cu degetul pentru că am trecut și eu pe-acolo.
Am ales să văd și să cred doar ce-mi convenea mie în momentul respectiv. Pentru că îmi era teamă de realitate. Când nu VEZI ceea ce vrei să vezi instinctul de conservare și de auto-protecție funcționează automat și construiește o himeră. E perfect natural.
Nu e ca și cum te uiți în jur, vezi o situație de căcat și poți spune: e de căcăt, ce trist... Mintea ta îți dictează să vezi "jumătatea plină a paharului" și să gândești pozitiv. Creierul ce face? Extrage aspectele pozitive ale situației și, uite așa, se creează un scenariu greșit.

Așa că preferi să pari beat de fericire. Fericire închipuită. Sau, mă rog, te mulțumești cu puțin. Ca să "fiu optimistă".
Până aici nimic nou. Am totuși o curiozitate...
Dacă din tot ceea ce ți se întâmplă, alegi să conștientizezi SELECTIV și să înțelegi doar ceea ce-ți hrănește orgoliul, la final, când te dai cu capul de zid, de ce mama mă'sii nu alegi să faci aceleași lucruri?

Ți-ai irosit ceva timp încercând să vezi în omul din fața ta un zeu, i-ai ignorat greșelile și l-ai urcat pe un piedestal construit de mintea ta. Te-ai antrenat să fii mulțumită cu puțin. Să n-ai nevoie de atenție, să nu vrei profunzime, să fii permisivă până în pânzele albe, să fii tolerantă, bla-bla fucking bla...și, cu toate astea, nu ești femeia perfectă.
De ce, în loc să-ți plângi de milă, în loc să plângi după acele calități fabricate de mintea ta și atribuite gratuit lui, nu alegi DIN NOU să vezi partea bună? Aia în favoarea TA. Aia care-ți poate spune că, deși e o situație de căcat, ai să treci peste. Pentru că EȘTI CAPABILĂ.

La naiba, ai fost capabilă să vezi în el un zeu, n-oi fi capabilă să-l vezi om? Poți fabrica himere atunci când vine vorba să-ți alimentezi o fericire inexistentă, dar nu poți fabrica himere atunci când vine vorba să-ți tratezi o depresie reală?
Și atunci mă întreb... oare cu ce trece mahmureala după apă rece?

Oameni care încă mai cred

în fluturi :)

Aseară, după ora de la sală, una dintre clientele mele fidele, pasionată de Pilates și trecută bine de 50 de ani, a ținut să mă însoțească în drumul spre metrou.
Ne cunoaștem încă de la primele mele ore predate -  este o doamnă foarte inteligentă și elegantă, fostă balerină, crescută de mică în Anglia și cu o mulțime de înclinații artistice. Este foarte politicoasă și mă complimentează după fiecare oră - îmi spune în repetate rânduri că vine special pentru ora mea, de care este îndrăgostită (deci vă dați seama că sunt topită și eu după ea).

Pe drum, mă întreabă subit: "Crezi că sunt prea slabă?" Am rămas puțin șocată - de obicei este foarte self-confident - și i-am spus că ține de aprecierea personală a fiecăruia dintre noi, pentru că avem standarde diferite. (menționez că arată incredibil de bine). "Te întreb pentru că am apelat recent la un site de online dating și un pretendent mi-a spus că sunt prea slabă..."
A continuat să-mi vorbească...și mi-a spus că a fost căsătorita timp de 36 de ani...apoi soțul ei a murit. Când a decis să meargă mai departe cu viața ei..."am întâlnit pe cineva care m-am îndrăgostit...ca o adoleșcentă...știi cum?cu fluturi în stomac"
Eu: "Ah...deci mai există oameni care caută fluturi? Deci...mai există fluturi care caută oameni?"

Mi-a spus că povestea ei, deși foarte intensă...s-a încheiat subit și că încă suferă și speră ca El să revină...dar...în acelaș timp, povestea a ambiționat-o atât de tare încât s-a implicat într-o mulțime de activități care-i ocupă tot timpul - acesta fiind și motivul pentru care se află în România, temporar.

Eu: "Păi și acum că ați văzut că se poate să treceți peste atât de multe lucruri - deces al partenerului - pasiuni târzii cu fluturi - despărțire pasională - activități multiple, nu-i așa că vă simțiți mult mai puternică? N-aveți niciodată senzația că le puteți face pe toate singură și că nu mai aveți nevoie (nu depindeți) de nimeni? "

Ea: "Așa este, nu am nevoie de nimeni. Însă îmi DORESC eu. Eu nu pot să trăiesc fără să simt."
Am încercat să inițiez o conversație despre partea rațională a noastră, a oamenilor și cât de vulnerabili devenim dacă renunțăm la matematică pentru filozofie.

Mi-a spus că știe cât de duală și superficială este societatea în care trăim, simte și ea că oamenii care cred în poezii în curând vor fi priviți ca fiind nebuni. Mi-a spus că n-o sperie riscul pe care trebuie să și-l asume neștiind să "iubească puțin - ci de tot sau deloc" ci, mai degrabă, o sperie ideea că n-ar apărea un om potrivit, cu care să împartă "chiar și pentru o perioadă determinată" toate lucrurile în care ea crede.

Ne-am despărțit zâmbind și cu promisiuni că vom continua această discuție... cândva.

Eu am rămas cu...și mai multe întrebări... :)

Tu unde te-ai întoarce?

Recent, mi s-a pus o întrebare: Dacă aş putea să mă întorc în timp, în orice perioadă a vieţii aş vrea eu, una cu adevărat fericită, unde aş alege să mă întorc?
Iniţial am răspuns că nu aş vrea să întorc înapoi în timp.
Apoi, tentată totuşi de ideea de a găsi o perioadă, o întâmplare, fericită, am făcut un exerciţiu de memorie...

Nu vreţi să ştiţi cu ce viteză am derulat în minte mulţi, mulţi ani din viaţa mea încercând să îmi amintesc CÂND am fost eu cu adevărat fericită.
Am trăit multe întâmplări frumoase, m-am entuziasmat în multe situaţii, am amintiri incredibile...însă nu mi-am putut aminti nicio situaţie în care să fi simţit doar fericire şi atât.
Cu cat îmi scormoneam prin minte mai mult şi nu găseam nimic, cu atât deveneam mai neliniştită...

Am ales totuşi două momente fericite pe care le-am trăit cu toată fiinţa mea. Mai întâi am ales ziua în care l-am cunoscut personal pe David Gahan, solistul Depeche Mode. Dacă ar fi să retrăiesc ceva din trecut, aş alege cele câteva minute în care l-am întâlnit. Atunci, în acele momente am fost fericită şi atât.
Apoi, aş alege să mai trăiesc odată o vacanţă de vară la ţară, la bunica mea. Nu ştiu care vacanţă, toate au fost nebune...însă clar ar fi una din perioada în care aveam între 10 şi 14 ani.

Nu ştiu dacă este trist că nu am mai multe momente speciale de care să-mi amintesc cu drag şi dor. Asta înseamnă ca de acum înainte am tot timpul din lume să fiu fericită şi să le adun. Aşa vreau eu să cred.

Au fost momente memorabile, cu prieteni, cu familia, începuturi de relaţii  - din alea cu fluturi - însă n-am avut un moment AL MEU peste care să troneze doar fericirea.

În ultimele 6 luni am râs mai mult decât în tot restul vieţii mele trecute, am avut nişte revelaţii atât de puternice şi am trăit o vindecare atât de frumoasă încât nu pot să nu le iau în calcul.

Totuşi...pentru mine trecutul nu este un loc în care aş vrea să mă întorc. Din trecut am cules mereu lecţii, am vindecat răni sau am ales să îl îngrop.
Simt că mai am atâtea de trăit, de simţit, de văzut şi de împlinit încât ştiu că fiecare "azi" este o şansă în plus să mă las pradă momentului, să mă pregătesc pentru acel "mâine" plin cu lucruri noi, întâmplări frumoase şi imprevizibile.

Voi unde v-aţi întoarce în timp?

O gara goala si o lume doar a mea :)

Abia acum, pe ultima suta de metri inainte de concediu mi-am dat seama ca sunt oarecum obosita...Ca am nevoie sa evadez putin din Bucurestiul canicular si prafuit si mult prea populat (chiar si-n plin sezon de concedii).
Oboseala mea tine mai mult de trairile ultimului an, de chestii pe langa care am trecut precum un tren rapid ce nu opreste in fiece halta.
Frumoasa Scarlet O'Hara in celebrul film "Pe aripile vantului" avea o replica incredibila : "la asta ma voi gandi maine". Asa ca am ales si eu acest mâine pentru a depozita toate grijile, temerile sau sentimentele negative. Si a functionat.

Iata-ma cu mintea plina de vacanta, activitati de relaxare, soare, piscina, aer curat si lucruri de pus in bagaje. Si cu toate aceste preocupari "serioase" am simtit dintr-o data o strangere de inima...

"Cristina cine te conduce la gara?"
"Cine sa ma conduca?! Merg singura"
"Dar cine te va astepta cand te intorci?"
"Nimeni..."
"Cristina, de cand nu te-a mai asteptam nimeni in gara?"
"Cred ca intotdeauna m-a asteptat cineva..."

Apoi am inceput sa-mi scormonesc prin amintiri dupa dimineti sau seri in care eu m-am intors in Bucuresti cu trenul intr-o Gara de Nord in care nu ma astepta nimeni bucuros ca am revenit.

In doar cateva clipe mi-am dat seama cat de ridicole sunt aceste ganduri si conversatii dintre mine si mine.
"Cristina, DACA vrei sa te astepte cineva (oricine) in gara atunci cand te intorci din vacanta, trebuie DOAR sa o SPUI. Esti constienta de asta nu-i asa?"
Stiu, dar nu vroiam sa deranjez pe nimeni la 6 dimineata.
Nu Cristina, nu asta vreau sa subliniez. Ideea esentiala este ca indiferent de ora la care te intorci ai oameni (multi chiar) care s-ar bucura sa te intampine si pe care chiar poti conta sa fie acolo.
Am. Chiar am.
Pai si atunci? Despre ce vorbim?
Nu stiu...aveam nevoie de o re-cofirmare a mea...a oamenilor ce se bucura sa existe in viata mea..."

Cum spuneam. Sunt usor obosita, e normal. Vreau sa dorm pana la 100, sa ma arda soarele lui august, sa mananc cele mai delicioase tampenii, sa inot kilometri si sa dansez cum n-am mai dansat de prea multa vreme.
Atata timp cat oamenii mei frumosi sunt la un telefon distanta inseamna ca am si eu un merit in asta, nu-i asa?
Dar, stati linistiti dragilor. Ma descurc.

Ca intotdeauna :)

Chimie până în măduva oaselor

Ce matematică, ce literatură, ce biologie?
Suntem 100% chimie, 100% reacţii chimice pozitive sau negative.
Nu cred că 1+1 sau Luceafărul ar putea să-mi crească nivelul serotoninei.

Suntem compuşi din transpiraţie, salivă şi lacrimi (uneori)...plus alte substanţe rezultate ... de alte reacţii...chimice.
Sufletul e chimie. Iubirea e chimie, Viaţa e chimie.
Suntem într-o permanentă adulmecare de semeni şi într-un continuu experiment de potrivire a substanţelor care ne compun.
Iar rezultatele pot fi de mai multe feluri: orgasmice, catastrofice sau intermediare.
Intermediarul durează la infinit pentru că nu ne naştem chimişti. Descoperim prin experimentare.

Dacă pielea mea reacţionează pozitiv la atingerea ta. Dacă mirosul tău îmi rămâne în nări încă 2 zile, dacă saliva ta se usucă armonios pe umărul meu...Dacă.

Apoi visăm să devenim cu toţii alchimişti şi să construim sentimente cu puterea minţii. Căutăm cu disperare "substanţa" cu care ne putem droga la infinit fără să ne periclităm existenţa.
Dependenţa bună.

Să-mi spună mie careva că dependenţa de persoană nu se aseamănă cu dependenţa de narcotice. Că te poţi opri în orice moment, că nu vrei din ce în ce mai mult sau că nu există un "drog" preferat pentru fiecare personalitate.

Să fie dragostea o reacţie chimică? Să fie ura o substanţă otrăvitoare?
Să fim noi, toţi, doar nişte elemente minuscule care îşi caută combinaţia perfectă altfel riscă autodistrugerea?

Suntem cu toţii atât de talentaţi în a genera explozii...Unele pozitive, altele cu impact major şi daune colaterale.
Desigur, le căutam mereu pe cele dintâi. De fapt, asta e şi scuza pe care o invocăm de fiecare dată  -  că am avut intenţii bune, că am căutat potrivirea perfecta, combinaţia ideală, drogul neucigător.

Suntem cu toţii chimişti. Cu suflet.

Fara de...

magie :)
Cu cat ne concentram mai mult pe o perfectiune anume (una anume, caci una generala este aberant de imposibila) cu atat pierdem de fapt din esenta nebuniei.
Asa si cu mine... ma regasesc din ce in ce mai putin printre paginile propriului meu blog. Jurnalul meu de trairi a devenit un autentic majordom britanic. Este cu nasul pe sus, acid, uneori nepoliticos si are din ce in ce mai putini prieteni.
Bine, anti-sociala din mine recunoaste ca n-am vrut blog ca sa am prieteni... Totusi, unde mi-s povestile?
M-am obisnuit atat de mult sa folosesc ciornele atunci cand scriu, sa nu-mi scape nimic fara sens, logica sau corectura...
Gandurile mele pline de profunzime sunt parca in razboi cu pragmatismul.
Sau copila cu versuri in suflet si-a pierdut rima?
Totusi, am vazut eu intr-un film, la un moment dat, ca explicatiile cele mai simple sunt deseori si cele mai adevarate.
In curand blogul meu are sa implineasca 6 ani. Daca analizam omul ce-a scris aici an de an...s-ar putea sa-i descoperim vreo...6 personalitati :) Iar cel dintai nu este nicidecum cel din urma.
Cine eram eu aum 6 ani? Cine sunt eu astazi?
Ar fi fost chiar trist sa raman aceeasi eu, este incitant cat de noua si necunoscuta ma simt fara sa-mi pun gandurile pe blog :) Nu spun ca vreau sa renunt la blog, dimpotriva. Vreau sa-l fac al meu, cel de-al 6-lea om.


Curand

Paradox

Cum spunea prea-desteptul Pascal Bruckner intr-una dintre cartile lui (preferata mea de altfel) "de la dragoste la ura nu-i decat un pas"  si "ura reuseste sa tina oamenii mult mai mult timp impreuna decat o face dragostea".
Trist dar...cat se poate de adevarat.
De parca n-ar fi la tot pasul oameni care nu demult iti puneau lumea la picioare si sufletele unul in palma celuilalt, iar astazi acuzele, nebunia si ocarele sterg orice urma de sarut.
Dar de ce? Cum e oare posibil ca acela/aceea ce ti-a fost candva atat de aproape, sa-ti devina atat de dusman?
Si, apoi, daca tot sfarsim intr-un astfel de cosmar, n-ar fi oare mai intelept sa ne cimentam pentru totdeauna sufletul intr-un cavou?
Nu, pentru ca noi oamenii ne hranim cu iubire. Dar, as spune eu aici, in egala masura si cu ura. Si, cred ca e un paradox, o ironie a sortii ca ne este dat sa traim gustand din amandoua...
Succesiv.
Mai intai degustam nectarul dulce al iubirii si apoi ne inveninam cu ura.

Sau, mai rau, cu indiferenta.
Si, daca epuizarea cauzata de amor e primita cu bratele deschise...epuizarea de cealalta natura...este...letala.

De ce facem asta, noi, oamenii?

Prostie sau optimism?

Asadar, va intreb: DACA lupti pentru o cauza pierduta inseamna ca esti optimist sau prost?

Hai sa nu dezbatem cauza, sa zicem ca e pierduta si nu mai are nici o sansa sa fie altfel. Sa zicem sa toate sansele din lume s-au epuizat si ca ar fi mai simplu sa castigi la loto decat sa gasesti solutii.
Iar cei ce nu cred in "cauze pierdute" ca bla-bla-bla-bla, le spun ca nu asta-i subiectul de azi.
Azi vreau sa stiu daca cei ce lupta sunt prosti sau optimisti?

Ecuatia devine si mai simpla cand adaugi faptul ca X este constient de pierzania cauzei sale.
Din nou, nu incercati sa-mi spuneti ca X este pesimist ca "daca ar crede poate s-ar putea..." Ajungem la poezioara cu "daca"  si "poate".
Sa zicem ca X este cea mai realista fiinta de pe fata pamantului. X la masa cu Y si alte componente ale ecuatiei incearca sa ajunga la un rezultat fara virgula. Ar fi posibil sa contrazica matematica cu precizia ei de fier?
Nu va simtiti vinovati sa-mi spuneti ca optimismul si perseverenta sunt niste calitati. Sau sa-mi spuneti ca din prostie se mai trezeste omul. Sau ca orice e posibil, sau ca niciodata sa nu spui niciodata.
Intrebarea ramane: DACA lupti pentru o cauza pierduta esti prost sau optimist?
Cauza e pierduta. Asta e singura constanta in ecuatie.


P.S. eu n-am habar de matematica :P

Trei

Din categoria gandurilor contradictorii ma bantuie trei, ale naibii ele, gandurile, ce-mi violeaza mintea.

Cea mai puternica senzatie pe care o am e aceea ca pot cunoaste un om. Ati simtit vreodata ca cititi omul pana in cea mai adanca molecula a lui? Ca-i simtiti pezenta, ca-i simtiti gandurile, ca-i simtiti nelinistea, neimpacarea, nebunia, tristetea? Ati stiut vreodata ca omul pe care il cunoasteti, asa cum nu l-a cunoscut nimeni, niciodata, e pur si simplu acolo, stie la randu-i ca e cunoscut? Si, contrastul acestei simtiri vine urat, ca o palma peste obraz: dar daca tu, Cristina, "le dai din condei" frumos? Daca iti place sa te scalzi in profunzime si cand colo, nimic nu-i asa cum "simti" tu? Cunoasterea ta e doar in mintea ta. Realitatea banala e complet lipsita de poezie... Adevarat sau fals?

A doua senzatie e ca sunt intr-o continua asteptare. Apogeul pozitiv al asteptarii... Ca Momentul e pe vine. Care moment? Ce defineste Momentul? Ca si cum mi-ar fi crescut aripi si ele stau blande, ascunse sub tricou, dar la un Moment dat, ele se vor intinde...vor incepe sa tresalte puternice, iar cand am sa ma ridic in zbor, nimic si nimeni nu ma mai opreste. Nicidecum asteptarea mea nu se sfarseste tragic. E ca si cum rabdarea e leacul care-mi trateaza nelinistea. Reversul medaliei vine si aici cand partea intunecata a mintii imi spune: DAR daca nimic-ul predomina in infinitatea timpului? Daca astepti ceva-ul si Momentul degeaba? Ca toate la timpul lor, asta o stiu, ca pentru toate exista un moment bine definit, sunt sigura, dar daca tu, eu, Cristina, n-ai absolut nimic de asteptat? Dar daca?

Cea de-a treia senzatie ma indeamna sa apartin. Total si neconditionat. Sa-mi pun sufletul in palmele iubirii si sa ma predau. Sa sper, sa nu cer, sa dau sa nu astept. E senzatia aceea care cauta iubirea din pagini de carti. E sentimentul ca TU, eu, Cristina, ai inventat insasi profunzimea dragostei. Si cum ai putea tu, eu, Cristina, sa nu iubesti cu tot ceea ce ti-a fost dat? E o adevarata blasfemie sa tii incatusat in piept adevaratul patos. Sa nu-i dai drumul e ca si cum te-am amuza ca frangi aripile unui porumbel... Dar, si aici, vine din urma umbra rece a unei gandiri pur egoiste care-mi spune sa raman intotdeauna ferma. Ranile si cicatricile unui suflet terfelit prin sange si noroi persista. In plus, noi, mici oameni-roboti n-am fost deloc claditi acum milioane de ani pentru a cadea prada neconditionatului. Suntem construiti pentru o evolutie sigura si precisa. Oare? Iar tu, eu, Cristina, stii mai bine ca oricine ca nu poti ceda controlul asupra mintii tale.
Sau poti?

Vesnicul contrast al da-ului si nu-ului...

Cateva ganduri

In ultimii 10 ani am fost ocupata. Am fost dark girl, am fugit spre Bucuresti, am muncit, am mers la scoala, am intrat si am iesit din diverse relatii, am facut CEVA in fiecare zi...

De putin timp nu mai fac nimic... Culmea e ca am visat candva sa am timp sa nu fac nimic. Sa tac, sa dorm, sa nu muncesc, sa nu scriu, sa nu gandesc, sa nu fug...

Ascult cum trece timpul...da, ascult, aud fiecare secunda curgand, incerc sa masor, uneori sa grabesc alteori sa opresc dar pana la urma asta e singura mea ocupatie.

Paradoxul unei persoane mereu ocupate e ca fantasmeaza la momentele descrise mai sus.

Paradoxul meu e ca sunt din ce in ce mai nemultumita.

N-am mai scris pentru ca n-am vrut sa patez universul roz ce devenise acest blog.

Doar ca nu mai e roz...

Intotdeauna am fost suficient de puternica si am reusit sa-mi controlez aproape deplin viata.

Acum nu sunt.

Sunt plictisita, sunt antisociala, sunt foarte-foarte palida si nu-mi mai place de mine.

De obicei urasc sa-mi plang de mila si incerc sa vin cu solutii in loc sa insir probleme... Acum nu e cazul. Nu-mi plang de mila dintr-un singur motiv: tine doar de mine sa ies din orice fel de rahat.

Tine de mine sa nu-mi mai cenzurez cuvintele, gandurile, personalitate.

Am tot timpul din lume sa incerc sa-mi dau seama ce mi-ar placea sa fac sau cum mi-ar placea sa traiesc.

Doar ca sunt inchisa intr-o colivie. Nici nu stiu daca vreau sa ies.

Cineva mi-a spus odata ca voi alerga in cerc si voi intampina iar si iar aceleasi frustrari atata timp cat nu le rezolv. Ok, dar inca nu-mi dau seama care sunt ale mele?

O parte din mine e scarbita de lumea de afara (da, pentru ca eu sunt inchisa in universul meu) dar o alta parte viseaza ca exista teritorii neexplorate...

Ce vreau sa fac?

Vreau in primul rand un job insa nu sunt dispusa sa sacrific pasiunea pentru a-l obtine. Vreau sa cred ca inca exista oportunitati de-a invata sa fac ceva cu drag, de-a deveni experta in ceva ce-mi place fara sa fiu nevoita sa afisez un rictus fals pentru o lume si mai falsa.

Vreau sa-mi depasesc frica de oameni, de lumea trista, infectata cu un mod de viata atat de monoton si rigid...

Recitesc ce-am scris si constat nu numai ca nu mi-am pierdut optimismul dar ca sunt aproape ireal de dornica.

Nu e posibil sa visam la o lume mai buna? La un job ideal, la un mod de viata decent, la cateva zambete sincere?

Devin bolnava daca-mi doresc altceva decat prezentul acesta gri?

Sau e cazul sa invat si alte lectii? Sa trag si alte concluzii sau sa incerc sa storc putinele lucruri bune din marele morman de nemultumiri?

Am obosit sa incerc sa inclin balanta in favoarea mea doar pentru ca trebuie sa vad jumatatea plina.

Uneori daca ignoram jumatatea goala a paharului ajungem sa ne imbatam cu aer... Iar betia cu aer nu inseamna altceva decat supravietuire...

Ori...eu nu vreau sa supravieuiesc....eu vreau sa traiesc!

Din nou...

...zeci de ganduri, demoni mai mari sau mai mici, dorinta de exorcizare in scris, dorinta de-a transpune ganduri in scris, dorinta de-a ma confesa astfel incat sa-mi gasesc raspunsurile prin propriile cuvinte.
Apare autoeducarea, autostapanirea de sinte, autosugestia, privitul in oglinda mai bine, mai aproape cautand sa gasesc altceva decat chipul pe care mi-l stiu prea bine.
"n-ai voie sa gandesti asa Cristina!"
"de fapt nu, tu nu simti asta, tu nu gandesti asta, tu n-ai nevoie decat de ceea ce-ti spune creierul tau cand este precis, taios, lucid"
Chiar cred ca omul este o masinarie educabila care poate sa faca abstractie de suflet si sa traiasca coordonat de minte.
Doar ca pana si mintea mea e obosita astazi. Si refuza sa ma ajute. Putrezeste letargica sub invelisul de par blond.
Vorbeam candva despre traitul pentru un punct mic, abia vizibil, din viitor. Asa sunt eu acum. Trec peste toate zilele pentru un punct necunoscut pe care-l vad cumva la oriozont. Habar n-am daca acest punct e de fapt o himera.
Acel "maine" devine pentru mine Mecca.
Sunt constienta ca intr-un anumit moment al existentei noastre devenim dependenti de intrebari existentiale. Ori ne subjuga setea de cunoastere, asa cum sunt eu momentan, citesc aproape tot ce-mi cade in mana, ma simt ca un burete care absoarbe informatia vitala pentru creier. In fiecare carte citita caut poate raspunsul la intrebarile mele...
Oricat v-ati chinui sa cititi printre randuri spusele mele de azi nu veti avea succes. Pentru ca nu exista nici o morala care trebuie identificata.

"cand voi vrea sa scriu, voi scrie"

"cand voi avea ceva de spus cuvintele se vor ivi natural"

Nu-mi vine sa cred cat de goala de orice gand ma simt. E ca si cum as fi abuzat de un izvor de inspiratie iar acum el a secat.

Ori am impresia destul de puternica ca mi-am folosit deja toate celelalte cuvinte.

Dar este paradoxal cata nevoie de confesiune in scris pot sa am...

Plafonarea vine odata cu varsta?

Pe la 13 ani am inceput sa scriu poezii si diverse texte pe ultimele pagini ale caietelor de scoala. Pana s-a prins tata ca rup prea multe pagini, m-a pus sa-mi cumpar din banii de buzunar trusoul nou de caiete a caror pagini le-a numerotat si le verifica periodic...

Am inceput sa-mi cumpar caiete special pentru a le umple cu multe ganduri. Privind in urma, realizez ca mazgaleam paginile cu ciuda, cu ura la adresa societatii care nu ma intelegea (credeam eu) si nu reuseam sa-mi gasesc un loc in care sa ma regasesc.

Toti demonii si toate spiritele negre eram persoanjele povestioarelor mele. Pe modelul eminesco-bacovian : eram o tanara poeta indragostita mereu de personaje inexistente fabricate doar de mintea mea, dar norii negrii imi predominau fiecare scriere.

Profunda mea exprimare a durat cam pana pe la 17 ani in toate combinatiile de cuvinte, pentru ca, sa fim sinceri, in cate moduri poti sa spui acelasi lucru?

N-am renuntat deloc la infatisarea "lumii de jos" doar ca aceasta a atras un fel de fan-club al gastii mele de prieteni iar eu eram cea mai neagra dintre toti.

Ma amuza teribil imaginea mea din perioada respectiva, cu atat mai mult cu cat ii privesc plina de compasiune pe cei aflati in sclavia trendului emo, in zilele noastre.

Dar traiam! Traiam intens, identificam fiecare minut ca fiind unul pretios, chiar si zilele in care zaceam "afara pe intuneric" istorisind povesti care de care mai pline de sange si duhuri.

Inainte sa ajung la 20 de ani am inceput sa ma las bantuita de intrebari existentiale, scopul vietii, imbratisarea existentei noastre pe planeta Pamant, intrebari legate de univerul nostru, personal si comun, karma, energii emanate, autocontrol, demnitatea ca o valoare controlata de timp si asa mai departe.

Nici nu mai tin minte cine mi-a spus candva ca fiecare an nou de viata aduce cu sine o schimbare a perceptiilor proprii. Ca pentru toate exista o varsta si de inceput si de sfarsit.

Cu cat inaintam insa in varsta dispare curajul acela de copil deloc rezistent la tentatii.

Noi, oamenii, ii spunem evolutie.

Evoluand ajungem oare sa renuntam la conceptii si la asumarea de riscuri pentru ca societatea are un ritm de catalogare extrem de alert?

Ca fiinte complexe avem o putere de stocare a informatiei aproape de infinit.

Ceea ce tot noi numim discernamant pe masura ce trece timpul devine tot mai controlabil.

De fapt ce spun eu - realitati biologice, fizice si logice ale vietii...cu mici retusuri in functie de cetatean.

Supusi unui ritm ce are totusi tendinte monotone, putem sa devenim subjugati de plafonare la o varsta frageda.
Aici devin confuza si ma pierd in explicatii.

Chiar daca am depasit milioane de zile, milioane de nopti, rutina anotimpurilor, chiar daca ajungem sa existam ca gest reflex (respiram, mancam, eliminam, vorbim, etc) nu pot sa nu analizez fenomentul de plafonare cerebrala.

Cand ajungem sa nu ne mai surprinda nimic?
De ce ajungem sa nu mai credem in miracole?
Cum reusim sa depindem de un sitem robotizat scapand printre degete adrenalina?

Viata poate sa inceapa la orice varsta decidem ca am inceput sa traim.

Poti sa te trezesti intr-o dimineata si sa realizezi ca nu esti fericit, ca vrei sa inveti sa traiesti.

Lupta anti-plafonare nu este deloc un puseu de energie trecator...

Am din ce in ce mai des ca fac parte dintr-o comunitate care nu-si mai descreteste fruntea niciodata. Ca ni s-au scurtcircuitat senzorii pentru veselie si ca suntem cei mai apatici robotei...

Si uite asa...incet, incet , nu-mi mai gasesc cuvintele in taste...

Un geniu stresat sau un prost fericit?

Am primit o provocare de la Adrian ; sa raspund unei intrebari pornind de la principiul ca nu exista intrebari indiscrete ci doar raspunsuri indiscrete. De fapt ar trebui sa ma intreb eu pe mine:
Ce-ai prefera sa fii : un geniu stresat sau un prost fericit?

Adresez la randu-mi aceasta intrebare tuturor cititorilor mei, astept de la voi un raspuns scurt sau lung in functie de cum va puteti exprima mai bine, mai liber, mai coerent. Raspunsul mi-a penetrat sufletul inainte sa fi ajuns la finalul intrebarii. Am vazut doar doua cuvinte in propozitie "stresat" si "fericit"...am ales fara sa respir cuvantul din urma.
Am recitit intrebarea si mi-am spus "n-as putea sa fiu un geniu fericit?" Dar stiu ca geniile erau neintelese inca din cele mai vechi timpuri.
Acum, in lumea mea, ma simt un geniu stresat. Sunt stresata si sunt un geniu, depinde de contextul in care ma privesti. Daca vrei sa-mi vezi doar stralucirile de geniu trebuie sa nu ma stresezi dar sa ma lasi sa te stresez.
Sunt lipsita de logica sau de simtul practic (depinde cum vreti s-o luati) insa tot in contextul actual prefer prostia din simplul motiv ca se impleteste cu fericirea.
Geniile sunt pline de virusi existentiali. Prostii sunt la tot pasul.
Geniile n-au fost niciodata intelese. Prostii sunt intotdeauna scuzati.
Geniile au fost apreciate post mortem. Prostilor le e inteleasa pana si aroganta.
Geniile nu cred in noroc. Prostii se scalda in bafta.
Geniile sunt intradevar stresate iar prostii realmente fericiti.
De ce sa inteleg complexitatea universului daca nu pot sa ma bucur de ea? De ce sa vad dincolo de aparente, sa citesc printre randuri si sa-mi incretesc fruntea? Aleg sa nu inteleg, sa gust cu sete, sa ma bucur precum un copchil tembel de fiecare secunda colorata.
Intrebarea e insa foarte desteapta : ce-ai prefera sa fi? si nu : ce esti?
Cred ca tine doar de mine daca am o prostie geniala sau sunt genial de... fericita :)

Voi ce spuneti?

Ce (cum) ar fi fost daca...

Intrebarea asta bantuie probabil mintile multora dintre noi, in diverse ipostaze. Nu e o intrebare pe care sa ne-o dorim, a ajunge la ea atrage cu sine multe regrete.
Si totusi...nu v-ati intrebat niciodata, ce-ar fi fost daca...(si aici las continuarea la latitudinea fiecaruia dintre voi).
Nu sunt deloc genul de om care sa priveasca in urma si sa regrete...Am spus intotdeauna "mai bine sa fac, si sa regret, decat sa nu fac, si sa regret" dar nu imi pot abtine imboldul de-a privi in trecutul nu foarte indepartat si de-a incerca sa ma intreb "ce-ai schimba Cristina?"
De cele mai multe ori imi dau raspunsul "Nu vreau sa schimb nimic, toate-au fost trimise cu un scop, indiferent cat m-au afectat".
Mi-am promis sa nu mai fac articole lungi, asa ca initiez o (noua) retrospectiva, cat mai la obiect posibila:
Ce-ar fi fost daca...n-as fi plecat niciodata din Baia Mare? Mi-as fi luat un job acolo, o chirie?Sunt extrem de curioasa ce as fi facut...pentru ca (iertat sa-mi fie snobismul) azi nu-mi pot inchipui sub nici o forma, o existenta a mea acolo, alaturi...de ...cineva?!
Automat daca nu as fi plecat, ultimii mei cinci ani nu ar fi existat, deci, niciunul dintre oamenii momentan participanti la existenta mea, n-ar fi fost prezenti...Deja regret...
N-as putea sa nu fi cunoscut vreodata toti acesti oameni!
Cum ar fi fost daca mi-as fi gasit prima chirie, singura, in garsoniera sinistra din Dristor? N-as mai fi iesit niciodata din casa de teama ca "tre sa-mi infig mobilul in dos ca sa nu mi-l fure" (l-am citat pe cel ce ma sfatuia prietenos referitor la zona). M-as fi imprietenit cu vecinele tiganizate, si azi as fi ascultat copilu' salam si-as fi purtat cercei rotunzi suflati cu haur, in fata scarii suipand seminte?
Nici macar ipotetic, nu-mi pot imagina ce ar fi fost daca n-as fi intalnit doi, trei oameni, care mi-au schimbat aproape complet conceptiile despre, prietenie, iubire, relatii, convietuire, daruire, credinta. Cei care au creat odata cu mine conexiunile necesare viitorului.
Cu sufletul trist ma intreb...cum ar fi fost daca bunica mea n-ar fi plecat in Rai?Aici imi pun obsesiv aceasta intrebare si imi doresc cateodata sa dau timpul inapoi... Cum ar fi fost daca as fi avut inca, acel loc de basm la care sa visez vara dupa vara, sau Craciun dupa Craciun? Ma pierd putin cu firea...Dumnezeu nu vrea sa stiu cum ar fi fost daca...
Ce-ar fi fost daca n-as fi invatat lectia orgoliului, a umilintei si a iubirii? As mai fi fost eu cea de azi?As fi inteles oare ca sufletul poate fi strivit intr-o secunda?
Cum ar fi fost daca n-ar fi fost...Nemo? Ghemotocul meu blanos, pufos, iubitor, mieunache, miaunescu!
Ce-as schimba? Cate din cele ce-au fost, sau n-au fost, le regret azi? Daca iau o coala de hartie si desenez cate o floare pentru fiecare eveniment marcant, ele se vor imbina, se vor atinge, vor deveni un buchet...incomplet daca le rup coditele, incomplet daca le smulg petalele, incomplet daca se ofilesc florile...si n-ar mai fi deloc buchet daca eu nu le-as fi desenat una cate una.
Invat uimita ca generam viitorul traind in prezent. Ca trecutul se lipeste disperat de memoria noastra pentru a scrie istoria amintirilor. Dar trecutul este neputincios. Din acest motiv suntem si noi neputinciosi in ceea ce-l priveste...
Suntem intradevar construiti de tot ceea ce ni s-a intamplat, de tot ceea ce am trait, avem inmagazinate bucati din sufletele oamenilor cu care am interactionat. Dar daca ei n-ar fi existat?
Ce-ar fi fost atunci?