Pusee de furie

Aveam un tic...obisnuiam sa-mi rotesc verigheta prin interiorul palmei cu degetul mare. Cea mai interesanta functie a degetului opozabil :)
Eh, ticul a ramas...indoi degetul mare si...ating locul...gol cautand...ceva. Prima reactie reflex este o panica..."hei, mi-am pierdut verigheta".
Apoi, intr-o fractiune de secunda realizez...si ma apuca o furie oarba...
Controlabila, uneori.
Da. Mi se intampla, aproape zilnic...de doua saptamani incoace.
Iar daca atunci cand omul de langa tine moare, nu e decizia ta, esti sfasiat de durere si treci printr-un proces inimaginabil de doliu...atunci cand "il omori" (metaforic vorbind) e un alt proces, complexo-dureroso-furios.
Stiind ca exista, undeva acolo, el-ul...ai o tendinta bolnavicioasa sa-l cauti, sa-l certi, sa-l ierti, sa-l bati, sa-l ...ceva...orice. Apoi iti amintesti toate motivele pentru ca NU trebuie sa faci asta.
Si daca per total...viata merge inainte, sunt inconjurata de oameni frumosi, chiar uneori n-am timp sa ma gandesc la etapa in care sunt...exista totusi si mici-mici detalii care inca reusesc sa-mi scurt-circuiteze anumite momente.
Surprinzator, n-am trairi de melancolie, dor, tristete, dezamagire, nesiguranta privind viitorul sau regrete privind decizia pe care am luat-o.
Am insa extrem-extrem de multe pusee de furie.
In primul rand sunt furioasa pe mine. Pentru ca aveam impresia ca imi pot gestiona robotic sentimentele. Ma cert pentru ca ma exteriorizez prea mult, dar ma iert pentru ca doar asa ma vindec. Al naibii cerc vicios.
Apoi sunt furioasa pe prezentul care nu devine odata trecut. N-am cum sa sar etape, nici nu vreau...insa partea mea dependenta sa controleze ...VREA sa faca timpul sa lucreze mai eficient la cicatrizarea anumitor rani.

Sunt furioasa pe ... borcanul de zacusca ce nu-l pot deschide. Sunt furioasa ca nu ajung la raftul de sus fara scaunel, sunt furioasa de cate ori un barbat ma admira vizibil prin metrou, sunt furioasa pe taximetristi, sunt furioasa ca ploua cand eu as vrea sa ma lafai in Vama, sunt furioasa ca Nemo e avid dupa atentia mea si ma enerveaza la culme legislatia din Romania.

Lista poate continua...furia exista. STIU ca trebuie sa o traiesc, sa o simt, sa ma eliberez de ea treptat...insa sunt furioasa chiar si din acest motiv.
:)

Ceea ce e impresionant (chiar si pentru furia mea) este faptul ca toate aceste "lupte" sunt invizibile celor din jur.
Aparent sunt de un calm....ingrijorator.

5 praguri psihologice ale durerii in 5 zile

Luni - 1: Negarea
Nu e adevarat. Nu mi se intampla mie. Nu se poate sa fie pe bune. N-are cum pentru ca am urlat "lupul" de prea multe ori si de fiecare data "oile" mele au scapat de sacrificiu. Asadar sa mai strang nitel din dinti pana cand cineva sau ceva se va intampla ca sa-mi demonstreze ca asta NU se intampla. NU dormim, NU mancam nimic pana atunci, da?

Marti - 2: Furia
Cuuuum? De ce merit eu asta?! De ce tocmai mie? Am dat si am dat si am dat, am zugravit cu bucati de suflet iar acum ce?! Ma urasc, urasc momentul, te urasc pe tine. Cum poti sa ma lasi sa simt toate astea?!?!?! Cummm nu ti-e mila de mine???? N-ai suflet! Te bucuri de durerea mea. Toti va bucurati...nimeni nu intelege...nici macar eu nu inteleg...Nu mai suport, vreau sa ma dizolv! VREAU!VREAU! VREAU!

Miercuri - 3: Negocierea
Hai sa ne pacalim nitel...Hai sa cautam sperante, hai sa negociem iluzii. Promit ca te iert, promit ca te cred, promit ca te vad, promit ca te respect, promit ca te accept. Promite-mi si tu ca ma intelegi, da-mi un SEMN...sa stiu ca si pe tine te doare cat ma doare pe mine... Uite, eu iti dau 3 borcane mari de lacrimi si 3 kilograme si niste cearcane....Da-mi si tu ceva....ai mila!

Joi - 4: Depresia
Nu mai poooooooooooooot! De ce sa ma trezesc? De ce sa mai zambesc? De ce m-ar mai interesa sa ceva, orice, oricand? Abia respir...oare am sa mor? Si ce daca...doare. A durut si ieri, o sa doara si maine, o sa mai fie vreo zi in care n-o sa mai doara? Fizic, doare, psihic doare, chiar si cand dormi doare...Cat Doamne Dumnezeule sa mai fie posibil sa mai doara???

Vineri - 5: Acceptarea
Gata... Aduna-te de pe jos, priveste in jur, multumeste si invata. Uita-te in oglinda si regaseste-te... S-a intamplat pentru ca trebuia sa se intample, pana la urma ai primit ce ti-ai dorit de ceva timp incoace. Poate e mai bine asa. Pentru toata lumea. Devenisei altcineva...si nici macar nu iti placea de tine... Ar mai fi atat de multe de spus dar parca nu-si au rostul atunci cand nu exista urechi sa le auda... Accepta ca ti s-a intamplat chiar tie si mergi inainte cu lectia invatata.

Sambata, duminica, viata, soare, tristete, liniste, intelegere, calm, relaxare, viata, viata, viata....

Multumesc!

Invat pentru a nu stiu cata oara ca TOTUL ni se intampla la momentul potrivit si dintr-un motiv anume. Si spre deosebire de alte dati cand invatam asta stergand lacrimi amare...acum o invat cu o bucurie care ma uimeste pana si pe mine.
DACA mi s-ar fi intamplat ce mi se intampla acum cu o luna in urma probabil ca m-as fi prabusit. De ce-urile ar fi curs...m-as fi lasat prada indignarii si furiei. Insa acum, azi, in secunda asta nu pot decat sa ma uit in oglinda si sa imi multumesc...Pentru rabdare, pentru vointa, pentru putere, pentru ca inteleg pana in molecula intamplarii ceea ce mi se intampla.
Nu, nu este un articol in delir, nu este unul motivational si nu caut sa ma laud. Simplitatea lucrurilor este incredibila. Traiesc niste sentimente minunate...Chiar si dezamagirea pe care o simt mi se pare fabuloasa.
Multumesc ca simt dezamagire, multumesc ca simt curaj, multumesc ca SIMT cata iubire sunt capabila sa ofer, multumesc ca simt teama dar nu ma las infranta.
Multumesc ca mi s-a intamplat totul acum cand am atat de multa energie sa ma vindec si sa o iau de la capat!
Ma simt, in sfarsit, umana. Nu imi este rusine cu nimic din ceea ce simt si traiesc.

Ma intrebam de multe ori ca imi va fi lectia de data asta...iar acum cand realizez ca eu am fost de fapt o lectie...wow!
Si revelatiile curg pe toate partile, concluziile, inspiratia, fericirea, energia, totul intr-o explozie vie...pe care n-o credeam posibila.

Sa incepem asadar!

Aproape de pamant...

Traiesc mult prea mult spundu-mi ca "TREBUIE" sa fiu puternica. Sunt metehne vechi care nu ma lasa sa apar vulnerabila niciodata. Trebuie sa privesc inainte. Sa nu am niciun cusur, nicio slabiciune, indiferent ce.
"Treci peste orice si oricine!"

Iar atunci cand apar momente fragile...rareori e drept, insa pur si simplu nu stiu cum sa le gestionez. Omului robot cu fata impietrita ii apar lacrimi pe obraz si nu stie ce sa faca cu ele.
Am trait invatand sa nu ma bazez pe nimeni. Nu am stiut sa ma las ajutata iar in ultima perioada am mers inainte din inertie fara sa mai iau in calcul faptul ca as putea sa fiu vreodata vulnerabila. Sa depind sau sa am nevoie.
Pentru ca STIU cum e sa fii la pamant si mi-am jurat ca nu voi ajunge niciodata acolo, prefer sa previn decat sa tratez.
Doar ca ...oricat de mare ar fi universul meu, bula mea de sticla, sunt om. Un om mic. Energic, pragmatic, sensibil uneori, vesel tot mai rar si aproape de mijlocul vietii.

Am refuzat sa vorbesc despre mine de prea mult timp. Nu la modul superficial ci la modul profund. Inca nu e momentul sa imi analizez atent prezentul. Dar, uite ca a venit momentul sa imi recunosc ca am nevoie de ajutor. Sa zambesc, sa respir, sa cred.
E drept, tot eu sunt singura capabila sa redobandesc aceste trairi, insa, ca in orice viciu, atunci cand mergi la detoxifiere trebuie mai intai sa VREI sa te vindeci.

Vreau sa ma vindec :)

Prostie sau optimism?

Asadar, va intreb: DACA lupti pentru o cauza pierduta inseamna ca esti optimist sau prost?

Hai sa nu dezbatem cauza, sa zicem ca e pierduta si nu mai are nici o sansa sa fie altfel. Sa zicem sa toate sansele din lume s-au epuizat si ca ar fi mai simplu sa castigi la loto decat sa gasesti solutii.
Iar cei ce nu cred in "cauze pierdute" ca bla-bla-bla-bla, le spun ca nu asta-i subiectul de azi.
Azi vreau sa stiu daca cei ce lupta sunt prosti sau optimisti?

Ecuatia devine si mai simpla cand adaugi faptul ca X este constient de pierzania cauzei sale.
Din nou, nu incercati sa-mi spuneti ca X este pesimist ca "daca ar crede poate s-ar putea..." Ajungem la poezioara cu "daca"  si "poate".
Sa zicem ca X este cea mai realista fiinta de pe fata pamantului. X la masa cu Y si alte componente ale ecuatiei incearca sa ajunga la un rezultat fara virgula. Ar fi posibil sa contrazica matematica cu precizia ei de fier?
Nu va simtiti vinovati sa-mi spuneti ca optimismul si perseverenta sunt niste calitati. Sau sa-mi spuneti ca din prostie se mai trezeste omul. Sau ca orice e posibil, sau ca niciodata sa nu spui niciodata.
Intrebarea ramane: DACA lupti pentru o cauza pierduta esti prost sau optimist?
Cauza e pierduta. Asta e singura constanta in ecuatie.


P.S. eu n-am habar de matematica :P

Dezamagirea

Este poate cel mai puternic sentiment dintre toate.

N-o fi avand dezamagirea intensitatea iubirii sau profunzimea tristetii, insa odata instalata in mintea si in sufletul nostru...aceasta are puterea sa contamineze zile in sir.
Iubirea se castiga, se pierde, tristestea se sterge, se cauzeaza, insa demagirea exista pur si simplu.
N-ai cum sa incetezi sa fii dezamagit...
Si pentru ca multi poarta dezamagirea pe umeri, pentru a nu fi o povara atat de mare, Dumnezeu a luat durerea din dezamagire.

Nu ma doare sufletul, nu ma inlantuie depresia, ci pur si simplu sunt dezamagita.
De simplitatea oamenilor, de simplitatea situatiilor, de lipsa de culoare, de lipsa de subsanta, de banalitatea intamplarilor si mai ales, mai ales, de fatade.
Cine sunt eu sa fiu dezamagita? Nimeni! Dar nici voi, toti cei ce m-ati dezamagit nu-mi sunteti mai presus.
Doar ca eu, spre deosebire de cei ce-si vad coroane invizibile in oglinda, stiu cand sa-mi plec capul.

Nu cred in modestie insa nici in grandomanie. Inteligenta artificiala si ale naibii legi de conduita sau valori proprii.
Am suficient curaj sa privesc pe oricine in ochi fara sa-mi vopsesc personalitatea.

Cum spuneam, sunt dezamagita.