Despre tot

Două persoane mi-au spus acum două luni aşa : "Cristina, începe cea mai frumoasă perioadă din viaţa ta!"
Una dintre aceste două persoane este mama şi mă gândeam că o spune pentru că sunt copilul ei şi...trebuie să mă încurajeze... Iar cealaltă persoană (Kiki, I love you) mă gândeam că o spune din dorinţa de a fi alături de mine şi de a mă ambiţiona...

Ieri dimineaţă, devreme, la 5, după o noapte de dans şi râs şi shot-uri de sambuca, în timp ce priveam pe geamul taxi-ului şi mă simţeam precum Carrie Bradshaw din Sex and The City în dimineţile ei de after-party...mi-am dat seama că ar suna ostentativ şi lăudăros dacă aş începe acum să afirm că sunt fericită...
Plus că, în mintea mea încercam să trăiesc cât mai mult momentul şi să nu-mi împart astfel de revelaţii cu nimeni.
Dar, aşa cum mi-am promis de curând : 1 -> nu mai las lucrurile nespuse indiferent ce ; şi 2 -> refuz să-mi mai fie vreodată frică.
Aşa că, iată şi cugetările:
Mamă, îţi multumesc că ai avut (încă o dată) răbdarea să aştepţi cuminte pe margine până îmi cresc aripile şi îmi pot lua singură zborul.
Kiki, mie-mi place mult-mult de tot atunci când oamenii îmi spun că am avut dreptate şi mai ales că am avut un aport pozitiv în viaţa lor. Ai avut dreptate (plus aportul)  :)

Încă o dată ştiu/simt/trăiesc/învăţ că lucrurile se întâmplă exact în momentul în care trebuie să se întâmple şi când suntem cu adevărat pregătiţi să le trăim.
Deşi nu-mi vine să cred uneori că eu sunt personajul principal din filmul pe care-l trăiesc (departe de clişee americane sau lumini ale reflectoarelor) şi mă întreb cum de am stat ascunsă atâta timp, tot eu ajung, în secunda imediat următoare, la concluzia că nici într-un alt moment al vieţii mele n-aş fi ştiut să savurez şi să gestionez mai bine ce mi se întâmplă.

Nefiind nimic ostentativ, nu-mi voi glorifica momentul. Este pur şi simplu o constatare a mea, un motiv al zâmbetelor mele din timpul cafelei cu scorţişoară.
NU este apogeul. Am să simt şi, probabil, am să descriu aici (ca să împart şi cu voi) momentul perfect ce va să vină.

Când.



(da, printre rânduri, ultimul cuvânt al acestui articol face referire la titlul precedentului)

Multumesc!

Invat pentru a nu stiu cata oara ca TOTUL ni se intampla la momentul potrivit si dintr-un motiv anume. Si spre deosebire de alte dati cand invatam asta stergand lacrimi amare...acum o invat cu o bucurie care ma uimeste pana si pe mine.
DACA mi s-ar fi intamplat ce mi se intampla acum cu o luna in urma probabil ca m-as fi prabusit. De ce-urile ar fi curs...m-as fi lasat prada indignarii si furiei. Insa acum, azi, in secunda asta nu pot decat sa ma uit in oglinda si sa imi multumesc...Pentru rabdare, pentru vointa, pentru putere, pentru ca inteleg pana in molecula intamplarii ceea ce mi se intampla.
Nu, nu este un articol in delir, nu este unul motivational si nu caut sa ma laud. Simplitatea lucrurilor este incredibila. Traiesc niste sentimente minunate...Chiar si dezamagirea pe care o simt mi se pare fabuloasa.
Multumesc ca simt dezamagire, multumesc ca simt curaj, multumesc ca SIMT cata iubire sunt capabila sa ofer, multumesc ca simt teama dar nu ma las infranta.
Multumesc ca mi s-a intamplat totul acum cand am atat de multa energie sa ma vindec si sa o iau de la capat!
Ma simt, in sfarsit, umana. Nu imi este rusine cu nimic din ceea ce simt si traiesc.

Ma intrebam de multe ori ca imi va fi lectia de data asta...iar acum cand realizez ca eu am fost de fapt o lectie...wow!
Si revelatiile curg pe toate partile, concluziile, inspiratia, fericirea, energia, totul intr-o explozie vie...pe care n-o credeam posibila.

Sa incepem asadar!

Momentul potrivit

Fericirea vine...

  întotdeauna la momentul potrivit.
     în urma unei băi fierbinţi într-o depresie
        ca un pansament pentru nevroza mea de toate zilele
           ca să-mi contrazică fiecare argument acid
               ca o avalaşă de...placere
                    ca să-mi demonstreze că pot să cred în mine
                                              să-mi facă în ciudă
                                                       să-mi tortureze mintea în cele mai incredibile moduri

Şi, a naibii să fiu dacă există fericire mai mare decât atunci când ştii, cu toata fiinţa ta, că ţi s-a împlinit o dorinţă. Urmează o linişte... surprinzatoare. Pentru prima oară după...atât de mult timp...nu-mi aud gândurile, nu-mi caut cuvintele, nu-mi doresc nimic mai mult decât ieri, nu aş vrea să fiu nicăieri altundeva....
Savurez existenţa mea, în mine, cu mine şi-mi place atât de mult să fiu eu... să simt ce simt eu, să ştiu ce ştiu eu... Adie uşor un iz de teamă. Teama că cineva, oricine ar putea să intre abuziv şi să-mi fure acest moment, atât de AL MEU!
AL MEU băăăăăăăăăăă! AL MEU!
Dar, pentru că întreg sufletul mi-a fost reinventat, îmi revin repede şi-mi spun:: " Nimic nu-ţi poate lua acest moment Cristina. Ai ajuns atât de departe încât e imposibil"

Mi-a fost dor de mine bă! De mine! Şi de momentele mele de nebunie, neînţelese de voi :)