joi, 22 februarie 2018

NU sunt sexy pentru TINE, sunt sexy pentru MINE

Dacă și tu faci parte din categoria violatorilor de Vaslui care consideră că femeia și-o merită/o cere/o vrea/așa e normal să i se întâmple pentru că poartă fuste scurte și are decolteu generos, e mai bine să nu-ți irosești timpul citind acest articol. Nu-l vei înțelege, e posibil să-ți crească testosteronul cât să vrei să mă pui la punct cu vreo două palme peste cur și un căluș în gură.

Totuși, dacă ești genul de persoană deschisă și la alte opinii, cu gustul dialogului și fără prejudecăți, citește mai departe. Ai un dram de încredere. S-ar putea să-ți folosească.

Eu, Cristina, sunt o creatură extrem de sexuală. Așa am fost de când mă știu și (sper) să fiu așa pentru tot restul vieții. Pentru mine sexualitatea nu este o caracteristică, ci este o stare de fapt. Nu știu dacă am avut de-a lungul vieții momente în care să mă dezbrac complet de sexualitatea mea.
Am avut într-adevăr etape în care mi-am folosit sexualitatea ca un magnet de atras cuie ruginite. Am trecut (ca orice femeie) prin etapa în care validarea mea ca femeie s-a întâmplat prin ochii masculului din viața mea. Fetițele au această ”calitate” de a crede că sunt întreg universul unui bărbat. Că dacă el dispare din viața ta, dispar toate lucrurile frumoase pe care le-ai simțit.
Au fost momente când am fost (a se înțelege ”mă simțeam”) frumoasă doar pentru că mă făcea un el să mă simt frumoasă. Am fost încrezătoare doar pentru că exista un el care să mă injecteze cu încredere.
Au fost chiar și etape când întreaga mea existență de cameleon sentimental era validată doar de un El.
Și apoi, a venit momentul singurățății. Când n-a existat niciun el. Și când n-am existat nici măcar eu. Etapa în care a existat doar cenușă de suflet și nimic altceva. Etapa în care trebuia să mă reconstruiesc și nu știam CUM pentru că nu mă cunoscusem niciodată până atunci. Și ce vedeam în oglindă...nu-mi plăcea. Și ce citeam pe hârtie, nu înțelegeam.
Țin minte că m-am închis în casă cu gândul să-mi fac mult rău. Și nu, nu este încă o epistolă lacrimogenă și plină de feminitate. Sau o poveste feministă despre pasărea Phoenix. E povestea mea, reală.
Nu mai știu câte zile am stat închisa în casă. Aveam telefonul închis și frigiderul ticsit cu sticle cu vin. Și o oglindă alături. Și un motan leneș pe care-l ignoram pentru că nu mai găseam în mine suficiente resurse emoționale.

Nu m-am reconstruit atunci. Din contră. M-am judecat până nu mi-au mai rămas motive să mă judec. Mi-am luat fiecare defect și l-am glorificat. Am defecte. La fel cum am și calități.
Despre acestea din urmă este vorba azi, aici. FĂRĂ comparație. Este vorba despre mine și doar despre mine și nu mă raportez la lumea exterioară dintr-un singur motiv: NU ÎMI PASĂ! Lumea îmi va lua mereu ce-i trebuie. Într-un fel sau altul mă va forța să-i plătesc ofranda existenței mele.

Așadar. Mai spun o dată. Eu, Cristina, sunt o femeie. Singura femeie importantă din lumea mea. Singura pe care o am și cu care voi fi nevoită să ”locuiesc” până când nu voi mai fi nevoită să locuiesc. NU m-am ”acceptat” pentru că n-aveam încotro, m-am acceptat pentru că eu chiar mă plac.
Nu am nevoie să mi se spună nici că-s frumoasă și nici că-s deșteaptă. E drept, îmi place s-o aud. Când e o apreciere sinceră și spusă din suflet. Anii pe care-i am m-au învățat să deosebesc complimentele false de aprecierile sincere.

Îmi place să mă privesc în oglindă. Îmi plac pozele reușite. Îmi place să mă simt privită, îmi place să mă simt dorită. DAR NU DEPIND de asta. Nu este o condiție care să îmi valideze încrederea pe care o am în mine. Pot să trăiesc și cu toate cele de mai sus și fără ele.
Feminitatea și sexualitatea sunt printre lucrurile care-mi plac cel mai mult la mine. Nu aș vrea să-mi anihilez niciodată aceste două caracteristici.
Mi s-a spus cândva, demulticel, în cadrul unei petreceri destul de pompoase, că am atitudine de profesoară nazistă. Stârnesc curiozitate dar multora le este teamă să pășească mai înspre mine. Am luat-o ca pe un compliment. O femeie frumoasă dar mult prea accesibilă devine ieftină. O femeie frumoasă dar niciodată accesibilă devine bună de canonizat. Faptul că sunt undeva la mijloc mă echilibreză.

Nu vreau să aparțin niciunui tipar. Nu-mi plac șabloanele. La fel cum nu mă conformez modei, la fel cum am căutat mereu să mă deosebesc de turmă. Nu suport hainele la indigo, confuziile de nume sau împărțitul partenerilor. Știu că e ostentativă goana asta după unicitate. Ce mă amuză este cât de multe persoane o fac pentru că au citit în cărți și cât de puține o fac pentru că o au în sânge.

În fine. Articolul a început de la ideea asta cu care prea puțină lume se împacă bine, cum că femeile sunt sexy pentru ele și abia apoi pentru public. Eu aș tăia publicul de tot de pe listă. Am atâtea momente narcisiste în care n-am public. Nu-s îndrăgostită de mine și nici nu exclud partenerul din ecuație. E ca și atunci când mănânci înghețată. Topingul este opțional. Înghețata umple conul :)


Niciun comentariu: