Mai puțin poetă

Asta am observat la mine. Pe măsură ce mă bucur de libertate totală de exprimare, îmi vine tot mai greu să-mi ordonez gândurile în scris.
Pesemne blogul era un fel de debara plină cu frustrări? Sau, aici era locul în care evadam și aveam audiență maximă atunci când aveam nevoie de atenție.
Nu mai simt nevoia să-mi expun deloc aventurile vieții. Chiar acum, recitind cuvântul "expus", nu-mi vine a crede că eu l-am folosit.
N-am fost niciodată o persoană privată, dar mi s-a părut amuzant cum anumiți cititori au avut impresia că mă pot cunoaște doar citindu-mi blogul. Sau urmărindu-mi pagina de Facebook. O blondă rebelă cu o mie de hobby-uri. Poetă și filozoafă. Mare scofală.
N-o să-mi închid blogul. Pentru că sigur vor mai exista momente în care voi vrea să mă psihanalizez. Sigur vor mai exista concluzii. Revelații. Întâmplări. Momente. Și...chiar îmi place să scriu.
Dar, între timp am învățat să mai și trăiesc. Să mă bucur de lucruri doar ale mele, fără să le expun aici. Sau pe Facebook.
Dacă în cazul Facebook-ului pot comunica mai ușor cu tonele de prieteni, blogul de gânduri îl consider așa...cumva...un fel de ogradă în care n-am de gând să primesc orice musafir. De asta am ales să moderez comentariile. Pentru a preîntâmpina nepoftiții care cred că mă pot judeca, fără a mă cunoaște.
Deși m-am exprimat de cele mai multe ori liber și voi continua să spun lucrurilor pe nume, anumitor trăiri nu voi acorda drept de apel.
De aproape un an întreg sunt într-un proces de redescoperire a mea. Învăț în fiecare zi câte puțin despre mine. Mă simt ca un copil care absoarbe informația din jur fără a fi îngrădit. Și, dacă de cele mai multe ori prefer să și dezbat lecțiile învățate cu prietenii, în cazul blogului, concluzionările sunt mai mult pentru mine.
Există o mână de oameni pe care blogul mi i-a adus în viața și cu care mă bucur că am ajuns să mă cunosc. Sunt atât de puțini tocmai pentru că e greu să mă citești printre rânduri. Și eu scriu codat. Da, am mai spus-o. Fiecare propoziție are un mesaj ascuns.
Dar..uite-mă cum am ajuns să îmi justific deciziile fără să fiu datoare cu asta :)

Ideea era că îmi voi păstra poeziile pentru mine, pe cât posibil. De dragul anilor în care monologul a fost singura mea modalitate de a mă face auzită.

În rest...morții cu morții și ceilalți...care pe unde au inspirație.

Există?

În tot universul meu şceptic, presărat cu exemple superficiale şi umor acid, am reuşit cumva să păstrez o doză de speranţă pentru poveştile cu happy (end). Asta pentru că în viaţa mea existau câteva exemple pozitive date de oameni fericiţi. Fericiţi în relaţii, că până la urmă despre asta vorbim.
În toată goana asta dupa sex, relaţii şi uneori chiar sentimente...se întâmplă să existe oameni care contrazic statisticile. Şi...statisticile ne arată că în prezent nu mai avem niciun scop precis. Că fericirea este o iluzie. Că, mai devreme sau mai târziu, totul ajunge la un final. Apoteotic? Cam da.
Cred că avem cu toţii măcar un exemplu de oameni care ne contrazic convingerile sceptice. "Ei sunt fericiţi, se iubesc şi le ajunge asta. Ei vor rezista"
Ne încredem în astfel de poveşti cam cu aceeiaşi convingere cu care ne închinăm la diverşi zei. 
Speranţa ne subjugă şi ne oferă un confort mental..."poate dacă se întâmplă altora"...o fărâmă de şansă ar fi posibilă şi în cazul sinelui.

Am avut două cupluri favorite pe pământul ăsta. Unul dintre ele n-a rezistat...Când am aflat asta, ieri, m-a lovit aproape fizic vestea.

Le ştiam povestea şi avea atât de multă magie în ea încat nu-i vedeam altfel decât îmbătrânind împreună. E drept, ştiu să recunosc ochii trişti (cum spuneam într-un articol trecut) şi zâmbetele afişate ca să salveze aparenţele.

Despre al doilea cuplu nu accept niciun gând negativ. Există ca să-mi contrazică mie toate teoriile şi le doresc să facă asta împreună până la adanci bătrâneţi.

Dar...acum sunt puţin furioasă. Pentru că (încă) refuz să cred că...this is it. This is NOT it!

Într-o conversaţie total banală, cu o prietenă, ea a constatat plină de noşalanţă că " aşa cum totul are un început, trebuie să aivă şi un sfârşit ". Ei bine şi atunci noi ne supunem? Ne revoltăm? Credem orbeşte într-o fericire călcată în picioare de statistici? Sau luptăm ca proştii să le dărâmăm?

Nu pot nici eu şi nu ştiu cine ar putea să-mi răspundă acestor întrebari.

Dintr-un motiv sau altul, încă îmi păstrez braţara cu fluturi, în portofel. Am scos-o de la mână certâdu-mă în gând pentru că-mi dau voie să cred în basme. Aşa sunt eu, jumătate raţiune, jumătate...orice altceva.
Şi, cum eu sunt copilul contradicţiilor, iar timpul este singura avere pe care pot spune cu certitudine că o am, mă aştept să fiu contrazisă. Dacă pot să gasesc o explicaţie raţională pentru tot ceea ce mă înconjoară, de la prima celula vie până la existenţa vieţii pe alte planete, înseamnă că îmi permit să NU caut/găsesc/depind (de) motive/justificari pentru că SIMT că vreau să simt.

Totul poate fi definit în cuvinte oameni buni. Sau, ma rog, aproape totul. 

Fluturii (aşa cum îi vizualizez eu) nu pot fi definiţi. Momentul acela în care conturezi cu ochii bucăţi din omul din faţa ta şi ţi se pare că, daca clipeşti pentru o fracţiune de secundă, iroseşti timp, NU poate fi justificat raţional sau descris în cuvinte.
Abandonul de bună voie a fiinţei tale într-un necunoscut riscant, doar de de dragul zâmbetului inconştient pe care-l primeşti, n-are absolut nicio justificare plauzibilă. Şi, în cele din urmă, acceptarea incertitudinii permanente şi a unei vulnerabilităţi (care în loc să te dezgolească, tu o percepi ca fiind resursă de fericire) NU poate fi considerată alfel decat naivitate (ca să nu zic prostie).
DAR...uite că...uneori...uneori...uităm să căutăm explicaţii/argumente/justificări şi ne lăsăm pradă, de bunavoie, unor sentimente. Despre asta este vorba. Aici intervine iraţionalul. Inexplicabilul. Slăbiciunile noastre. Lucrurile despre care eu vreau să cred că EXISTĂ.

Pentru că altfel n-aş fi eu.

Hai, curaj!

Aș vrea să-mi iasă un articol frumos despre "oamenii stricați la cap", aș vrea să îmi pot exorciza și ultimii demoni, aș vrea să-mi pot analiza psihologic diminețile alea în care, fără niciun avertisment, nu mai sunt eu.

În "luptă" există două tehnici de manipulare a fricii: ori o înfrunți, dai piept cu fobiile tale și fie ce-o fi, ori...îți ignori pur și simplu fobiile sau fricile.
În cazul luptei există posibilitatea ca, după infruntarea fricilor, rănile să fie semnificative iar în cazul ignoranței, de cele mai multe ori riști să REgăsești demonii exact acolo unde i-ai lăsat.
Așadar, oricum o iei...ți-o iei.
Eu am ales câte puțin din ambele. De obicei îmi ignor temerile până reușesc să le iau la trântă. Sau...până adun suficient de multe argumente ca să-mi dobor frica rațional.
Nevoia de-a aparține, nu la modul posesiv, ci la modul instinctiv, nevoia de a simți că există cineva care-ți dă un sentiment de siguranță, nu dispare niciodata din noi. Îmi aduc aminte, acum puțină vreme, după câteva zile incredibile cu soare, plimbări prin țară, liniște și zen... am ajuns acasă. Și, deși îmi iubesc casa, e colțul meu de rai, de cum m-am văzut singură, cu bagajele în jur...m-a cuprins panica. Am recunoscut imediat simptomele, respirație incontrolabilă, agitație inexplicabilă și un sentiment de abandon foarte puternic.

Eu sunt totuși o norocoasă, am reușit să îmi identific foarte bine stările, să știu exact cum trebuie să procedez și cu cine să vorbesc. În plus, am oamenii mei, aceeia care sunt ACOLO când vine vorba despre telefonul acela. E o regulă nescrisă: "Lăcrămioara! Spune-mi că sunt proastă!" Și o ador. Pentru ca ea știe întotdeauna ce să-mi spună ca să mă liniștească. Și nu doar ea :)
Uite așa îmi dovedesc eu mie că sunt un animal sociabil. Contrar tuturor convingerilor mele anterioare. Deci...peștera de pustnic mai are de așteptat.
Fricile însă, încă îmi dau târcoale.

Se tot adună lecții, se tot adună victorii și întreg procesul de...trai devine o chestie manevrabilă. Controlabilă nu cred că va fi niciodată. Și, sincer, nici nu-mi (mai) doresc controlul. Am așteptat prea mult imprevizibilul, am visat prea mult că viitorul mă va surprinde cu lucruri plăcute.
Acum e cazul să le trăiesc, să le iau așa cum vin. Și vin. Nu neaparat când bat eu nervoasă din picior, dar, de cele mai multe ori când sunt pregătită să le primesc.

Iar acum, pe măsură ce înțeleg că nu sunt o rază de soare și nici un curcubeu colorat, ci un om printre oameni, demonii care-mi pun piedică reușesc doar să mă încetinească, nu și să mă oprească.

Așa că-l las pe "dacă...?" și pe  "oare...?" să atârne în necunoscut până se plictisesc. Întotdeauna vine mâinele care, cum necum, e mai bun.

Fericirea din filme

Am rămas uimită de curând de aspirațiile unei tinere...domnișoare. Material bun, aparent educată, om de știință în devenire, cu principii sănătoase și o personalitate...în construcție.
Ok, să zicem că înțeleg poezia, nevoia omului de a crede în metafore și povești cu happy end. Dar să devii fanul unei povești superficiale, fără să îți pui nicio altă întrebare? Admirația tinerei din povestea mea este dăruită unor personaje...cel puțin superficiale. De ce? Pentru că personajele în cauză își etalează o fericire desprinsă din filme: un el, o ea, se întâlnesc, se îndrăgostesc, puf, apare și rodul iubirii (mult prea devreme în peisaj), se impune o căsătorie (că așa-i frumos) iar restul...este o pledoarie aproape agresivă a proaspetei soții care nu se mai satură să hrănească opinia publică cu ode aduse propriei vieți.
Am înțeles și că atunci când ești fericit te mănâncă în dos să scrijelești toți copacii cu inimioare și inițiale. Însă, eu personal, am dubii atunci când propaganda devine ostentativă.
Nu-mi doresc să argumentez statistic fericirea, să torn lămâie peste șcenele siropoase din viețile oamenilor cunoscuți și nici nu sunt o femeie acră. Însă, dacă viața m-a învățat ceva până acum, a fost că fericirea nu e aia din filme.
Mi-am hrănit orgoliul cu poezie atât de mult timp încât am ajuns să-l transform într-un anorexic veritabil. Dar, se pare că oamenii uită repede când vine vorba despre clișee. E la fel ca-n povestea cu " De ce crezi în Dumnezeu?", " Pentru că mi-a împlinit toate dorințele". Atâta timp cât te poți transpune chiar și o secundă în imaginea feerica care-ți este prezentată, atâta timp cât îți este alimentată dorința aprigă de-a crede în fericire necondiționată, alegi să nu vezi dincolo de aparențe.
Iar eu, dumnezeul scepticismului, nu mai cred în "pur și simplu". Caut dincolo de zâmbetele photoshopate și dincolo de acest final apoteotic "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți".
În mod normal nu-mi pasă și rămân indiferentă trendului actual. Însă am încercat cumva să sprinjin această tânără speranță înspre a-și forma propriile opinii. M-am săturat până peste cap de prejudecățiile societății referitoare la relații, căsnicii și plozi. Căutând fericirea din filme ajungem să ne căsătorim doar pentru că toți ceilalți prieteni au deja un partener, ajungem să facem copii doar pentru că "am ajuns la vârsta la care trebuie" și apoi ajungem să capitulăm în fața monotoniei ducând o existență banală, pentru că, nu-i așa, dupa relație, nuntă, copii...ce-ar mai fi de făcut?
Nu vreau să dezbat acum stereotipurile societății privind familia și nici să creez impresia cum că aș fi impotrivă.
Mă doboară pur și simplu ideea ca următoarele generații de psihopați vor fi generate de goana asta după himere. Că, până să ajungă să fie dezamăgiți..oamenii HABAR nu au CE anume își doresc de la viață.

N-o să încerc nici să vă conving că fericirea poate să vină dintr-o ceașcă bună de cafea, o baie fierbinte sau un cer senin. A nu se confunda starea de confort psihic/fizic cu starea de bine la care ajungem atunci când suntem confortabili cu CEEA ce suntem.

Și, uite-mă cum ajung încet-încet să conștientizez că normalul sau gri-ul acela de mijloc (nici alb și nici negru) care mă intrigă de ani buni nu se supune niciunei reguli. Cu cât vom învăța ca nu originalitatea sau clișeele ne poziționează/reprezintă, cu atât ne vom putea construi propriile fericiri.

Încep să uit senzația aceea de compromis din stomac. Încep să uit disconfortul provocat de lucrurile care trebuie făcute pentru că trebuie și nu pentru că le simți.
Încep să mă obișnuiesc cu faptul ca viitorul este imprevizibil și că voi ști ce trebuie să fac în momentul în care o voi face.
Și aș vrea să pot deschide mințile din jurul meu...

Ai reușit!

Ai reușit! Înțelegi? Ți-a ieșit!
Sunt mândră de tine și te iubesc! Da, da, da, mă gândesc la tine și zâmbesc. Și-ți spun că indiferent CE se va întâmpla în viitor, eu voi fi lângă tine. Am încredere că nimic nu te poate dărâma.
Ai să te lovești de multe ziduri, așa îți place ție...s-o iei mereu pe drumul cel greu, să duci toate bătăliile, să nu crezi până nu trăiești pe pielea ta. Dar am încredere că nicio lovitură nu-ți va fi fatală :)
Știi ce spun despre tine oamenii care te cunosc cel mai bine? Că știi, ca nimeni alta, să te ridici atunci când ai căzut.
Știi ce spun eu despre tine? Că VREI. Și că POȚI.

Dacă privesc în urmă...văd un copil neastâmpărat care a ales de fiecare dată să fie pedepsit în loc să se supună. Zi după zi după zi a căutat să încalce reguli. A reușit să innebunească și să înspăimânte dar în același timp a reușit să fascineze și să cucerească. Cu toate că niciodată, dar niciodată, n-a încercat nici una și nici alta. Copilul a făcut exact ceea ce l-a tăiat capul. A visat, a căutat, a pictat, a scris, a fugit de-acasă, a plâns, a mințit, a improvizat, a învățat...și apoi a încetat să mai fie copil.
A vrut să fie om mare.
A încercat.
A vrut să cunoască oameni mulți.
A vrut să creadă în oameni.
A vrut să fie demon.
A vrut să facă rau.
A vrut sa își subjuge demonii.
A vrut să fie iertat.
A vrut nebunie.
A vrut iubire.
A vrut să moară.
A vrut să uite.
A vrut să trăiască.
A vrut să fie un om normal.

Nu-ți spun că viața ta e mai specială decât a altor oameni, nu pot să-ți prezic viitorul și nici nu încerc să te motivez. Sunt acolo și te observ din umbră. Poate, din când în când, voi încerca să te încurajez, să îți dăruiesc momentul ăla în care nu trebuie să gândești, ci doar să te bucuri.
Îmi aduc aminte de tine. Mică, slabă, seacă, acră, ghemuită într-o canapea străină, încercând să te convingi tu pe tine că îți este bine, că ai facut ceea ce trebuia să faci. Iar eu atunci aveam mari dubii. Îți spuneam că ai s-o iei razna, că ai greșit, că nu ești atât de puternică precum ți s-a spus. Am încercat să-ți arăt soarele ca să-ți smulg un zâmbet. Am încercat să-ți ucid demonii ca să te las să respiri. Am vrut chiar să-ți ucid sufletul, credeam atunci că te voi putea proteja pe viitor. Erau ultimele mele încercări de a te controla. Vechile metehne mor greu.
Și...când ne-am reîntâlnit...zilele trecute, erai atât de obosită, ușor supărată, demotivată și chiar nițel agresivă. Mă așteptam să-mi cazi în brațe, eram pregătită să te cocoloșesc cu atenție.
Dar tu...Tu știai EXACT ce-ți trebuie. O cină consistentă, o baie fierbinte și un somn bun. Atât.
Nu îți era frică, nu erai confuză, nu erai panicată.

Ești mai greu de dezamăgit, ești mai greu de cucerit. Ești atât de liberă încât intimidezi. E bine, nici n-are rost să pierzi timpul căutând să fii înțeleasă.
Ești TU. Aproape completă.

Și mă bucur. Asta am învățat de la tine. Să mă bucur de lucrurile simple și să nu las chestii nespuse.

Restul...pe măsură ce se întâmplă :)

Poate că trebuie...

...să fim și obosiți uneori.

Și, dacă bucuria ți se întâmplă fără să te întrebe de ploaie sau de soare sau de-ți vine să dansezi la metrou, de ce n-ar fi la fel și când vine astenia de primavară? Asta dacă vreau să învinovățesc climatul temperat continental al țărișoarei în care viețuiesc.
Că altfel, habar n-am pe cine să învinovățesc pentru mood-ul de căcat din ultima vreme.
Mă uit în oglindă și încerc câteva dintre trucurile psihologice: Cristina gândește simplu, ia-le pe rând, despică-le și convinge-te singură că mâine o să fie mai bine.
N-am chef! Azi n-am chef să mă gândesc la mâine, la binele de mâine, la soarele de azi sau la cei mai puțin fericiți decât mine.
Azi am chef să fug. Cel mai departe. Și când n-o să mai am chef să fug, mă opresc și mă pitesc în prima groapă/peșteră/grotă/cavou. Iar când voi avea chef să ies, tot singură o voi face. Fără explicații, fără complicații. Fără așteptări, fără remușcări. Ca de fiecare dată.

Am zis că-i mai bine să exorcizez niște demoni aici, în scris.
Poate sunt în procesul ăla muieresc de auto-cunoaștere și trebuie să-mi îmbrățișez fiecare trăire, că doar așa pot funcționa. Acceptându-mă și când sunt veselă și când sunt tristă.
Habar n-am...habar n-am! Și simt că indiferent cine ce-ar spune tot n-aș fi capabilă să scap de ridul din mijlocul frunții.
Nu azi. Poate mâine.

Am tot alergat de colo, colo într-un ritm amețitor. Mi-a plăcut pentru că sunt competitivă cu mine însămi și în fața mea nu voi recunoaște niciodată că nu mai pot. Nici acum pauza nu e o opțiune, însă acum sunt în faza în care nu mă mai simt confortabil cu nimic.
Nici măcar planurile pentru la vară, cu valuri sparte în urechea mea și vânt călduț care să-mi usuce părul, nu mă mai îmbie la zâmbet.

Am senzația aceea urâtă că tot aștept ceva-ul să mă salveze. Dar, vorbim despre mine. Eu nu știu să fiu salvată.Eu știu să o iau la fugă fără să mă uit în spate și să mă catapultez cu toată puterea într-un zid. Și...când toată lumea renunță la resuscitare, eu am să revin la viață.
La fel...în același ritm amețitor.

Băi, da' bine mă mai cunosc!
Așadar...în următoarea perioadă nu vă pot promite drăgălășenie, amabilitate, vorbăraie sau înțelegere.

Nu vă pot promite nici măcar Cristina.

Over and...out!

Take it or leave it

There's a certain point in a woman's life when playing games means nothing anymore. It gets boring and she realizes that she could do every other thing instead. Usually this happens when you realize what you're worth and who you are. Snobbish or not, I decided not to take credit for someone else's loss.
I am not willing to give people time anymore because I know time is my most precious asset right now. I've got to a point where I do not care or need people's acceptance, their compliments, or their admiration. I am very capable of feeling comfortable with my qualities and my flaws, to know what I can offer and what I can't.
We usually need compliments and support to built a strong self confidence. Oh well... I managed to do that by myself.
I'm not saying I don't need people around me to like me or to correct me when I go the wrong ways but I am not willing to make efforts to keep someone in my life or convince someone to keep me in theirs. I just want to act natural and follow my instinct in the moment. I want to be honest and not try to distinguish the words between the lines. It was fun for a while to try and read thoughts, but right now I am in the process of  "speak now or forever hold your peace".
Being able to reborn from your own ashes gives you a certain confidence that you can walk away from almost everything :) So...when you have to deal with confused people and interpret their confused actions...you just don't want to lose time.
And, off course, I am more that willing to receive the same treatment from others. I don't need people to read my thoughts and guess my desires. If I want something, I get it. If I need someone I'm gonna tell him/her. Losing moments is not in my to do list anymore.
I love the flirting game, the psychological game of getting to know someone, but making these processes a permanent mood gets me tired. And, presently I have so many exciting options...to believe that everything is possible instead of getting stuck in a confused moment :)

So...to summarize all the words above: don't you toy with me :) It will only get you to lose me :) Be straight and you might get my attention. I'm losing interest very easily as it is, you don't need to race me in that direction :)

Live well and prosper!

Cu și despre...

...superstiții, dorințe împlinite și incredere în sine.

Am voie să am câteva supersiții, nu-i așa? Pe măsură ce omul dă nas în nas cu știința, acordă tot mai puțin interes explicațiilor abstracte și își caută explicații logice, raționale și bine dovedite.

Ei bine, eu încă mai am câteva "scăpări" pe care mi le permit tocmai din dorința de-a nu cădea definitiv în patima realismului.
Povestea șnurului de mărțișor o știți: legat la mână, purtat o lună, legat în pom, dorință împlinită :) Povestea dorințelor mereu împlinite, chiar și a celor dorite greșit, iar o știți, că bat din taste pe subiectul ăsta de o mie de ani.
Asta-i superstiția mea. Vreau să cred și în lucruri inexplicabile, măcar o dată pe an. Și în Moș Crăciun, uneori :)
Am dat jos șnurul de mărțișor. Cu tam-tam, că doar vorbim despre mine aici, nimic nu mi se întâmplă fără scântei.
Mai întâi a fost debusolare, cine-l leagă? Că tradiția spune că trebuie să-l lege ursitul. Dar eu am regulile mele iar în ursiți nu mai cred :) Așa că mi l-a legat un bun și drag coleg de muncă.

Apoi au fost câteva discuții fugitive cu sinele, "ce să-ți dorești măi Cristina, ai grijă de data asta". N-am fost de acord cu dorințele mele, mi se părea că depind de alții și nu voiam asta.
Și, în cele din urmă, cine-mi rupe ața, că iar vine tradiția din bătrâni cu alte reguli pe care eu n-am chef să le respect. Dar, parcă nici nu aș implica iar pe cineva impersonal, oricât de mărinimos ar fi fost colegul.
Așa că, în ultima zi din martie, la ore târzii, după programul meu draconic, m-a "hăituit" unul dintre cei mai buni prieteni, cu motor cu tot, ca "să-ți rup ața Mițo".

Cu doar o oră înainte de miezul nopții, ca o Cenușăreasă ce sunt, am atârnat de copacul din curtea cârciumii mele preferate șnurul ce-mi purta dorința. E o prostie, e o superstiție, e o altă nebunie de-a mea, e un copilărism, e pur și simplu ceva ce-am vrut să fac.
Actul în sine are atâta dramatism cât vreau eu să-i acord. Dar, în spatele lui (al actului) au apărut (cum altfel) mai multe revelații. Că despre asta e de fapt povestea, de dorit, nu vă spui ce-am dorit.

Una peste alta, ca un cumul de concluzii, vă pot spune că iau foarte în serios acel "ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple" și că nu vreau să pun în cârca nimanui nici fericirea mea viitoare și nici dezamăgirile mele posibile.
Când ajungi să-ți depășești anumite fobii/complexe și să îți recapeți încrederea în tine, categoric aceeași problemă nu te va mai putea doborî și a doua oară.

Mă simt puternică. Mă simt bine cu mine. Pentru prima oară de când mă știu, n-am niciun alt scop decât a fi EU, pentru că îmi place de mine :) Și până acum nu mi-a plăcut, m-am iubit pentru că aveam impresia că trebuie să fiu iubită ca să fiu fericită.

Nu trebuie. Nimic nu trebuie.

Parte din mine

De obicei, înainte să-mi încep ședința de Pilates, îmi întreb fetele dacă au mai fost la orele mele. Încerc să le cunosc, să aflu cam ce rezultate își doresc, pentru ce grupe de mușchi vor să lucrăm...și așa mai departe.

Există câteva reguli simple, de respirație, câteva poziții de respectat și, mai apoi...contează să-ți placă să lucrezi, să lași muzica să te relaxeze și să vizualizezi rezultatul final: corpul tău îngrijit.

În curând vor apărea câteva materiale de promovare ale instructorilor de la Perfect Body și, bineînțeles că am fost și eu rugată să mă "descriu în câteva cuvinte" sau să spun ceva reprezentativ despre mine. De data asta fără "Eu sunt Cristina, iubesc caii, motoarele și marea, în rest încă mă redescopăr".

Despre mine și despre sală, despre mine și despre Pilates :) Motivațional? Oricât de narcisistă aș fi eu, nu cred că e cazul să spun că inspir oamenii. N-am ajuns încă la nivelul ăsta. Aș vrea, dar...mai am mult de muncă, într-o mie de direcții. 

Sună a clișeu, dar pentru mine sala este un mod de viață. Inițial a fost psihologul frustrărilor transpirate. Da, am renunțat la fumat, m-am îngrășat (pentru că am mâncat, nu pentru că n-am fumat) și aveam un stil de viață mult prea sedentar. Așa începe oricine. Așa am început și eu. Apoi a urmat îndrăgosteala, apoi obișnuința. Ca-n orice cuplu :) 

Sala face parte din mine, din viața mea, astăzi. Când încep antrenamentul ȘTIU pur și simplu că îl voi încheia fericită. Transpirația și febra musculară sunt trofeele mele. 

Când am fost supărată...am mers la sală.

Când am fost deprimată...am mers la sală.

Când am fost agitată, enervată, ucigașă, obosită psihic și cum mai vreți voi, am mers la sală! Am exorcizat demoni, am abandonat frustrări. 

Astăzi sunt fericită. Nu-mi mai aduc aminte când am ridicat tonul ultima oară, nu a mai existat o zi fără zâmbete de nici nu știu când, am un calm care mă sperie până și pe mine. Și...ghici ce? Mă duc la sală.

Și, deși în momentele alea de glorie, în care mi se dau mai puțini ani decât am, sau primesc complimente (mai mult sau mai puțin sincere), mă simt admirată, am o oarecare satisfacție, crede-mă că NU se compară cu satisfacția pe care am avut-o în momentul în care una dintre cursantele mele a mai luat un set de greutăți, ca să-și intensifice workout-ul. ASTA înseamnă evoluție.

În rest...grație bunei și talentatei mele prietene Florena Vlăgea, puteți să vedeți și voi cam ce înseamnă Cristina la sală. Sau, pentru și mai multe poze, puteți să-i vizitați site-ul de fotografii aici.

Maybe it's just today

I'm always looking for a song to start my day with and a song to end my day with. I really can't put my finger on it, but when I find the right music I get some kind of a mental comfort. Like they say "I can't really explain it, but I'll find a song that can" .
I've started my day with Common People and now I'm listening over and over again how someone is begging me to "useeeee him/her" and it's asking me if I am the Brutal Heart that breaks the night in two?
I feel a bit down today and usually when that happens I need to connect my emotions with song lyrics. Oh well, who doesn't, right? After all, it's a method of self therapy and, as long as it works, we should all do it.

But, my intention is not to talk about my music. I actually want to spot the reason of my mood. So, by connecting with the lyrics I get to analyse the song's meaning first and after that I might get an idea of what's bothering me on a subconscious level. Funny right? Even though I know myself pretty damn well, I have to apply all kinds of self-researching methods to interrogate my mind. And I do this because if I don't, it will only grow and get deeper. And we don't want a broken Cristina, do we? Nope, we don't.

Ha! See? While typing I got closer and closer, having no foking idea what I am going to write next about myself. And it turned out I ended the sentence with the "broken Cristina" conclusion. I love this game. To start talking about something and then just let things go with the flow until a revelation comes out. Now, it would be very easy to admit that I am broken and I have inexplicable mood swings. Nope, I wont allow myself to believe this. I am in a some kind of a healing process, or, as I call it "the reinvention of me". And this process, in order to take place and have results, it needs me to be aware of everything.
I might sound like a true passionate egocentric person with a narcissistic flavor, but,  honestly, I don't care what YOU think :) It's my process, it's my work, my thoughts and conclusions, so...it' about me, not about you reading and loving it :)
I know that being able to know myself and anticipate all my reactions to different situations its almost an impossible task, but hear my logic: You can never completely get to know someone right? You can never completely trust someone right?  You can never-ever get to own someone (unless it's your child, but that's a whole different situation). And, last but not least, you can never know for how long you will have that other someone in your life.
So, all the above being said, are you still judgemental about me wanting to explore and understand each of my thoughts, moods, smiles, dreams, desires? I will always have ME around, I CANT lie to myself, I can ONLY trust myself 100% and I can only own myself.
And, if you think that you already know yourself without the necessity of truly digging and researching, and studying yourself like a scientist...oh well...think again, you might have a surprise :)

One of my first conclusions, when I first decided to start this self-researching process, was that we are mirrors. We are our own reflection in the reactions of others when we interact. It's quite simple. If I yell at you, you yell back. If I kiss you, you might kiss back. If I have an open attitude, you will follow. That's not a mandatory rule to follow, but chances are higher that our interlocutor will copy our behavior rather than it will have a complete opposite attitude.
Again with the quotes (but I cant help myself): "If you want a change in the world you should first change yourself."
And HOW can you change if you don't know what needs to be changed?

And to think that all of this started from a song that expressed my mood, this morning :)

Momentul meu

Că iubesc Cișmigiul, se știe. Că-l ador primavara...iarăși nu e vreo surpriză.

Culmea, habar n-aveam că au înflorit pomii. Traversatul Cișmigiului nu mai face parte din traseul meu matinal, iar de câte ori îmi propun să dau o fugă să-l salut...mă iau cu altele și uit.
Evident că și momentul trebuie ales. Aș prefera să fie dimineața când nu e abuzat de vizitatori. În weekend nu mai e Cișmigiul meu, e parcul cel mai vânat, iar mie nu-mi prea place să-l împart.

Azi am reuşit să mă rup câteva minute de nebunia cotidiană şi să evadez în Cişmigiu. Încă reuşesc să-mi păstrez metafora în suflet. Încă nu mi se pare siropos să zâmbeşti ca prostul în faţa unui copac înflorit. Am câteva contradicţii atât de ale mele încât nimeni n-ar reuşi să le înţeleagă dacă eu aş încerca să le explic. Şi din acest motiv nu le împart. Aşa şi cu Cişmigiul. Nu-mi plac plimbările prin parc şi nu mă topesc după clişee romanticoase sub magnolii parfumate. Dar...locul ăsta are ceva ce nu am găsit în niciun altul. Mă pierd într-o poveste atunci când îl inspir şi am sute de idei aatunci când îl privesc. Ca să nu mai spun că, pentru mine primavara, atunci când închid ochii, înseamna toţi copacii din Cişmigiu, zugrăviţi în culori pastel, amestecându-şi mirosurile şi formele. Asta, plus zgomotul păsărilor. Şi spun zgomotul pentru că nici ciripitul păsărelelor nu mi se pare poetic până nu ajung în parcul lui Eminescu. Acolo însă devine tolerabil, ba chiar melodios.
Am o mie de trăiri legate de locul ăla şi n-am chef să le explic acum. Este timp.
Azi vă scriu despre azi.

Habar n-am când or fi înflorit copacii, cert e că nici unul nu mi-a ieşit în cale până acum. Aşa că, în momentul în care am intrat în parc şi am văzut nemernicii plini de graţie am...înlemnit. Şi îmi venea să îi inhalez şi să mă sufoc cu ei, toţi.
Ştiţi disperarea aia ce te cuprinde când vrei să faci cât mai multe lucruri în acelaşi timp, dar, cumva ai vrea să le şi faci pe toate bine? Aşa şi cu mine. Vroiam să vâd pomii, să îi respir, să mă zenific, să găsesc o bancă, să cuprind cât mai multe cu privirea, să fiu totuşi economă cu timpul şi...în acelaţi timp să ... (ciudat) împart momentul cu cineva.
Mă tot gândeam că n-are rost să sper că, cineva, mi-ar înţelege trăirile, mai mult, nimeni nu merită să fie pedepsit să-mi înţeleagă poezia atunci când vorbesc despre Cişmigiu. Dar... "Cristina, fă ce simţi, bla-bla-bla" (vocile alea enervante, v-am mai spus despre ele).

N-am împărţit momentul...pentru că...nu l-am împărţit. Nu despre asta vroiam să scriu :)

Am stat 5 minute în Cişmigiu pe o bancă, m-am uitat la norii gri, apoi m-am lăsat încălzită de soarele timid, apoi am făcut 2-3 poze. Am realizat că nu se despică pământul în două dacă nu împarţi ceva cu cineva. Ba mai mult, tot mi-am luat porţia de zen şi chiar aveam nevoie de asta.
Am realizat că există anumite momente de care te poţi bucura singura, fără absolut niciun regret. Am realizat că ştiu să fiu fericită simplu. M-am auto-flatat niţel spunându-mi că nimeni nu ştie să iubească Cişmigiul aşa cum o fac eu :)
Am realizat cât de repede a trecut timpul...
Şi, m-am convins din nou că dacă vrei ceva cu adevărat, îţi iei, fără să mai aştepţi.

Ah...şi încă ceva (dar asta v-am tot spus-o în fel şi chip, în diverse articole). Mi-am dat seama încă o dată că mie, de-a lungul timpului mi s-au împlinit absolut toate dorinţele, indiferent cât de ciudate au fost. Singurele momente liniştite au fost cele în care n-am ştiut ce să-mi doresc. Ca şi acesta, de azi, din Cişmigiu.

Urmează să-mi leg şnurul de mărţişor de un pom :)

Toți oamenii mint

E celebră replica asta din House MD "everybody lies" :)
Bă da' chiar toți? Da. Chiar toți.

Deși nu pot nega gustul amărui și dezamăgirea, încă mă amuză oamenii care se mândresc cu superficialitatea lor.
Și, așa cum am reușit să fac pace cu imprevizibilul și să accept că în orice moment se pot alinia planetele iar eu pot deveni (în cel mai bun caz) fosilă, tot la fel încerc să mă auto-educ că trăiesc înconjurată de oameni mincinoși.
Relaxați-vă, nu e încă un articol de citit printre rânduri și nici nu m-a supărat nimeni. Nu mai pot fi supărată :) de către nimeni. Pot, cel mult, să fiu dezamăgită și asta DOAR dacă am așteptări. Dar, de obicei nu prea am nici din astea.
Cu cât mai repede învăț și accept că toți oamenii mint, cu atât mă simt mai relaxată.
Ar fi ideal să nici nu am de-a face cu astfel de oameni, însă...nu le putem avea pe toate.

Partea pozitivă e ca încep să am o părere din ce în ce mai bună despre mine. Din ce în ce mai des mă uit în oglindă și nu prea am nimic să-mi reproșez.

Nici măcar nu mai încerc să mă feresc de oamenii de acest gen. Interacționând cu ei și reușind să le accept acest handicap mă ajută să mă imunizez.
Posibil să-mi pierd din profunzime, însă, atât cât rămâne...măcar e autentică.

În rest...să fiți fericiți. Cu toții. Fie că e reală, fie că-i superficială, fericirea are farmecul ei :)

După ?

În timpul bătăliilor personale scopul principal este să îţi învingi demonii, să-ţi depăşeşti fricile, să te vindeci şi să mergi mai departe.
Ok, să zicem că mi-e familiară psihologia asta :) Daaaarrrr, ce naiba faci după?
Ţi-ai atins scopul, ţi-ai subjugat demonii, frica nu mai face parte din tine, cât despre vindecare, te simţi de parcă ţi-au crescut două perechi de aripi :)

Şi te uiţi în oglindă (narcisisto)...şi te simţi atât de confortabil cu noul tu încât ai senzaţia că orice e posibil. Şi chiar e!
Îmi aduc aminte, undeva în adolescenţa mea, după o perioadă de lungi restricţii şi "n-ai voie acolo" sau "nu trebuie să faci aia", când tata mi-a spus că am voie să fac "orice mă taie pe mine tărtăcuţa". Am intrat în panică. Adică...totul părea ATÂT de atractiv când îmi era interzis, încât, odată obţinută libertatea supremă...nu ştiam ce să mă fac cu ea :)

Acum nu mai vorbim însă despre libertate, sunt un cal nărăvaş, e clar că nu-mi place căpăstrul :) Acum vorbim despre omul care a învăţat clar să deosebească eşecul de succes, omul care simte că a renăscut din propria cenuşă, omul care se simte mai puternic ca niciodată şi totuşi...tânjeşte să fie puţin vulnerabil.

Mintea-mi deosebeşte raţional toate simţirile şi încearcă să analizeze oportunităţile. Am depăşit etapa curiozităţilor, mai mult, pot deduce care sunt riscurile. Am depăşit etapa îndrăgostitului orbeşte şi a prostiei din timpul pasiunilor de câte un sezon. Am depăşit etapa în care credeam în poveştile cu happy end şi a dăruitului total şi necondiţionat. 
Am depăşit chiar şi etapa în care credeam că e mai bine să NU, orice. Şi mă simt ca-n versurile Depeche Mode - Newborn :
"I'm not born again
I have never lived at all
I've opened up my eyes
Now I hear the world talking
Opened up my eyes
I've just started walking"

Deschid ochii leneş, mă uit la soarele ce-mi zâmbeşte prin geam şi zâmbesc. Îmi vine să o iau la fugă, să ţip cât ma ţin plămânii că sunt vie. Dar, mai există o altă Cristina, o cam ignor eu, însă ea tot apare din când în când în oglindă. Se uită la mine cu un ochi critic, mă analizează precis-precis, milimetru cu milimetru, îmi digeră rapid toate cugetările şi-mi spune pe un ton neutru : "Mai abţine-te!"

Despre oamenii cu ochii trişti

Îi recunosc pentru că am fost şi eu unul dintre ei. Mai păstrez câteva fotografii cu mine în care apar atât de superficială, zâmbind fals, pozând în ceva ce nu eram. Le păstrez pentru că vreau să mă văd aşa cum eram. Să-mi amintesc de mine de atunci ca să ştiu să nu mai fiu :) (altă dată vorbim despre modul meu de auto-educare).
N-o să vă spun oamenilor care sunteţi, vă ştiţi voi mai bine :) Oameni frumoşi fizic, oameni aparent împliniţi din punct de vedere profesional, oameni care-şi etalează " fericirea" pe Facebook pentru că trebuie. E o fericire din asta...hmm...nu pot spune de faţadă...pentru că ei chiar cred că trăiesc cât de cât frumos. O fericire ostentativă, ăsta-i cuvântul.

Da, da, da, ştiu că şi eu postez mai mereu pozioare şi cugetări, melodii şi gânduri de Sabbra cea rebelă şi mereu reinventată. Şi...cu tot poker-face-ul din lume, dacă eu sunt tristă... se vede. Clar. Sau încep să mă plâng şi, în cazul acesta, se aude :) Pentru că eu nu ştiu să mă ascund. Şi nu cred că pot să mă prefac (prea mult timp, în orice caz).

Mă întristează faptul că pe unii dintre aceşti oameni îi cunosc...destul de bine. Le ştiu poveştile. Unii aleg să se mintă şi să-şi repete zilnic cât sunt de fericiţi sperând că se va întâmpla...cândva...cumva.
Alţii sunt de-a dreptul isteric de ostentativi. Genul de oameni al căror căcat iese direct bici. Şi clar jobul lor e cel mai cool, iubitul/iubita e cea mai frumoasă, viaţa lor e peste măsură de interesantă, dar, cu toate astea, unele lucruri nu pot fi ascunse.
Mai există şi genul de oameni "care ţin la intimitatea lor". Ăştia sunt de obicei urâţi fizic sau complexaţi maxim :) Îmi pare rău că o spun. Cei frumoşi sunt deseori şi narcisişti...aşa că e foarte simplu să îmi dau seama :) (da, ştiu, sunt o veninoasă narcisistă şi scorpie fără de suflet)

Daaaar...mai există şi oamenii care, aparent, n-au niciun motiv să fie nefericiţi. Şi totuşi...totuşi...dacă le priveşti atent zâmbetul perfect sau pozele cu zeci de ""like-uri" ale celor aproape geloşi pe viaţa "ideală" ... ai să remarci că sunt atât de goi...încât şi o reclamă la Dero are mai multă profunzime (vaaiii ce banner şi slogan drăcesc au mai nou ăştia de la Dero).
De ce am ales eu să scriu despre ei? De ce îmi ocup timpul, şi aşa exagerat de puţin, pe care-l am eu cu mine, scriind despre voi, oamenilor cu ochii trişti?

Pe de-o parte mă frustraţi. Da! Aş vrea să vă apuc de guler şi să vă ţip în ureche: Te văd, te cunosc, ştiu că eşti fals până în măduva oaselor, ştiu că eşti ostentativ, ştiu că te minţi, ştiu că poţi mai mult, vrei mai mult, dar n-ai curaj. Nu, nu vreau să vă dau eu soluţii de descoperit fericirea, că n-am. Dar, ceva din mine îmi spune că uneori o zguduială de genul ăsta ajută.

Şi...pe de altă parte mă intrigaţi. Zău dacă înţeleg DE CE atâţia oameni cu potenţial aleg să fie subjugaţi de compromisuri doar de dragul societăţii. Şi n-o să încep să vorbesc despre societatea bolnavă în care trăim.
Ok, am înţeles şi că oamenii sunt sclavii fricii şi ai statutului social. Bă, da' oboseşti... Şi viaţa e a naibii de scurtă. Eu am început să mă cert chiar şi pentru scurtele momente de tristeţe pe care le mai am. NU am timp să fiu tristă. Am miliarde de alte senzaţii de încercat. Senzaţiile de teamă sau de tristeţe nu-s tocmai de păstrat pe termen lung.

E păcat. Şi aiurea. N-am legi sau religie pe lumea asta însă mă ghidez după două principii simple: lucrurile corecte şi bune atrag alte lucruri corecte şi bune. Şi viceversa. Apoi, indiferent care-i adevărul, are avantajul de-a ramâne veşnic la fel. O minciună...ramâne valabilă doar până când adevărul iese la iveală.

Acum vă las să-mi studiaţi fericirea din priviri :) Asta dacă ştiţi să-mi deosebiţi ochii trişti de ochii veseli :)

Dezbracata

De ce avem impresia noi, oamenii, ca increderea ne face vulnerabili? Ca a fi complet dezbracat de ganduri in fata unui alt om ii confera respectivului (respectivei) o putere asupra noastra? Sa fie totul la nivel de perceptie? Sa fie un mecanism de auto-aparare?
Sau, pur si simplu avem nevoie de oameni in fata carora sa fim complet confortabili cu tot ceea ce gandim si ce suntem.
Eu cred ca reusim sa avem genul acesta de deschidere totala DOAR in fata oamenilor despre care suntem 100% siguri ca n-ar putea niciodata sa ne raneasca. Cumva, in subconstient iubim acest fenomen: a fi vulnerabil complet si totusi fara nicio amenintare reala din partea interlocutorului.
Eu sunt un om foarte deschis (si din ce in ce mai deschis) si mi-am dezvoltat o competitie cu sinele in a fi sincera, mereu, indiferent de situatie. Asa ma validez eu in oglinda.
Asadar, in fata oamenilor cu care interactionez voi spune mereu tot ceea ce gandesc si nu voi avea inhibitii. Asta pentru ca nu-mi pasa si nu ma sperie prejudecatile celor din jurul meu.
De-a lungul timpului a persistat o intrebare printre cititorii blogului meu: "Nu ti-e teama sa fii atat de deschisa pe blog?".  Evident ca rad si dau acelasi raspuns de fiecare data "Crezi sincer ca ar putea cineva sa ma cunoasca doar citindu-mi blogul?"
Totusi, cu toate ca as putea participa la un maraton de trancanit fara oprire, exista (chiar exista) anumite momente in care tacerea mea are valoarea ei. Aici intervine increderea. Si vulnerabilitatea. Cand tacerea iti este inteleasa :)
Cel mai placut dintre sentimente.

Paradoxal mi se pare faptul ca...in general oamenii puternici sunt cei ce-au suferit mult. Si, desi au o oarecare imunitate la durere, acesti oameni (printre care ma numar si eu) se considera extrem de vulnerabili in a fi dezbracati complet de ganduri in fata cuiva.
Pentru ca oricine poate sa-mi citeasca si chiar sa-mi memoreze blogul, fara a reusi catusi de putin sa ma cunoasca, va marturisesc ca-mi este dor de confortul de-a sta dezbracata de ganduri in fata cuiva.
Imi este dor sa tac, dar sa fiu inteleasa. Imi este dor sa mi se ofere, fara ca eu sa cer, sa mi se spuna, fara ca eu sa intreb si sa fiu cunoscuta, fara sa trebuiasca sa vorbesc despre mine.

Avem cu totii o latura extrem de personala pe care odata ce-o expunem, n-o mai putem ascunde. De fapt, de asta cred eu ca suferim sau ne consideram tradati post-relatii. Pentru ca am aratat ceva din noi si acel CEVA nu poate fi luat inapoi. Restul...se cumpara...se imparte, se risipeste. Ceva-ul pe care l-ai dat (de obicei prin cuvinte si gesturi) ramane bun dat. Sa zicem (metaforic) ca vorbim despre cifrul spre mintea/sufletul nostru. Sau...ca sa nu incerc sa separ rationalul de emotional, vulnerabilitatea impletita cu increderea, ratiunea, amestecata cu sufletul, acestea sunt "daruite" atunci cand ii permiti interlocutorului acces nelimitat in tine.
Dar, nu despre asta voiam eu sa dezbat aici, in scris.
Spuneam despre mine ca sunt un om care acorda incredere neconditionata pana la proba contrarie. Cred totusi ca este o afirmatie superficiala. Am oamenii mei, cei in care am incredere, mai sunt si cei ce au incredere in mine. Am chiar si oameni in fata carora nu mi-e teama ca apar vulnerabila, dezbracata de ganduri. E drept, nu-s multi.
Nu vreau sa fiu o carte deschisa, desi am sa-ti raspund oricarei intrebari cat mai sincer posibil. Nici nu-mi plac incercarile de-a fi citita printre randuri, sau chiar pe diagonala.

Sa zicem ca, prin scrierea acestui articol, am incercat sa-mi amintesc de mine, vulnerabila, dezbracata si asa mai departe. Sau poate am incercat sa separ increderea unui conversatii deschise de increderea pe care o ai atunci cand pur si simplu stii ca esti in siguranta, acolo, in mintea cuiva. Sau...poate am incercat sa caut sa identific daca mai exista teama in mine.

De cate ori vorbesc cu mama la telefon, stie, de la primul "alo" care este starea mea de spirit. Da, asta-mi place.

Ziua in care m-as intoarce

S-a intamplat pur si simplu :) Si abia aseara, cu un ranjet tamp, am realizat ca am trait-o. Asa ca nu ma pot abtine sa n-o impart cu voi, cu mine (mai tarziu) aici pe blog.

Dimineata: alarma mea suna de la 7:30 la 8:30 cu repetari din 10 in zece minute. In functie de cat de dulce mi-e somnul o opresc sau o aman. Ieri m-am trezit mai greu, pe la 8 si un sfert cu un nas de Nemo adulmecandu-ma tupeist. Nu reusesti sa scapi de Nemo dimineata pana nu-i pui boabe in castron. O stim amandoi. Asa ca asta-i primul lucru pe care-l fac, indiscutabil.
Apoi dau drumul radio-ului, radio Guerrilla. Parca tampitii astia sunt mai tampiti de cand nu mai au dreptul de emisie. Ieri, provocarea zilei era sa povestesti cand te-ai imprietenit cu un strain si in ce context.
Asa ca, in timp ce ma spalam pe dinti, mi-am amintit zecile de oameni (faini) cu care am socializat intens in tren, in drum spre Baia Mare, de-a lungul timpului. Au fost oameni cu care am impartit povesti de viata dar a caror nume nu-l stiam si viceversa. 12 ore au tot dreptul sa fie traite ca o aventura de o noapte cu un strain.
Am ales sa ma imbrac cu o bluzita primita cadou, din dantela, foarte colorata. Foarte feminina si "de printesa".
Evident, cand am ajuns la birou toata haita era curioasa daca am vreo intalnire. "Esti prea draguta azi" . Bun, eu credeam ca sunt draguta in fiecare zi...dar...macar stiu ca bluzita colorata subjuga bestia si evidentiaza printesa.

Agitatia de peste zi a fost una extrem de placuta. Ok, zeci de clienti, newslettere de scris, idei si iar idei, nu pot spune ca e monotonie. Fiecare zi are o alta provocare...e o noua competitie a mea cu mine. Suna corporatist, dar, in realitate suntem o mana de oameni frumosi care isi dau silinta sa-si fac jobul cat mai bine. Si ii iubesc pe toti. Ok, ei nu stiu asta, pentru ca la birou mi se spune Hera (zeita aia malefica) sau..dupa caz...Satana :) Bine, ieri a fost o zi speciala, dar nu va spun inca de ce.

Prietenii: multi, buni, faini. Ma simt din ce in ce mai des ca in serialul meu preferat, Friends. Asta pentru ca toti suntem la curent, unii cu vietile celorlalti si ne semesuim sau telefon zilnic cu mici update-uri. Cine ce mai face, care pe unde ne mai strangem la final de zi. Imi place sa-mi fac planuri cu ei. Avem asa, un mic ritual de sarbatoare. In fiecare saptamana propunem (scormonim) o zi in care sa avem motive de sarbatoare. Brain-storming creativ si iese ziua: Nepasarii: ziua in care ne intalnim, dar nu ne pasa :) Ca tot a fost ziua Reprosului. Ziua in care n-am reprosat constructiv (cu ironiile de rigoare) tot ce-aveam pe suflet. Pana la urma...fiece zi e un bun pretext sa strangem oamenii si sa ne disecam reciproc cu glumite. Ca ne iubim. S-au mai facut niste planuri de calatorie, ca vrea blonda sa invete sa se catere pe munte, vrea intr-un final sa-si ia carnetul ala moto cu care se tot ameninta de cand a terminat scoala...adica de...niste ani :) Am trecut in agenda: de cumparat echipament pentru munte, de cautat echipament moto.

Sportul: Ieri a fost prima zi oficiala in care am predat Pilates. Se amanase deshiderea oficiala a salii si abia ieri am inceput. N-am avut nicio emotie, eram foarte hotarata sa dau tot ce pot ca sa iasa bine. E destul de greu sa empatizezi cu mai mult de 10 femei. Tu esti instructorul, tu faci regulile, dar sa nu uitam ca trebuie sa multumesti pe toata lumea, iar daca exista cineva pasionat de sport si nu simte ca depune efort la orele tale...ei bine... l-ai pierdut. A fost o ora vesela, am reusit sa comunic cu fetele, am facut atmosfera si la final le-am vazut zambind aproape pe toate. Ca sa nu mai spun ca am primit un compliment din partea unei cursante cu experienta. Deja fericirea mea dadea pe-afara.

Seara: Am ajuns acasa, dupa o sesiune de shopping. Ajung la ore destul de tarzii acasa si cam uit ce mai e prin frigider, sau ca nu mai am detergent...chestii casnice. Dar...o seara relaxanta cu o baie fierbinte, un pahar de vin rosu (bine preparat de nenea de la crama), betisoare parfumate si muzica in surdina...n-are cum sa dea gres. Iar daca mai exista cineva care iti trimite un sms dragut...ce mai, ranjesti din tot sufletul (ala tatuat pe mana).

Avand relaxarea-n nas si contempland la tot ce tocmai traisem, mi-am dat seama ca n-am avut per total niciun motiv de suparare in toate orele ce-au compus ziua de marti. Ori eu chiar am superstitii privind cele 3 ceasuri rele :)

Cu ultimele puteri...inainte de retragerea glorioasa spre cel mai confortabil pat din lume, am aruncat un ochi pe Facebook. Agentia la care lucrez tocmai a obtinut 3 (trei) premii internationale in cadrul celui mai mare summit de email marketing din lume. E al treilea an consecutiv in care noi (intreaga echipa) suntem premiati. Si, ca sa fiu mai explicita... cand vorbim de MarketingSherpa chiar cred ca toate galele sau competitiile pe plan locat nu mai conteaza :) Avem dreptul la arogante din astea :)

Ok, acestea fiind traite/spuse/relatate ... mi-am asumat si notat ca ieri a fost o zi fericita pe care as vrea s-o retraiesc, daca as avea ocazia. Dar eu mai cred ceva...si anume ca intotdeauna "maine e loc de mai bine".

Sa-i spunem evolutie, da?

Tu unde te-ai întoarce?

Recent, mi s-a pus o întrebare: Dacă aş putea să mă întorc în timp, în orice perioadă a vieţii aş vrea eu, una cu adevărat fericită, unde aş alege să mă întorc?
Iniţial am răspuns că nu aş vrea să întorc înapoi în timp.
Apoi, tentată totuşi de ideea de a găsi o perioadă, o întâmplare, fericită, am făcut un exerciţiu de memorie...

Nu vreţi să ştiţi cu ce viteză am derulat în minte mulţi, mulţi ani din viaţa mea încercând să îmi amintesc CÂND am fost eu cu adevărat fericită.
Am trăit multe întâmplări frumoase, m-am entuziasmat în multe situaţii, am amintiri incredibile...însă nu mi-am putut aminti nicio situaţie în care să fi simţit doar fericire şi atât.
Cu cat îmi scormoneam prin minte mai mult şi nu găseam nimic, cu atât deveneam mai neliniştită...

Am ales totuşi două momente fericite pe care le-am trăit cu toată fiinţa mea. Mai întâi am ales ziua în care l-am cunoscut personal pe David Gahan, solistul Depeche Mode. Dacă ar fi să retrăiesc ceva din trecut, aş alege cele câteva minute în care l-am întâlnit. Atunci, în acele momente am fost fericită şi atât.
Apoi, aş alege să mai trăiesc odată o vacanţă de vară la ţară, la bunica mea. Nu ştiu care vacanţă, toate au fost nebune...însă clar ar fi una din perioada în care aveam între 10 şi 14 ani.

Nu ştiu dacă este trist că nu am mai multe momente speciale de care să-mi amintesc cu drag şi dor. Asta înseamnă ca de acum înainte am tot timpul din lume să fiu fericită şi să le adun. Aşa vreau eu să cred.

Au fost momente memorabile, cu prieteni, cu familia, începuturi de relaţii  - din alea cu fluturi - însă n-am avut un moment AL MEU peste care să troneze doar fericirea.

În ultimele 6 luni am râs mai mult decât în tot restul vieţii mele trecute, am avut nişte revelaţii atât de puternice şi am trăit o vindecare atât de frumoasă încât nu pot să nu le iau în calcul.

Totuşi...pentru mine trecutul nu este un loc în care aş vrea să mă întorc. Din trecut am cules mereu lecţii, am vindecat răni sau am ales să îl îngrop.
Simt că mai am atâtea de trăit, de simţit, de văzut şi de împlinit încât ştiu că fiecare "azi" este o şansă în plus să mă las pradă momentului, să mă pregătesc pentru acel "mâine" plin cu lucruri noi, întâmplări frumoase şi imprevizibile.

Voi unde v-aţi întoarce în timp?

E important sa fii important

Din dorinta de-a ma auto-proteja m-am ghidat o luuuungaaa perioada de timp dupa niste "principii solide". Mai intai am incercat sa ma conving (eu pe mine) ca n-am nevoie de oameni, ca nu-mi plac oamenii si ca nu vreau sa fiu placuta de oameni. Si-am facut cam tot ce mi-a stat in putere sa imi castig titlul suprem de scorpie veritabila. Mi-a iesit.
Apoi, pentru ca oricum eram convinsa ca "in cele mai importante momente ale vietii esti singur" am incercat sa ma dezic de orice fel de emotii/sentimente/atasamente ce m-ar fi facut vulnerabila. Am renuntat la a avea asteptari pentru ca "daca n-ai asteptari n-ai nici dezamagiri".
Mi-a luat ceva vreme sa inteleg ca un om ca mine, al extremelor, un om alb sau negru nu poate dospi intr-o stare de mijloc. Pot sa fiu om sau pot sa fiu robot. Cu trairi sau de piatra.

Dupa un miliard de experiente (frumoase, urate, nu conteaza) m-am trezit ca un fel de hibrid: un robotel ce iubeste poezia :) Cand se punea problema sa simt ceva eram robotel incapabil, dar in momentele in care eram coplesita de atentie deveneam maleabila precum plastilina.

Cel mai greu lucru pe care mi l-am recunoscut (eu mie) in oglinda a fost ca imi place sa contez. Eu, pentru ceilalti. Asta insemna ca...trebuie sa fac ceva in sensul asta. Initial am intrat in panica: "daca nu contez?!?"

O parte din mine inca uraste cat de vulnerabila devine in acest proces. Insa cealalta parte din mine iubeste importanta pe care i-o aloca oamenii dragi. Da, am ajuns si aici. Imi plac oamenii: oamenii mei...oamenii noi, oamenii...aproape toti.

Of si sunt atatea zeci de ganduri, contradictii de-ale mele, nebunii ale momentului si atatea sechele de invins incat chiar si azi exista momente in care imi vine sa fuuug, sa ma ascund sub pamant si sa-mi spun: "nu contezi pentru ei Cristina, sa nu conteze nici ei pentru tine!"

Dar, din ce in ce mai des reusesc sa imi inving demonii si sa-mi contrazic temerile. Pe de-o parte am nevoie constanta de atentia oamenilor din jurul meu pentru ca asta ma motiveaza sa fiu mai buna, sa dau mai mult, sa ii primesc in viata mea. Iar pe de alta parte a conta/ a fi important/ a apartine (la modul sanatos) cuiva ne ajuta sa fim vii.

In momentul de fata as putea fi comparata cu o camera veche si neaerisita ale carei ferestre s-au deschis. Iar prin geamul larg deschis intra aerul proaspat, intra soarele, intra fluturii si e atat de bine. Tot ce trebuie sa fac e sa-mi asum riscul ca printre toate aceste lucruri frumoase se pot strecura la un moment dat si dezamagiri. Nu putem sa fim importanti pentru toti oamenii, nu putem sa contam chiar pentru toata lumea.

Daca nu-s prea optimista, as vrea sa contez pentru oamenii potriviti :)

Sunt alt om

Dintr-un conglomerat de intamplari si povesti cu diversi oameni am ajuns sa (re)dezbat si (re)gandesc o anumita perioada din viata mea. Bucati, franturi, majoritatea pozitive.
Mi-am dat seama ca, deloc afectata de scheletii din dulap, incep sa fiu degajata in a "nara" si a trage concluzii "post-mortem". Desi mi-am propus ca anumite subiecte sa fie inchise pe veci, prin simplul fapt ca le pot dezbate cu nosalanta denota ca...sunt pe drumul cel bun. Asta stiam oricum.
Nu stiam insa ca sunt capabila sa NU am resentimente si sa privesc doar partile pozitive ca fiind parti ce...ma compun pana la urma.
Ei bine si cum ma lasam eu coplesita de aura asta pozitiva si pacifista care incadreaza doar partea plina a paharului, subconstientul meu (neimblanzit) a tinut musai sa-mi dea o lectie. Din aia dura.
Am avut un vis...extrem de real care a durat o noapte intreaga. Desi m-am trezit de vreo trei ori, realizam ca "e doar un cosmar" si incercam sa ma linistesc...visul continua, din locul in care il lasasem, de fiecare data cand adormeam.
In visul meu m-am "teleportat" exact intr-o situatie "de criza" care se aplica noii mele persoane. Adica: eu cea de azi, un anumit personaj din trecut, un eveniment de socializare, o situatie de salvat-aparente si multe multe reprosuri adresate mie. O conversatie pe care n-o intiasem, n-o doream, dar, din pacate nu aveam cum s-o evit.
Cumva orgoliul imi dicta sa rezist, sa incerc sa fac fata situatiei in cel mai diplomat mod posibil. Ma simteam incredibil de incatusata de emotii negative, furie, panica, teama, stres. Nu doream sa ma cert dar eram pusa in situatia arhi-cunoscuta de a-mi spala "rufele murdare" in public si de-a gestiona tensiunea generata de puhoiul de reprosuri.
Eram neputincioasa pentru ca nu mai gaseam nicio punte de legatura intre omul care am fost eu atunci (si caruia i se aduceau reprosurile) si omul care sunt eu acum (de pe alta planeta). Era ca si cum ai trage la raspundere un epileptic pentru gesturile necugetate pe care le-a facut in timpul unei crize de epilepsie.
Cel mai ciudat sentiment (pe care l-am experimentat vreodata) era acela de stomac strans, panica si nervi care pur si simplu nu se potriveau, nu puteau fi alocate noului EU. Nu intelegeam cum e posibil ca sentimentele acelea, atat de cunoscute, sa ma atace intr-un mod atat de violent.
Mi se parea aberant si anormal ca eu sa interactionez cu cineva care e capabil sa-mi genereze o asemenea stare negativa. Voiam sa fug...dar nu puteam.
Cumva, mintea imi spunea "nu poate sa fie reala situatia asta, visezi tu Cristina, asa ceva nu se intampla, nu mai trebuie sa fii niciodata supusa la asa ceva".

M-am trezit. Tremuram, aveam stomacul strans si niste cearcane proeminente. M-am dus in oglinda si-am regasit-o pe Cristina cea obosita si incredibil de trista. Nu dramatizez si nu incerc sa dau amploare, insa mi se parea ... wow...ca am supravietuit unei singure nopti (chiar si vis fiind) cu astfel de trairi violente.

Mi-am dat seama ca doar eu pot sa ma conving (pe mine) ca (acum) panica, agitatia, frica, nervii, tensiunea, violenta verbala sunt niste sentimente de care m-am dezbracat. E adevarat, inca ma pot atinge, insa NU le mai pot gestiona, nu (mai) STIU sa le folosesc ca si metoda auto-aparare. NU mai fac parte din mine ca om, din viata mea, din trairile mele, din mediul meu, nu le regasesc nicaieri printre oamenii din viata mea.

Am calm, am cel mai frumos calm, am ras, din ala din suflet, am nebunie, din aia constructiva, am aventura, am cuvinte frumoase, am trairi noi, am emotii, am rabdare, intelegere, libertateeeeee.

Cu aceste lucruri in minte, am reusit incet-incet sa ma destind, sa ma relaxez si sa realizez ca eu (azi) nu mai am nimic in comun cu mine (de atunci). Nu credeam ca oamenii se pot schimba, credeam ca suntem compusi din toate experientele noastre trecute care ne intaresc, ne calesc, ne educa. Ei bine, eu (azi) NU sunt suma acelor intamplari si nu m-au educat sa fiu altfel decat atunci. Pur si simplu nu mai exista nicio parte conectata la omul care eram.
Nici nu voi sta sa analizez, sa pun intrebari sau sa caut explicatii psihologice. Ceea ce am simtit, dupa noaptea asta oribila a fost suficient cat sa nu mai vreau sa experimentez niciodata (nici macar intr-un vis) trairi de genul.

Ma simt atat de natural sa fiu cine sunt azi incat nu-mi mai pasa cine sau ce m-a construit. 

Vindecare si nesimtire

De curand am avut "revelatia" asta, vorbind cu o prietena despre experiente trecute si cum ne ridicam noi oamenii dupa un esec.
I-am spus prietenei mele (si pe masura ce-am spus-o am si constientizat-o) ca problema dupa o despartire nu e sa ne vindecam (sau sa trecem mai departe) ci sa reusim sa simtim din nou, ca niste oameni normali.
Vindecarea este inevitabila, timpul trece oricum, vine acel "maine" in care "e mai bine" si tot asa.
Ramanem insa handicapati emotional :) Dragut nu?
Nu ca n-am fi capabili sa ne emotionam, sa ne atasam, sa fim chiar si indragostiti...insa in tot procesul acesta de "vindecare" ai nevoie cumva sa te imunizezi de sentimente.
Ori, daca iti tratezi propriile sentimente ca si cum ar fi microbul aducator de moarte, cum ai putea sa mai dai voie stomacului tau sa fie invadat de fluturi?
Din nou, daca vreun fluturas mititel se strecoarca inauntru-ti, cum faci sa-l incurajezi sa ramana, sa faca pui?

Sau, pur si simplu, pe masura ce trece timpul trebuie sa ne auto-educam sa devenim din ce in ce mai rationali, mai sceptici si sa iubim matematic? Sau...sa nu iubim deloc, oricum dragostea este oarba.
Haideti sa traim momentele frumoase, sa le savuram intensitatea, dar, cand simtim ceva mai mult decat "ar fi normal" sa dam bir cu fugitii.
Americanii zic ca "no pain, no gain". Adica...nu te doare, nu te atinge.
Ne lovim de atatia si atatia oameni, unora le dam voie sa poposeasca in viata noastra, s-o invadeze, s-o inveseleasca (vorbim de exemplele pozitive, nu de greselile dureroase) insa devenim a naibii de complicati cand vine vorba despre ceva incredibil de simplu, cum e iubirea. Pe aia ori o simti, ori nu o simti. N-ai cum s-o simti putin.
Bun, dar noi, oamenii cu minte multa si tone de carti ingerate, stim cum sa facem din acest sentiment cel mai complex aspect. Din "iubire" ne complicam vietile, luam decizii gresite, ne abandonam personalitatea, ne grabim sau ne pierdem rabdarea, ne complacem in relatii care n-au niciun viitor sau ajungem sa distrugem emotional alti oameni care ne-au impartasit "iubirea".
Culmea cum acest "te iubesc" ajunge sa genereze mai multa ura decat un razboi mondial.
Ok si am stabilit ca vindecarea in urma maladiei numita "iubire" este posibila. Am iubit, am urat, ne-am vindecat. Acum ce facem? Mergem pe acelasi drum sau ne aruncam sufletul pe geam si ne tatuam pe mana "I have no soul" ? (aluzia a fost intentionata, NU mi-ati descifrat inca tatuajul, nu va bucurati)

Deocamdata singura mea concluzie este tot americanizata: "Go with the flow". Nu e un traseu batut in cuie sa ma ghidez "dupa cum bate vantul" dar macar de data asta pot spune ca am instinctul ceva mai antrenat.
Cred c-am mai spus-o pe asta, dar o iubesc (precum si momentul genial in care mi-a venit prima oara in minte). "Prefer un viitor complet necunoscut unuia stiut pe dinafara"

P.S. Bratara e inca la mana :)