Momentul meu

Că iubesc Cișmigiul, se știe. Că-l ador primavara...iarăși nu e vreo surpriză.

Culmea, habar n-aveam că au înflorit pomii. Traversatul Cișmigiului nu mai face parte din traseul meu matinal, iar de câte ori îmi propun să dau o fugă să-l salut...mă iau cu altele și uit.
Evident că și momentul trebuie ales. Aș prefera să fie dimineața când nu e abuzat de vizitatori. În weekend nu mai e Cișmigiul meu, e parcul cel mai vânat, iar mie nu-mi prea place să-l împart.

Azi am reuşit să mă rup câteva minute de nebunia cotidiană şi să evadez în Cişmigiu. Încă reuşesc să-mi păstrez metafora în suflet. Încă nu mi se pare siropos să zâmbeşti ca prostul în faţa unui copac înflorit. Am câteva contradicţii atât de ale mele încât nimeni n-ar reuşi să le înţeleagă dacă eu aş încerca să le explic. Şi din acest motiv nu le împart. Aşa şi cu Cişmigiul. Nu-mi plac plimbările prin parc şi nu mă topesc după clişee romanticoase sub magnolii parfumate. Dar...locul ăsta are ceva ce nu am găsit în niciun altul. Mă pierd într-o poveste atunci când îl inspir şi am sute de idei aatunci când îl privesc. Ca să nu mai spun că, pentru mine primavara, atunci când închid ochii, înseamna toţi copacii din Cişmigiu, zugrăviţi în culori pastel, amestecându-şi mirosurile şi formele. Asta, plus zgomotul păsărilor. Şi spun zgomotul pentru că nici ciripitul păsărelelor nu mi se pare poetic până nu ajung în parcul lui Eminescu. Acolo însă devine tolerabil, ba chiar melodios.
Am o mie de trăiri legate de locul ăla şi n-am chef să le explic acum. Este timp.
Azi vă scriu despre azi.

Habar n-am când or fi înflorit copacii, cert e că nici unul nu mi-a ieşit în cale până acum. Aşa că, în momentul în care am intrat în parc şi am văzut nemernicii plini de graţie am...înlemnit. Şi îmi venea să îi inhalez şi să mă sufoc cu ei, toţi.
Ştiţi disperarea aia ce te cuprinde când vrei să faci cât mai multe lucruri în acelaşi timp, dar, cumva ai vrea să le şi faci pe toate bine? Aşa şi cu mine. Vroiam să vâd pomii, să îi respir, să mă zenific, să găsesc o bancă, să cuprind cât mai multe cu privirea, să fiu totuşi economă cu timpul şi...în acelaţi timp să ... (ciudat) împart momentul cu cineva.
Mă tot gândeam că n-are rost să sper că, cineva, mi-ar înţelege trăirile, mai mult, nimeni nu merită să fie pedepsit să-mi înţeleagă poezia atunci când vorbesc despre Cişmigiu. Dar... "Cristina, fă ce simţi, bla-bla-bla" (vocile alea enervante, v-am mai spus despre ele).

N-am împărţit momentul...pentru că...nu l-am împărţit. Nu despre asta vroiam să scriu :)

Am stat 5 minute în Cişmigiu pe o bancă, m-am uitat la norii gri, apoi m-am lăsat încălzită de soarele timid, apoi am făcut 2-3 poze. Am realizat că nu se despică pământul în două dacă nu împarţi ceva cu cineva. Ba mai mult, tot mi-am luat porţia de zen şi chiar aveam nevoie de asta.
Am realizat că există anumite momente de care te poţi bucura singura, fără absolut niciun regret. Am realizat că ştiu să fiu fericită simplu. M-am auto-flatat niţel spunându-mi că nimeni nu ştie să iubească Cişmigiul aşa cum o fac eu :)
Am realizat cât de repede a trecut timpul...
Şi, m-am convins din nou că dacă vrei ceva cu adevărat, îţi iei, fără să mai aştepţi.

Ah...şi încă ceva (dar asta v-am tot spus-o în fel şi chip, în diverse articole). Mi-am dat seama încă o dată că mie, de-a lungul timpului mi s-au împlinit absolut toate dorinţele, indiferent cât de ciudate au fost. Singurele momente liniştite au fost cele în care n-am ştiut ce să-mi doresc. Ca şi acesta, de azi, din Cişmigiu.

Urmează să-mi leg şnurul de mărţişor de un pom :)

Din nou...

Exista putine momente in care timpul devine doar un detaliu...nesemnificativ... In toate celelalte vreau sa-l opresc in loc - sa ramana momentul - sau sa-l alung - pana in momentul...acela.

Dar acum, acum e momentul in care timpul ma iubeste. E pe locul doi si-mi cedeaza toate trairile ca si cum le-as fi incercat prima oara ieri.
Am regasit...oglinda. Ochii jucausi care ma privesc si vad chiar si ce incerc sa le ascund. Ma dezbraca de cuvinte pentru ca nici macar nu trebuie sa le rostesc...

Nebunia...se contopeste intr-o potrivire aproape bolnava. Dar stiam asta, ca doar asta e motivul pentru care am fugit de...oglinda...atata timp.

Sunt narcisista :) hai sa mai arunc o privire. Iar daca nu ma uit...sigur imi imaginez. Iar daca nu-mi imaginez...sigur se intampla.
N-are rost sa minti...oglinda. N-are nicio alta asteptare decat sa fii TU. Stie de unde incepi si te reflecta milimetru cu milimetru pana incetezi sa mai existi...

Pentru cateva secunde chiar nu mai existi :)

Regasesti...rasul acela imbecil si galagios si din orice motiv posibil. Regasesti fluturi...multi fluturi. Regasesti zambetul matinal...vinovatia de-a gusta inghetata la 3 dimineata...si versurile fiecarei melodii ti se potrivesc.

Din nou...

Despre rabdare si citit printre randuri

Ma tot gandeam...la virtutea asta numita rabdare...
Imi amintesc "din frageda pruncie" cand se intorcea mama de la munca, ii saream in cale si-o intrebam "ce mi-ai adus?ce mi-ai adus?" iar ea imi raspundea uneori "rabdari prajite"...
De cele mai multe ori primeam o mica atentie, o bomboana, o ciocolata...dar existau si "ocaziile" in care mintea mea de copil se frangea pe ideea de "rabdari prajite".
Nu ma pot lauda ca sunt un om rabdator...n-am avut niciodata aceasta calitatate...
Am avut rabdare de la 14 la 18 ani pe o singura fraza "cand o sa ma fac majora, am sa plec in lume". O repetam zilnic, ca o rugaciune, am facut un apogeu existential din aceasta dorinta, si mi-a reusit.
Daca-mi cereti alte dovezi de rabdare...nu cred ca am...nici macar cu mine insami.
N-am avut rabdare sa-mi traiesc adolescenta, am tras chiulul la traiul celor de seama mea si-am tins sa-mi depasesc anii ce-i aveam mereu. Intotdeauna minteam cand eram intrebata cati ani am...vroiam sa par mai mare, sa stiu mai multe, sa "am voie" sa fiu mai libera...
De fapt, cautand in scrierile mele vechi ma bantuie mereu si mereu acelasi cuvant ca o stema "libertatea mea", ma lovesc de aceleasi gratii (pe care azi le apreciez) "nu am voie".
Iar pentru toate acestea mai sus mentionate, vrand-nevrand a trebuit sa am...rabdare.
Fiecare mica dorinta, fiecare punct de atins, fiecare sentiment, toate au necesitat timp, uneori sacrificii, uneori intelepciune (de care n-am dat dovada).
Din punct de vedere carieristic rabdarea n-a fost niciodata o aptitudine a mea. N-am avut in plan o asceniune profesionala nemaipomenita, am invatat sa vreau ce-i mai bun pentru mine, sa-mi doresc sa excelez fara a pune mult accent pe timp. De altfel in ceea ce priveste exprimarea profesionala am considerat timpul ca fiind in detrimentul luptatorilor.Exista, e drept, momentul potrivit, locul potrivit si lucrul potrivit, insa toate aceste aspecte merg mana in mana cu ceea ce numim noi fler. Privesc asadar acest segment al vietii (cariera) cu optimism, in continua miscare, o lupta in contra-timp pentru afirmare. Niciodata nu e destul, niciodata nu e prea mult, intotdeauna e loc de mai bine.
Din punct de vedere sentimental...inca incerc sa deslusesc misterele rabdarii...
Avem sau nu nevoie de rabdare ca pansament sufletesc?
Desigur, e nevoie de rabdare pentru a ajunge la maturitatea sentimentala, e nevoie de timp pentru a intalnii jumatatea perfecta despre care se scrie in carti...
Pana la urma dragostea inseamna rabdare? Rabdare sa ce? Rabdare sa cultivam sentimentul suficient de puternic in sufletele noastre ca el sa prinda niste radacini de nedesprins? Rabdare sa cunosti in totalitate partenerul si rabdare sa-i accepti partile bune si partile mai putin bune? Rabdare sa ti se dedice trup si suflet pentru totdeauna asa cum v-a fost scris, asa cum ati visat?
Mie mi-e greu sa cred in toate acestea scrise mai sus...Eu le vreau pur si simplu, pentru mine trebuie sa se intample fara ca eu sa-mi dau seama, nu vreau sa stiu sau sa planific nimic.
Nu vreau sa am rabdare pentru ca nu vreau sa am nevoie de ea...
Daca este imposibil sa ma manifest fara rabdare atunci vreau sa o am inconstient. N-as suporta sa-mi reprim porniri si dorinte, sa ma asez cuminte pe banca timpului, capul plecat spunandu-mi "ai rabdare Cristina". Nu!
In ceea ce ma priveste, la nivel intim, prea intim, adanc in mintea si-n sufletul meu, intotdeauna mi-am ingaduit mici exceptii de la regula. Cu dezvoltarea mea ca fiinta, cu existenta mea ca specie, cu transformarile mele fizice, posibil sa am rabdare...insa in dragoste...ca si-n razboi, timpul e in defavoarea noastra...rabdarea nu e un atu. Parerea mea. In dragoste traiesti fiecare moment ca si cum ar fi ultimul, iei ce iti doresti, oferi ceea ce ti se cere, actionezi in nestiinta doar de dragul clipei nebune...
Despre cititul printre randuri, ar fi chiar penibil sa vin cu "tips and tricks". Cei curiosi inteleg, cei ce nu inteleg poate n-ar trebui sa fie curiosi.
Sub fiecare cuvant se asterne un gand. Gandul e mai lung decat cuvantul. Gandul e sadit in timp si radacina gandului e ori o traire, ori o dorinta...Nu luati de buna o fraza pentru ca ea are de cele mai multe ori o explicatie scrisa cu cerneala invizibila...
Cu cat ajungi sa cunosti un om mai bine, cu atat cuvintele lui scrise negru pe alb sunt doar note muzicale...Cuvintele n-au insemnatatea simpla a unei compuneri, cuvintele sunt chei spre labirintul mintii si poate al sufletului.

Acum va intreb...cati ma cunoasteti, citind ce-am scris aici?

Ai grija ce-ti doresti, s-ar putea sa se intample!

"Chiar daca crezi ca poti, sau crezi ca nu poti, ai dreptate in ambele cazuri" - Henri Ford

M-am indragostit de acest citat! Face partea din categoria lucrurilor usor de retinut, extrem de valabile, care sunt exact in fata ta, insa ai nevoie de o palma ca sa le focusezi.
Toate frazele mele incepeau cu NU si aveam dreptate. Fetita care l-a luat pe "nu" in brate nu isi dadea seama ca niciodata nu spui niciodata si nu :)) (mai putin cand esti ceruta de nevasta! glumesc)
Am ratacit prin spatiu preferand sa nu cred nimic decat sa cred ca pot. Speram ca pot, insa mergand pe principiul "speranta moare ultima" sau are 9 vieti. Si, cum eu aveam doua pisici, speranta mea avea 18 (vieti).
M-am regasit si in bancul cu evreul care se roaga la Dumneazeu sa castige la loto, ani buni, pana cand Dumnezeu intr-o buna zi ii raspunde agasat "dar JOACA omule odata!"

Deosebirea e ca eu nici macar nu-mi constientizam dorintele din amalgamul de negativism in care ma balaceam si balansam. Pana cand sa tot gasesti pestisori de aur? Daca pestisorii nu vorbesc, nu le iei in seama stralucirea.

O recapitulare rapida imi deruleaza (ca in filme) cateva episoade cu vrut, cerut, avut.

Prima a fost undeva pe la 14 ani, cand n-am zambit in poza pentru buletin fiind prea concentrata sa-mi DORESC "ca pana la maximum 18 ani sa plec in lume" fara a ma preocupa de celelalte detalii.
Zis si facut, 3 ani si 11 luni mai tarziu am luat-o la sanatoasa in cealalta directie a tarii. Bineintelesc ca nu am constientizat intamplarea ca fiind cursul firesc al dorintei mele ci ca o evadare silita din cotidian, o lupta pentru supravietuire. Mult timp dupa, am blamat oamenii din jurul meu pentru "dansul pestelui pe uscat" pe care il practicam din masochism.
Nechibzuita sau nefinalizata a fost urmatoarea dorinta: "vreau sa reusesc,sa ma stabilesc,sa ma linistesc". Sounds logic? Delimiteaza-i proportiile, da-i un contur, detaliaza! E ca si cum as vrea sa fac vara la Polul Nord cu o bomba nucleara. Dorinta a devenit realitate, totusi in limitele permise de mine. Asa cum am cerut-o :)
Jocul de-a extremele si-a pus amprenta pe viata personala, cea de care tot fac misto de 3 bloguri incoace.

First of all am vrut (am CERUT) "ceva foarte stabil,extrem de serios" . Gata, vreau sa fiu mare, trebuie sa am cat mai multa stabilitate, inspre o viata de familie! La 19 ani!!! Si, mi s-a intamplat(inca odata). Posibil ca "cineva acolo sus ma iubeste" si are o deosebita rabdare cu mine.
Nu pot sa detaliez, as devia prea mult, trebuie insa sa precizez ca, pana in cele mai mici detalii, am primit EXACT ceea ce imi doream. Si, de ce nu am fost multumita? Aveam cea mai serioasa, stabila, relatie din lume.
A urmat o explozie, voiam libertate, voiam rebeliune, "I want to break free" !
Zis si facut
Nu mai vreau nimic!Nimic!Nimic! Viata este prea frumoasa, trebuie sa zbor, ca o albinuta? Dar parca as vrea pasiune, nebunie, dansul cu lupii...PRIN PLOAIE, ceva inedit!

Inconstient (ma lamentez) mi-am dorit din nou ceva, ce n-a intarziat (deloc) sa apara! And wild it was (it is). Doar daca s-ar putea inventa cuvinte noi as face o descriere a acestei extreme...
Concluziile sunt simple: dorintele chiar se implinesc! Trebuie doar sa stiu ce sa-mi doresc in asa fel incat sa ma avantajeze si sa faca parte din peisajul meu actual.

Altfel risc sa-mi traiesc viata fara sa stiu c-o fac.

Dar nu ma mai plang :)) Me?Happy!