Există?

În tot universul meu şceptic, presărat cu exemple superficiale şi umor acid, am reuşit cumva să păstrez o doză de speranţă pentru poveştile cu happy (end). Asta pentru că în viaţa mea existau câteva exemple pozitive date de oameni fericiţi. Fericiţi în relaţii, că până la urmă despre asta vorbim.
În toată goana asta dupa sex, relaţii şi uneori chiar sentimente...se întâmplă să existe oameni care contrazic statisticile. Şi...statisticile ne arată că în prezent nu mai avem niciun scop precis. Că fericirea este o iluzie. Că, mai devreme sau mai târziu, totul ajunge la un final. Apoteotic? Cam da.
Cred că avem cu toţii măcar un exemplu de oameni care ne contrazic convingerile sceptice. "Ei sunt fericiţi, se iubesc şi le ajunge asta. Ei vor rezista"
Ne încredem în astfel de poveşti cam cu aceeiaşi convingere cu care ne închinăm la diverşi zei. 
Speranţa ne subjugă şi ne oferă un confort mental..."poate dacă se întâmplă altora"...o fărâmă de şansă ar fi posibilă şi în cazul sinelui.

Am avut două cupluri favorite pe pământul ăsta. Unul dintre ele n-a rezistat...Când am aflat asta, ieri, m-a lovit aproape fizic vestea.

Le ştiam povestea şi avea atât de multă magie în ea încat nu-i vedeam altfel decât îmbătrânind împreună. E drept, ştiu să recunosc ochii trişti (cum spuneam într-un articol trecut) şi zâmbetele afişate ca să salveze aparenţele.

Despre al doilea cuplu nu accept niciun gând negativ. Există ca să-mi contrazică mie toate teoriile şi le doresc să facă asta împreună până la adanci bătrâneţi.

Dar...acum sunt puţin furioasă. Pentru că (încă) refuz să cred că...this is it. This is NOT it!

Într-o conversaţie total banală, cu o prietenă, ea a constatat plină de noşalanţă că " aşa cum totul are un început, trebuie să aivă şi un sfârşit ". Ei bine şi atunci noi ne supunem? Ne revoltăm? Credem orbeşte într-o fericire călcată în picioare de statistici? Sau luptăm ca proştii să le dărâmăm?

Nu pot nici eu şi nu ştiu cine ar putea să-mi răspundă acestor întrebari.

Dintr-un motiv sau altul, încă îmi păstrez braţara cu fluturi, în portofel. Am scos-o de la mână certâdu-mă în gând pentru că-mi dau voie să cred în basme. Aşa sunt eu, jumătate raţiune, jumătate...orice altceva.
Şi, cum eu sunt copilul contradicţiilor, iar timpul este singura avere pe care pot spune cu certitudine că o am, mă aştept să fiu contrazisă. Dacă pot să gasesc o explicaţie raţională pentru tot ceea ce mă înconjoară, de la prima celula vie până la existenţa vieţii pe alte planete, înseamnă că îmi permit să NU caut/găsesc/depind (de) motive/justificari pentru că SIMT că vreau să simt.

Totul poate fi definit în cuvinte oameni buni. Sau, ma rog, aproape totul. 

Fluturii (aşa cum îi vizualizez eu) nu pot fi definiţi. Momentul acela în care conturezi cu ochii bucăţi din omul din faţa ta şi ţi se pare că, daca clipeşti pentru o fracţiune de secundă, iroseşti timp, NU poate fi justificat raţional sau descris în cuvinte.
Abandonul de bună voie a fiinţei tale într-un necunoscut riscant, doar de de dragul zâmbetului inconştient pe care-l primeşti, n-are absolut nicio justificare plauzibilă. Şi, în cele din urmă, acceptarea incertitudinii permanente şi a unei vulnerabilităţi (care în loc să te dezgolească, tu o percepi ca fiind resursă de fericire) NU poate fi considerată alfel decat naivitate (ca să nu zic prostie).
DAR...uite că...uneori...uneori...uităm să căutăm explicaţii/argumente/justificări şi ne lăsăm pradă, de bunavoie, unor sentimente. Despre asta este vorba. Aici intervine iraţionalul. Inexplicabilul. Slăbiciunile noastre. Lucrurile despre care eu vreau să cred că EXISTĂ.

Pentru că altfel n-aş fi eu.