Hai, curaj!

Aș vrea să-mi iasă un articol frumos despre "oamenii stricați la cap", aș vrea să îmi pot exorciza și ultimii demoni, aș vrea să-mi pot analiza psihologic diminețile alea în care, fără niciun avertisment, nu mai sunt eu.

În "luptă" există două tehnici de manipulare a fricii: ori o înfrunți, dai piept cu fobiile tale și fie ce-o fi, ori...îți ignori pur și simplu fobiile sau fricile.
În cazul luptei există posibilitatea ca, după infruntarea fricilor, rănile să fie semnificative iar în cazul ignoranței, de cele mai multe ori riști să REgăsești demonii exact acolo unde i-ai lăsat.
Așadar, oricum o iei...ți-o iei.
Eu am ales câte puțin din ambele. De obicei îmi ignor temerile până reușesc să le iau la trântă. Sau...până adun suficient de multe argumente ca să-mi dobor frica rațional.
Nevoia de-a aparține, nu la modul posesiv, ci la modul instinctiv, nevoia de a simți că există cineva care-ți dă un sentiment de siguranță, nu dispare niciodata din noi. Îmi aduc aminte, acum puțină vreme, după câteva zile incredibile cu soare, plimbări prin țară, liniște și zen... am ajuns acasă. Și, deși îmi iubesc casa, e colțul meu de rai, de cum m-am văzut singură, cu bagajele în jur...m-a cuprins panica. Am recunoscut imediat simptomele, respirație incontrolabilă, agitație inexplicabilă și un sentiment de abandon foarte puternic.

Eu sunt totuși o norocoasă, am reușit să îmi identific foarte bine stările, să știu exact cum trebuie să procedez și cu cine să vorbesc. În plus, am oamenii mei, aceeia care sunt ACOLO când vine vorba despre telefonul acela. E o regulă nescrisă: "Lăcrămioara! Spune-mi că sunt proastă!" Și o ador. Pentru ca ea știe întotdeauna ce să-mi spună ca să mă liniștească. Și nu doar ea :)
Uite așa îmi dovedesc eu mie că sunt un animal sociabil. Contrar tuturor convingerilor mele anterioare. Deci...peștera de pustnic mai are de așteptat.
Fricile însă, încă îmi dau târcoale.

Se tot adună lecții, se tot adună victorii și întreg procesul de...trai devine o chestie manevrabilă. Controlabilă nu cred că va fi niciodată. Și, sincer, nici nu-mi (mai) doresc controlul. Am așteptat prea mult imprevizibilul, am visat prea mult că viitorul mă va surprinde cu lucruri plăcute.
Acum e cazul să le trăiesc, să le iau așa cum vin. Și vin. Nu neaparat când bat eu nervoasă din picior, dar, de cele mai multe ori când sunt pregătită să le primesc.

Iar acum, pe măsură ce înțeleg că nu sunt o rază de soare și nici un curcubeu colorat, ci un om printre oameni, demonii care-mi pun piedică reușesc doar să mă încetinească, nu și să mă oprească.

Așa că-l las pe "dacă...?" și pe  "oare...?" să atârne în necunoscut până se plictisesc. Întotdeauna vine mâinele care, cum necum, e mai bun.