Ai reușit!

Ai reușit! Înțelegi? Ți-a ieșit!
Sunt mândră de tine și te iubesc! Da, da, da, mă gândesc la tine și zâmbesc. Și-ți spun că indiferent CE se va întâmpla în viitor, eu voi fi lângă tine. Am încredere că nimic nu te poate dărâma.
Ai să te lovești de multe ziduri, așa îți place ție...s-o iei mereu pe drumul cel greu, să duci toate bătăliile, să nu crezi până nu trăiești pe pielea ta. Dar am încredere că nicio lovitură nu-ți va fi fatală :)
Știi ce spun despre tine oamenii care te cunosc cel mai bine? Că știi, ca nimeni alta, să te ridici atunci când ai căzut.
Știi ce spun eu despre tine? Că VREI. Și că POȚI.

Dacă privesc în urmă...văd un copil neastâmpărat care a ales de fiecare dată să fie pedepsit în loc să se supună. Zi după zi după zi a căutat să încalce reguli. A reușit să innebunească și să înspăimânte dar în același timp a reușit să fascineze și să cucerească. Cu toate că niciodată, dar niciodată, n-a încercat nici una și nici alta. Copilul a făcut exact ceea ce l-a tăiat capul. A visat, a căutat, a pictat, a scris, a fugit de-acasă, a plâns, a mințit, a improvizat, a învățat...și apoi a încetat să mai fie copil.
A vrut să fie om mare.
A încercat.
A vrut să cunoască oameni mulți.
A vrut să creadă în oameni.
A vrut să fie demon.
A vrut să facă rau.
A vrut sa își subjuge demonii.
A vrut să fie iertat.
A vrut nebunie.
A vrut iubire.
A vrut să moară.
A vrut să uite.
A vrut să trăiască.
A vrut să fie un om normal.

Nu-ți spun că viața ta e mai specială decât a altor oameni, nu pot să-ți prezic viitorul și nici nu încerc să te motivez. Sunt acolo și te observ din umbră. Poate, din când în când, voi încerca să te încurajez, să îți dăruiesc momentul ăla în care nu trebuie să gândești, ci doar să te bucuri.
Îmi aduc aminte de tine. Mică, slabă, seacă, acră, ghemuită într-o canapea străină, încercând să te convingi tu pe tine că îți este bine, că ai facut ceea ce trebuia să faci. Iar eu atunci aveam mari dubii. Îți spuneam că ai s-o iei razna, că ai greșit, că nu ești atât de puternică precum ți s-a spus. Am încercat să-ți arăt soarele ca să-ți smulg un zâmbet. Am încercat să-ți ucid demonii ca să te las să respiri. Am vrut chiar să-ți ucid sufletul, credeam atunci că te voi putea proteja pe viitor. Erau ultimele mele încercări de a te controla. Vechile metehne mor greu.
Și...când ne-am reîntâlnit...zilele trecute, erai atât de obosită, ușor supărată, demotivată și chiar nițel agresivă. Mă așteptam să-mi cazi în brațe, eram pregătită să te cocoloșesc cu atenție.
Dar tu...Tu știai EXACT ce-ți trebuie. O cină consistentă, o baie fierbinte și un somn bun. Atât.
Nu îți era frică, nu erai confuză, nu erai panicată.

Ești mai greu de dezamăgit, ești mai greu de cucerit. Ești atât de liberă încât intimidezi. E bine, nici n-are rost să pierzi timpul căutând să fii înțeleasă.
Ești TU. Aproape completă.

Și mă bucur. Asta am învățat de la tine. Să mă bucur de lucrurile simple și să nu las chestii nespuse.

Restul...pe măsură ce se întâmplă :)