Doua retrospective la pret de una.

Aveam un obicei de-a face retrospectiva anului pe blog. Aveam. Si-mi sade undeva in spatele urechii, apasand cumva peste toate gandurile, faptul ca am oprit subit postarile in august 2018. Cum, n-am scris eu despre cel mai important an din viata mea?! Aveam tone de ganduri ce-au ramas nescrise si mi se pare pacat. Imi par cele mai frumoase si cele mai incarcate de trairi.

2018 a fost anul meu de gravida. Un an plin si insemnat. Anul in care am devenit mama. Anul in care am devenit matusa. Anul in care a venit pe lume Luna mea perfecta si David, nepotul meu. Au petrecut primul Craciun din viata lor impreuna si eu am trait prima oara toate emotiile posibile. Nu numai de bucurie. Am trait si oboseala si tristetea si teama. Am cunoscut pentru prima oara in viata mea frica aia adevarata. Teama ca ceva rau s-ar putea intampla puiului tau este cea mai cumplita. Am trait renuntarea la mine si renasterea devotamentului total. Am trait dragostea aia neconditionata in care doar dai si dai si dai si nu doar ca nu astepti nimic in schimb dar chiar si cand crezi ca nu mai ai ce sa dai, tot mai dai putin. Dai pana la durere. Dar intotdeauna orice durere si apasare si tristete si frustrare - toate devin microscopice in comparatie cu puterea aia imensa a iubirii pe care o traiesti si o secunda atunci cand iti privesti puiul.

Intr-un rezumat scurt - anul 2018 a fost inceputul noii mele vieti. O viata in care am realizat ca am super puteri. Indiferent CE - eu voi fi puternica in fata copilei mele. Am stiut asta de cand am simtit-o in burta si ulterior cand am luat-o prima oara in brate.

Ar fi fost multe de detaliat. Caci mamicia vine cu lupte, renuntari si re-prioritizari. Oricat as fi vrut eu sa NU fie totul despre mamicie - 2018 mi-a spus clar ca - atata timp cat aduci o bucata de viata pe planeta asta - esti responsabila de ea. Total, complet, fara scuze. Cel putin o perioada.

Ne-a gasit finalul de 2018 cu o Luna mucioasa la piept. Certata cu somnul. Nu i-a placut niciodata sa doarma. Diminetile poate, dupa ce rasare soarele. I s-o trage de la nume, nu stiu. Pe la 12 fara 2 minute a adormit si omul meu ma astepta cu o sampanie in mana ca sa tipam in soapta “la multi ani”, sa ne strangem in brate, sa ciocnim un pahar si sa pot cadea franta pe un colt de pat. Cu speranta si viata plina. Fara secunde irosite, cu minus aproape toate kilogramele pe care le “castigasem” in sarcina. Si n-au fost putine.

Asa ca mi-am inceput anul cu foaaaarte putine asteptari.

Stiu ca am mai spus asta de cateva ori insa azi, acum, aici, simt ca anul 2019 m-a slefuit emotional. M-a reconstruit. Mi-a oferit o perspectiva pe care nu doar ca nu am mai abordat-o - nici nu stiam ca exista. O perspectiva din afara mea. O perspectiva in care functionez ca un ceas elvetian dar nu pentru mine. O perspectiva in care daruiesc timpul, corpul si emotiile mele. O perspectiva in care pot observa totul detasata de vocea aceea interioara care analizeaza totul. O perspectiva empatica aproape 100%.

Teoretic n-am inventat nimic. N-am descoperit nimic. Femeile devin mame in fiecare zi, vietile se schimba in fiecare secunda si oamenii au mereu revelatii. Practic, n-am reusit sa privesc vreodata lumea cu alti ochi in afara de ai mei. Pana in 2019. Cand am descoperit totul fara sa fiu eu. Am descoperit cum e sa fii mic si neajutorat si sa depinzi total de altcineva. Cum sa vorbesti fara vorbe, cum sa gandesti simplu, ca o forma de viata ce incearca sa existe pentru prima oara. Am descoperit ziua si noaptea. Linistea si zgomotul, mirosul si vazul. Am vazut pentru prima oara zapada, soare, copacii inverzind, florile cautand lumina, aerup devenind cald, ploaia, norii, mirosul pielii, apa calda, oamenii.

Am descoperit gustul. Muzica, atingerea. Si cam tot ce inseamna lumea asta.

Apoi, cand deja m-am dezmeticit cat de cat - am inceput sa ma vad si pe mine. Initial incercanata, robotica, obosita. Apoi mai vie, mai dornica. Mi-am descoperit corpul, sufletul, existenta cea noua.

Cea mai de pret descoperire a fost cea a timpului. Clipe, secunde, minute. As vrea sa nu-l mai dorm vreodata si totusi.

Timpul nu sta si totusi incerc sa-l tin captiv. Unele secunde as vrea sa-mi imbrace simturile pentru totudeauna dar parca sunt curioasa si de ce aduc clipele inca netraite.

Anul 2019 a fost unul extrem de activ si totusi il simt ca si cum ar fi trecut mai repede decat as fi putut clipi. Am calatorit. Am sarbatorit. Am plans. Mi-am privit viata de pana acum si mi-am facut planuri. Sunt un om normal. Si totusi, ma simt un om cu superputeri. Sunt mama. Sunt femeie. Simt ca am trei vieti. Una pe care abia o mai tin minte, una care imi ocupa tot timpul si alta care e pe cale sa se intample.

O lectie invatata in 2019 este ca...trebuie sa gandesc cu sufletul uneori. Am renuntat la instinct si m-am bazat pe ratiune. Mi-am umplus creierul cu matematica si carti de psihologie. Nu regret. Inteleg multe si pot sa reactionez logic. Insa, uneori, viata e despre miracole.

Cele in care nu credeam. Cele pe care trebuie sa le simti. Viata e bucurie. Viata ni se intampla o singura data. Si, odata cu nemurirea pe care crezi ca o castigi atunci cand creezi viata, apare si o irationala teama de sfarsit. Din acest motiv as vrea sa traiesc mai intens totul. Sa multumesc pentru tot, sa apreciez ce am si sa vreau mai mult.

Sa inceapa 2020.

De ce nu cred în prieteniile de după despărțire?

Ați observat cum, într-un cuplu pe cale să devină istorie, unul dintre cei doi spune mereu ”hai să rămânem prieteni”? De obicei o spune cel ce n-a iubit sau nu mai iubește și vrea musai să se rupă. E drept, uneori, rar dar na, o spune și personajul care are conștiința cea mai încărcată. E un fel de scuză dădătoare de speranță pentru cel ce-și vomită sufletul pe covor până i se vindecă rana din piept. Piept,  metaforic vorbind, pentru că nu te doare inima, ar fi prea simplu și sigur s-ar inventa o pastilă.

Cel ce își dorește despărțirea e în stare să își negocieze cei mai stupizi termeni. La fel cum se întâmplă și la început de drum. Da, atunci când tocmai te-ai amorezat și ești orb plus prost egal love. ”da, normal că te iubesc pentru tot restul vieții. Nu, nu am nevoie de nimeni și nimic înafară de tine.

Aiurea!

White lies li se mai spune. Adică minciunile pe care societatea le privește cu indulgență. Exact ca și când îi spui unui muribund că există rai.Minți pentru a-l ajuta să moară împăcat.

În dragoste, minți pentru a-l ajuta să trăiască împăcat. Saaau...pentru a-l ajuta să-și desfacă picioarele. Sau portofelul. În fine, înțelegi ideea.

Oamenii NU rămân prieteni după încheierea unei relații amoroase nu pentru că ar fi răi și fără de simțiri. Ci pentru că nu-și doresc un reminder viu al propriului eșec.

Am citit și-n cărți, am văzut și-n filme (nu mă laud cu școala viEții că e de manea) situații din acelea în care oamenii își doresc să încheie capitole în termeni buni și să rămână prieteni cu exșii. Eu le spun răposați. Haha! E lesne de înțeles de ce. Te-am iubit și apoi te-am ucis. N-am nevoie bă de prieteni. Am prea mulți. N-am timp și nici ficat să beau beri cu toți cunoscuții. Așa că, odată ce ieși din patul meu nu te supăra dacă îți fac pomană. Te plâng ca pe mort, o zi, o săptămână, și gata. Să fie de sufletul tău. Nu mă ajută cu nimic să știu că exiști în continuare.

NU mă interesează să știu că ești un om minunat dar: nu a fost momentul, nu ne-am potrivit, personalitățile noastre nu au co-habitat în armonie cu natura, etc, șamd. Poți să fii om prieten minunat pentru cei cu care te vei o dată pe săptămână la bere, poți să fii un copchil minunat pentru cine te-a făcut pe lumea asta și poți să fii un potențial suflet pereche pentru următoarea. Pentru mine vei fi mereu ăla care s-a pișat pe visele mele. Ah, n-o spun cu răutate. Odată ce ai devenit răposat, dracu te mai caută. Eu nu cred în fantome. Dar nici nu te aștepta să bem cafele și să vorbim despre vreme. Asta fac cu vânzătoarea de la Mega. Fără cafele, nu beau cafea.

Voi, ăștia de încercați să vă validați orgoliul cu despărțiri frumoase (there is NO such thing fuckers) ar trebui să știți ceva. Cel/cea de care urmează să te desparți NU are nevoie să te vadă într-o lumină bună! Ah, știu că personalitatea ta narcisistă și egoistă va vrea să se odihnească bine la noapte. DAR nu despre asta este vorba. Spune-i verde-n față. Ajută-l/ajut-o să se rupă. Spune-i că nu-l/n-o mai iubești. Spune-i că ai întâlnit pe altcineva, spune-i orice îl/o va face să te urască. Știi...NU are cum să te iubească și să stea la distanță. Așa ceva se întâmplă doar în filme și, mai nou, nici în alea. Despărțirile dor de te caci pe tine și ai nevoie să îți fie rău ca să poată să îți fie bine după. Dacă nu treci prin stadiul de ură n-ai cum să te desprinzi de ”obiectul adorației tale”. Asta pentru că n-am mai întâlnit vreodată pe cineva cu sufletul atât de mare (sau cu creierul atât de praf) încât să spună ”ah, te ador, dar nu mai vreau să te vad, să te miros, să te ating, sau să trăiesc cu tine”.

Despărțirea doare. Despărțirile sunt urâte. Despărțirile sunt despre: ”simt că mor, dar nu-i dau satisfacție!”. Vrei o despărțire simplă și ușoară? Ia fii sincer și spune-i adevărul. Va fi o palmă peste ochi dar îți vei atinge scopul.

NU, nu vreau să rămânem prieteni. Nu genul acela de prieteni care schimbă 2-3 ”la mulți ani” pe an și un ”crăciun fericit” deși e mega fake. Un partener care și-a format deja o sumedenie de vise și planuri de viitor n-are cum să fie fericit atunci când vede că tu le pui în practică cu altcineva. Pentru că...hmmm...genetic vorbind suntem egoiști. Minuscula celulă care înseamnă viață există dintr-un singur motiv: pentru a se înmulți. Femeile cunosc bărbați, bărbații cunosc femeie. Viața se întâmplă no matter what. DAR iubirea...iubirea încă este condiționată de sindromul perpetuării speciei.

Așadar. Dacă vrei să rămânem prieteni...trebuie să avem cel puțin 70 de ani și viața noastră să se rezume la șah sau ceai negru băut la pensie. Pentru că, dacă vrei doar o nouă validare a egoismului tău în timp ce eu trebuie să-ți privesc următoarea alegere în materie de partener romantic,  ei bine...nu-s persoana potrivită.

NU vreau să rămânem prieteni. Am vrut să rămânem iubiți. Am vrut să-ți dorm pe piept și poate să mă îngraș 15 kilograme încercând să-ți perpetuez specia. Două, trei urări stereotipale pe an nu mă vor face să uit că mi-ai rupt suflețelul și că ești de fapt un om bun.

Așa că te rog, hai să spunem lucrurilor pe nume. Ca prietenii :D

Maybe it's just today

I'm always looking for a song to start my day with and a song to end my day with. I really can't put my finger on it, but when I find the right music I get some kind of a mental comfort. Like they say "I can't really explain it, but I'll find a song that can" .
I've started my day with Common People and now I'm listening over and over again how someone is begging me to "useeeee him/her" and it's asking me if I am the Brutal Heart that breaks the night in two?
I feel a bit down today and usually when that happens I need to connect my emotions with song lyrics. Oh well, who doesn't, right? After all, it's a method of self therapy and, as long as it works, we should all do it.

But, my intention is not to talk about my music. I actually want to spot the reason of my mood. So, by connecting with the lyrics I get to analyse the song's meaning first and after that I might get an idea of what's bothering me on a subconscious level. Funny right? Even though I know myself pretty damn well, I have to apply all kinds of self-researching methods to interrogate my mind. And I do this because if I don't, it will only grow and get deeper. And we don't want a broken Cristina, do we? Nope, we don't.

Ha! See? While typing I got closer and closer, having no foking idea what I am going to write next about myself. And it turned out I ended the sentence with the "broken Cristina" conclusion. I love this game. To start talking about something and then just let things go with the flow until a revelation comes out. Now, it would be very easy to admit that I am broken and I have inexplicable mood swings. Nope, I wont allow myself to believe this. I am in a some kind of a healing process, or, as I call it "the reinvention of me". And this process, in order to take place and have results, it needs me to be aware of everything.
I might sound like a true passionate egocentric person with a narcissistic flavor, but,  honestly, I don't care what YOU think :) It's my process, it's my work, my thoughts and conclusions, so...it' about me, not about you reading and loving it :)
I know that being able to know myself and anticipate all my reactions to different situations its almost an impossible task, but hear my logic: You can never completely get to know someone right? You can never completely trust someone right?  You can never-ever get to own someone (unless it's your child, but that's a whole different situation). And, last but not least, you can never know for how long you will have that other someone in your life.
So, all the above being said, are you still judgemental about me wanting to explore and understand each of my thoughts, moods, smiles, dreams, desires? I will always have ME around, I CANT lie to myself, I can ONLY trust myself 100% and I can only own myself.
And, if you think that you already know yourself without the necessity of truly digging and researching, and studying yourself like a scientist...oh well...think again, you might have a surprise :)

One of my first conclusions, when I first decided to start this self-researching process, was that we are mirrors. We are our own reflection in the reactions of others when we interact. It's quite simple. If I yell at you, you yell back. If I kiss you, you might kiss back. If I have an open attitude, you will follow. That's not a mandatory rule to follow, but chances are higher that our interlocutor will copy our behavior rather than it will have a complete opposite attitude.
Again with the quotes (but I cant help myself): "If you want a change in the world you should first change yourself."
And HOW can you change if you don't know what needs to be changed?

And to think that all of this started from a song that expressed my mood, this morning :)