Momentul meu

Că iubesc Cișmigiul, se știe. Că-l ador primavara...iarăși nu e vreo surpriză.

Culmea, habar n-aveam că au înflorit pomii. Traversatul Cișmigiului nu mai face parte din traseul meu matinal, iar de câte ori îmi propun să dau o fugă să-l salut...mă iau cu altele și uit.
Evident că și momentul trebuie ales. Aș prefera să fie dimineața când nu e abuzat de vizitatori. În weekend nu mai e Cișmigiul meu, e parcul cel mai vânat, iar mie nu-mi prea place să-l împart.

Azi am reuşit să mă rup câteva minute de nebunia cotidiană şi să evadez în Cişmigiu. Încă reuşesc să-mi păstrez metafora în suflet. Încă nu mi se pare siropos să zâmbeşti ca prostul în faţa unui copac înflorit. Am câteva contradicţii atât de ale mele încât nimeni n-ar reuşi să le înţeleagă dacă eu aş încerca să le explic. Şi din acest motiv nu le împart. Aşa şi cu Cişmigiul. Nu-mi plac plimbările prin parc şi nu mă topesc după clişee romanticoase sub magnolii parfumate. Dar...locul ăsta are ceva ce nu am găsit în niciun altul. Mă pierd într-o poveste atunci când îl inspir şi am sute de idei aatunci când îl privesc. Ca să nu mai spun că, pentru mine primavara, atunci când închid ochii, înseamna toţi copacii din Cişmigiu, zugrăviţi în culori pastel, amestecându-şi mirosurile şi formele. Asta, plus zgomotul păsărilor. Şi spun zgomotul pentru că nici ciripitul păsărelelor nu mi se pare poetic până nu ajung în parcul lui Eminescu. Acolo însă devine tolerabil, ba chiar melodios.
Am o mie de trăiri legate de locul ăla şi n-am chef să le explic acum. Este timp.
Azi vă scriu despre azi.

Habar n-am când or fi înflorit copacii, cert e că nici unul nu mi-a ieşit în cale până acum. Aşa că, în momentul în care am intrat în parc şi am văzut nemernicii plini de graţie am...înlemnit. Şi îmi venea să îi inhalez şi să mă sufoc cu ei, toţi.
Ştiţi disperarea aia ce te cuprinde când vrei să faci cât mai multe lucruri în acelaşi timp, dar, cumva ai vrea să le şi faci pe toate bine? Aşa şi cu mine. Vroiam să vâd pomii, să îi respir, să mă zenific, să găsesc o bancă, să cuprind cât mai multe cu privirea, să fiu totuşi economă cu timpul şi...în acelaţi timp să ... (ciudat) împart momentul cu cineva.
Mă tot gândeam că n-are rost să sper că, cineva, mi-ar înţelege trăirile, mai mult, nimeni nu merită să fie pedepsit să-mi înţeleagă poezia atunci când vorbesc despre Cişmigiu. Dar... "Cristina, fă ce simţi, bla-bla-bla" (vocile alea enervante, v-am mai spus despre ele).

N-am împărţit momentul...pentru că...nu l-am împărţit. Nu despre asta vroiam să scriu :)

Am stat 5 minute în Cişmigiu pe o bancă, m-am uitat la norii gri, apoi m-am lăsat încălzită de soarele timid, apoi am făcut 2-3 poze. Am realizat că nu se despică pământul în două dacă nu împarţi ceva cu cineva. Ba mai mult, tot mi-am luat porţia de zen şi chiar aveam nevoie de asta.
Am realizat că există anumite momente de care te poţi bucura singura, fără absolut niciun regret. Am realizat că ştiu să fiu fericită simplu. M-am auto-flatat niţel spunându-mi că nimeni nu ştie să iubească Cişmigiul aşa cum o fac eu :)
Am realizat cât de repede a trecut timpul...
Şi, m-am convins din nou că dacă vrei ceva cu adevărat, îţi iei, fără să mai aştepţi.

Ah...şi încă ceva (dar asta v-am tot spus-o în fel şi chip, în diverse articole). Mi-am dat seama încă o dată că mie, de-a lungul timpului mi s-au împlinit absolut toate dorinţele, indiferent cât de ciudate au fost. Singurele momente liniştite au fost cele în care n-am ştiut ce să-mi doresc. Ca şi acesta, de azi, din Cişmigiu.

Urmează să-mi leg şnurul de mărţişor de un pom :)