Instinct sau rațiune?

Am mai scris despre asta, de multe ori, într-o formă sau alta. Poate chiar în ”creier vs suflet”.
Doar că acum voi încerca o altă abordare.
Tu îți asculți instinctul sau rațiunea?

După cum știi, instinctul ne ghidează în majoritatea acțiunilor noastre. Cade cana de cafea de pe masă, o ridici (nu, nu este relfex). Știi că pâinea este veche după culoare, textură, miros.
Instinctul este atuul tău în evoluție.
Datorită lui ai ajuns astăzi aici. Instinctul de supravițuire, de perpetuare a speciei și așa mai departe. Creierașul tău primitiv, cel limbic, te-a ajutat să fii azi o formă de viață evoluată. Atât de evoluată încât ți-a mai crescut încă un creier, neocortexul. (Neocortexul este creierul nostru recent-cea mai nouă parte a creierului. Acesta e creierul cunoașterii și al știintei, care pune la îndoială credințele, insistand în schimb pe ipoteze ce pot fi verificate.)

Acum că s-a inventat focul și acul de cusut... să zicem că nici era glaciară nu mai e povară pentru “suflețelul” tău.
Astăzi îți folosești mogâldeața de pe umeri pentru alt fel de decizii. Să urmezi facultatea aia sau aia, să alegi jobul ăla sau ăla, să îți cumperi mașina aia sau aia și…să ți-l alegi pe prințul de pe calul alb sau pe cel călare pe calul maro?
În sfârșit am ajuns la miezul ”problemei”.

Instinctul tău este ușor de păcălit.
Te simți confortabil, relaxat, excitat, râzi, faci amor? Gata, ești îndrăgostit.
Hormonii tăi clocotesc.
Rațiunea bate la ușă și te întreabă chestii urâte precum nivelul de încredere, valorile la care trebuie să fii atent, potențialul de implicare al partenerului, potențialul de susținere emoțională, integritatea și multele altele.
Chestia interesantă, despre care ți-am spus și în articolul ” vrei sau îți place” e că rațiunea e lenesă. Până să ajungă să-și spună cuvântul…instinctul i-o ia înainte.
Și atunci…ne trezim în situația aia în care comitem o eroare de judecată.
Te întrebi ”vrei să fii cu omul ăsta pentru tot restul vieții? ” și îți răspunzi ”e un om bun și frumos, deci da”.
Nu te-am întrebat dacă e bun și frumos.
Știu, ai să-mi spui că, tocmai pentru că e bun și frumos, te-a convins să iei decizia.
Iar atunci te trimit mai sus, te rog să recitești ce-am scris despre instinct.
Instinctul este emoțional. Rațiunea nu e.
Tocmai din acest motiv îți mișună ție fluturi în stomac când ești îndrăgostit.
Și din același motiv trece îndrăgosteala și nu rămâne…nimic.
Te trezești lângă un om cu care n-ai nimic în comun, rational vorbind. Pentru că rațiunea insistă să fie totul perfect…verificabil, cuantificabil.
Pe când…emoțiile nu sunt cuantificabile.

Bun, să nu înțelegi că-ți neg dreptul la fericire. Că sunt o piatră fără de suflet.
Sentimentele sunt frumoase, trăiește-le.

Te rog doar să-ți acorzi o noapte de somn bun înainte de orice decizie, indiferent cât de urgentă ți se pare. Și nu, n-ai voie să diseci problema în mintea ta.

Există?

În tot universul meu şceptic, presărat cu exemple superficiale şi umor acid, am reuşit cumva să păstrez o doză de speranţă pentru poveştile cu happy (end). Asta pentru că în viaţa mea existau câteva exemple pozitive date de oameni fericiţi. Fericiţi în relaţii, că până la urmă despre asta vorbim.
În toată goana asta dupa sex, relaţii şi uneori chiar sentimente...se întâmplă să existe oameni care contrazic statisticile. Şi...statisticile ne arată că în prezent nu mai avem niciun scop precis. Că fericirea este o iluzie. Că, mai devreme sau mai târziu, totul ajunge la un final. Apoteotic? Cam da.
Cred că avem cu toţii măcar un exemplu de oameni care ne contrazic convingerile sceptice. "Ei sunt fericiţi, se iubesc şi le ajunge asta. Ei vor rezista"
Ne încredem în astfel de poveşti cam cu aceeiaşi convingere cu care ne închinăm la diverşi zei. 
Speranţa ne subjugă şi ne oferă un confort mental..."poate dacă se întâmplă altora"...o fărâmă de şansă ar fi posibilă şi în cazul sinelui.

Am avut două cupluri favorite pe pământul ăsta. Unul dintre ele n-a rezistat...Când am aflat asta, ieri, m-a lovit aproape fizic vestea.

Le ştiam povestea şi avea atât de multă magie în ea încat nu-i vedeam altfel decât îmbătrânind împreună. E drept, ştiu să recunosc ochii trişti (cum spuneam într-un articol trecut) şi zâmbetele afişate ca să salveze aparenţele.

Despre al doilea cuplu nu accept niciun gând negativ. Există ca să-mi contrazică mie toate teoriile şi le doresc să facă asta împreună până la adanci bătrâneţi.

Dar...acum sunt puţin furioasă. Pentru că (încă) refuz să cred că...this is it. This is NOT it!

Într-o conversaţie total banală, cu o prietenă, ea a constatat plină de noşalanţă că " aşa cum totul are un început, trebuie să aivă şi un sfârşit ". Ei bine şi atunci noi ne supunem? Ne revoltăm? Credem orbeşte într-o fericire călcată în picioare de statistici? Sau luptăm ca proştii să le dărâmăm?

Nu pot nici eu şi nu ştiu cine ar putea să-mi răspundă acestor întrebari.

Dintr-un motiv sau altul, încă îmi păstrez braţara cu fluturi, în portofel. Am scos-o de la mână certâdu-mă în gând pentru că-mi dau voie să cred în basme. Aşa sunt eu, jumătate raţiune, jumătate...orice altceva.
Şi, cum eu sunt copilul contradicţiilor, iar timpul este singura avere pe care pot spune cu certitudine că o am, mă aştept să fiu contrazisă. Dacă pot să gasesc o explicaţie raţională pentru tot ceea ce mă înconjoară, de la prima celula vie până la existenţa vieţii pe alte planete, înseamnă că îmi permit să NU caut/găsesc/depind (de) motive/justificari pentru că SIMT că vreau să simt.

Totul poate fi definit în cuvinte oameni buni. Sau, ma rog, aproape totul. 

Fluturii (aşa cum îi vizualizez eu) nu pot fi definiţi. Momentul acela în care conturezi cu ochii bucăţi din omul din faţa ta şi ţi se pare că, daca clipeşti pentru o fracţiune de secundă, iroseşti timp, NU poate fi justificat raţional sau descris în cuvinte.
Abandonul de bună voie a fiinţei tale într-un necunoscut riscant, doar de de dragul zâmbetului inconştient pe care-l primeşti, n-are absolut nicio justificare plauzibilă. Şi, în cele din urmă, acceptarea incertitudinii permanente şi a unei vulnerabilităţi (care în loc să te dezgolească, tu o percepi ca fiind resursă de fericire) NU poate fi considerată alfel decat naivitate (ca să nu zic prostie).
DAR...uite că...uneori...uneori...uităm să căutăm explicaţii/argumente/justificări şi ne lăsăm pradă, de bunavoie, unor sentimente. Despre asta este vorba. Aici intervine iraţionalul. Inexplicabilul. Slăbiciunile noastre. Lucrurile despre care eu vreau să cred că EXISTĂ.

Pentru că altfel n-aş fi eu.

Drumul cel mai scurt

Care-i cel mai scurt drum spre cunoasterea absoluta de sine?
Trebuie sa existe vreo cale mai usor de strabatut, fara a intampina etapele vietii cu bratele deschise si legati la ochi... Trebuie sa ne gasim cel mai intunecat colt de suflet fara sa si incasam palmele destinului...
Si alergam cu totii spre cunoasterea interioara ca si cum ar fi o cursa personala spre cel mai semnificativ premiu castigat vreodata... Daca devenim stapanii celor mai marunte ganduri, putem lupta cu timpul, destinul, tristetea fiind in totala cunostinta de cauza?
Am avut momente de ratacire mentala, mi-am permis cateva zeci de ganduri cu tenta filosofica care sa ma rupa din realitatea cotidiana in care am revenit...
Am cerut cu adevarat de la viata doua lucruri pana acum. Sa imi gasesc pacea sufleteasca...si-am reusit intr-o proportie incurajatoare. Am mai cerut acces la mine. Aici am de invatat in fiecare zi. Pentru ca am cerut cu convingerea ca nu am nevoie decat de aceste doua lucruri.
Mintea noastra nu percepe timpul ca fiind un impediment... Evoluam inconstient cu sprijinul secundelor. Cati dintre voi constentizati ca timpul chiar daca nu poate fi rascumparat, inseamna cunoastere?
Si cati dintre noi constientizam ca linistea noastra si atingerea EU-lui intern se realizeaza doar in momentul in care esti gata sa renunti la ele in detrimentul omului de langa tine? Le dobandesti pentru a le darui. Pentru ca nu ne sunt utile in scopuri egoiste... Pentru ca nu suntem creati ca fiinte intregi. Suntem jumatati.
Paradoxal, fiind jumatati, nu avem suflete pereche, ci avem celelalte jumatati.
Dar si aici ma bantuie intrebarea: care-i drumul cel mai scurt spre jumatatea mea perfecta? Trebuie sa existe un minim de vigilenta care sa ne protejeze de aparitiile fantomatice...cu iz de jumatate, pe care sufletele noastre flamande sunt gata sa le ingurgiteze uitand ca indigestia din final ar putea fi fatala.
Ma pierd in mii de ganduri prefabricate pentru ca mi-e frica sa calc in lumea reala. Prefer sa fruzaresc sentimente contradictorii decat sa intampin trairi banale. In universul in care eu gandesc prea mult, in lumea mea de basm virtual compusa din maxime si cugetari, raspunsurile vin singure din cuvintele frumos asezate pe rafturile memoriei si ale bagajului emotional.
Ma simt la inceput de drum... Chiar daca realizez cu fiecare zi trecuta ca inceputul meu e de fapt un minunat parcurs...
Lupt pentru a-mi invinge teama de fericire. Mi-e teama intradevar, mi-e frica sa respir prea insetata, mi-e frica sa adorm cu zambetul pe buze, sa rad prea cu pofta, sa uit prea curand, sa traiesc prea frumos. Caut cel mai scurt drum spre sufletul meu! Chiar daca sunt stangace, neindemanatica, tremur, totusi traiesc invatand sa imi infrunt demonii si spaima fiecarui moment frumos.
Concluzionez cu un citat pe care l-am gasit astazi si mi s-a parut relevant:

"Nimeni nu poate sa se intoarca in timp si sa fabrice un nou inceput, dar oricine poate incepe AZI si sa fabrice un nou sfarsit." - Maria Robinson

just some thoughts :)

Ratiune vs Suflet

Sunt obosita...sunt epuizata chiar... Ma uit la monitor incercand sa-mi imaginez cum o sa arate cu o pagina plina de cuvinte ordonate care fac sens si au logica, sunt ale mele, citite "cu drag" (dupa cum mi se spunea). Cum o sa umplu pagina? Golul acesta conectat la tastatura - conectata la degetele mele - conectate la mintea mea - conectata la sufletul meu...error!error! Ma uit la degete : sa nu se strice oja proaspat asezata in doua straturi stralucitoare. Unde e pixelul lipsa? Clipesc tembel, las capul pe spate si ma gandesc la visul de azi noapte :
"am ulei de masaj"
"ce aroma?"
"lavanda"
"te astept intr-o ora"
I-am dat adresa, fara sa stiu cum il cheama, l-am poftit in casa, purtand doar o esarfa rosie din in. Nu-mi mai amintesc nimic! N-avea relevanta! Poftele carnale sunt ultimul refugiu al unei minti incompetente, si al unui suflet plin de venin. Nu-s ale mele!
"ce naiba incerci sa construiesti din bucati?"
"un puzzle"
"ce bucati"
"bucati de oameni"
Mai aprind o tigara incercand sa ma intoxic cu ceea ce inspir. Unii oameni sunt mai sadici decat altii. Majoritatea mor brusc, si minoritatea alege sa moara cate putin in fiecare zi. Ma incadrez in minoritate...evident. Prea evident. Ma obisnuiesc zi de zi cu gandul ca intr-o zi n-am sa mai exist. Se spune totusi ca avem o constiinta care continua sa existe. Afurisita zicala, nici in viata de apoi n-o sa scap? Bonus sau blestem? Am o minte atat de incalcita incat o pot inregistra cu succes in Cartea Recordurilor.
"Vreau ordine!Ati auzit?Ordonati-va!"Spuse...haosul.
Dar parca nu asta era ideea principala. Parca vroiam sa deslusesc misterul erorii de conexiune dintre ratiune si suflet.In general? N-am de unda sa stiu cum functioneaza majoritatea, atata timp cat ma incadrez in alta turma. Deci, nu!
"Ce nu face click la tine Cristina?"
"habar n-am"
"Alt raspuns n-ai?Exerseaza-ti abilitatile de comunicare!"
"De ce nu gandesc ce simt, de ce nu simt ce gandesc?si mai ales de ce nu o spun?"
"Mintea este o entitate separata de suflet"
"Crezi?"
"Bineinteles, de ce nu ti-a placut matematica?E un joc al mintii"
"Dar eu gandesc destul de tehnic..."
"Tehnic pentru un indian care face meditatii!"
Daca o sa dorm suficient de mult o sa ma trezesc la o varsta care imi va aloca alte prioritati, si uite asa o sa-mi doresc nepoti si stranepoti. Ce daca am ars etape? Pot sa starnesc un adevarat incendiu, ca-s etapele mele, si le ratez dupa bunul plac...
"N-o sa fi niciodata fericita!"
"Dar ce te face sa crezi ca-mi doresc sa fiu fericita"
"Urli dupa liniste si echilibru"
"Ba deloc!"
"Uita-te in oglinda!" Ma duc repede ma uit in oglinda si imi vine sa ma iau de par sa ma palmuiesc, si apoi sa sfarsesc facand dragoste cu mine asa cum n-am facut niciodata. Si cand vreau sa ma sarut, sa imi simt parfumul, sa adorm in bratele mele, sa ma uit in ochii mei, o sa iau bucata aia de oglinda rece si-o s-o trec vertical peste incheieturi. Am auzit ca asa functioneaza.
"Esti bolnava!"
"Ooo DA!"
"Si iti place!"
"De ce sa nu-mi placa?"
Daca nebunia e tot ce mi-a ramas, o sa-i fac utilitati multiple si-o sa imi fie hrana, aer, perna, acoperis. Cine mai e capabil sa spuna ce e nebunia? Cei nebuni traiesc mult, rad mult, sunt cei mai frumosi, nu sufera niciodata.
"Te rog lasa-ma sa inebunesc"
"Mai mult decat ai facut-o deja?"
"Total!!!"
Incerc sa rostesc cateva versuri dintr-o poezie de-a mea mai veche care se chema "Nebunie" dar nu mi le amintesc...ceva de genul : "in dulce-mi nebunia/m-am scufundat usor/imi blestem isteria/strapunsa de-un fior"
Recitesc de cel putin trei ori ce-am scris avand grija sa fie totul extrem de haotic si sa nu inteleg nici macar eu ce-am vrut sa spun. Mi-a fost dor de latura asta a mea neagra care m-a imbratisat tandru. Imi era dor sa ma dezmierde cu bisturiul fin pe intregul corp. Daca te misti, te doare, daca nu te misti...n-ai sa stii niciodata ca-ti place durerea.
Si eu ma hranesc cu drama.

Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi...

...de ce nu suna bine "ultima noapte de razboi, intaia noapte de dragoste?"...

Trebuie sa continui seria de similitudini intre dragoste si razboi. Luptam precum iubim, luptam pentru ca iubim, dar pana la urma linia intre dragoste si razboi este extrem de subtire si fragila.

Revin la intrebarea: cand am trecut de la ceva pur fizic la ceva mental/sentimenal? "De data asta nu mai fugi" mi-a spus, iar eu nu aveam replica. Imi citise gandurile, si ma simteam dezgolita, transparenta, cu toate ca ma asteptasem sa accepte inca o data ca fiind doar o scapare, o noapte, nimic mai mult.
N-am fugit, din contra, o saptamana am trait cu sex si orange-vodka. Initial mi-am spus "orice minune tine trei zile", si-n a treia zi de nesomn cu tot cu minunea ce promitea sa tina am dat pe gat 3 pahare de vodka cu suc de portocale mai mult ca sa adorm...fara sa gandesc. De fapt cam asta e tot ce spuneam : "nu vreau sa gandesc!" Am renuntat treptat, de buna voie la functiile mele cerebrale, la constiinta, la orice urma de inteligenta care m-ar fi pus in tema cu ceea ce mi se intampla.
Ramasesem cu un dram de simt al responsabilitatii care imi dicta ca nu am voie sa ma implic mai mult decat o facusem deja. "Nu te implica, te vei complica". Aiurea! Ma balansam cu eleganta pe o muchie de cutit, si-mi placea fiecare strop de adrenalina care-mi pulsa neincetat prin vene.
Ceea ce gustasem cu ceva timp in urma se manifesta acum zi dupa zi, fara incetare. Nu aveam nevoie nici de hrana, nici de tigari, nici de oameni, nici de job, ne hraneam din energiile noastre cu o sete vampirica. Ma speriam foarte tare in scurtele momente de luciditate si intrebam "cand o sa ne eupizam?". Mi-era teama ca avalansa cu cat are viteza mai mare cu atat e mai puternica...
"vreau sa te invat sa iubesti" mi-a spus.
Cuvinte precum "iubire", incredere", "puzzle" mi se pareau atunci dulcegarii din filme. Imi condussem viata dupa anumite principii, bine gravate in creier, nimic nu ma contrazisese, si nu aveam de gand sa ma las corupta.
Oamenii din jur mi-au spus ca radiez. Nu ca i-as fi ascultat vreodata. Aveam propriul nostru univers in care ne baricadasem cu buna stiinta pentru ca eram suficienta hrana,aer,apa unul pentru celalalt. Nu am fi irosit nici cuvinte pentru cei din jur. Adoram sa fim izolati si sa ne inchinam la propria fericire. Mie imi era totus teama. Iar aveam acel sentiment, ca-mi fur, zile, saptamani de viata.
Cu aceiasi precizie chirurgicala am ajuns sa tanjesc dupa dulcegarii. Isi faceau efectul ca un drog. Daca nu ma injectam la timp cu doza de fericire intram in sevraj. Daca mintea mea intra in contact cu realitatea mi se parea urata, gri, rece, si ma ascundeam sub plapuma in bratele care ma cuprindeau perfect.
N-a trecut mult timp pana imposibilul a devenit posibil,natural, firesc, primul "te iubesc" mi-a iesit, mi-a scapat, m-am simtit eliberata, satisfacuta ca l-am spus. De aici totul devenea posibil.
Ma simteam ca un invatacel care absolvise. Invatasem sa iubesc! Eram de fapt dependenta.
Personalitate, orgoliu, intimitate, vointa, ratiune, oameni, ramasesera cuvinte asternute pe bloguri, prin caietele vechi de poezii, acum existau doar sentimente, hrana, nevoie de noi.
Acel noi a luat nastere, maternitatea fiind sufletul meu, l-am hranit cu mine, i-am dat viata, el a fost samanta, rodul, si aproape cu chinurile facerii l-am rostit: NOI.

Consideram ca pana atunci traisem si respirasem doar ura. Asta stiam cel mai bine sa fac, opusul iubirii...
Un fragment de secunda, cateva pagini de carte "luni de fiere" a lui P. Bruckner mi-au disecat memoria si m-au facut sa traiesc, sa accept subit ca de la dragoste la ura, nu e decat un pas. Ura poate sa uneasca oamenii mult mai puternic decat dragostea...
si urma sa aflu acest lucru prin fiecare por al meu, pe fiecare milimetru de piele sarutat adineaori cu cea mai mare pasiune...
(to be continued)