Dezbracata

De ce avem impresia noi, oamenii, ca increderea ne face vulnerabili? Ca a fi complet dezbracat de ganduri in fata unui alt om ii confera respectivului (respectivei) o putere asupra noastra? Sa fie totul la nivel de perceptie? Sa fie un mecanism de auto-aparare?
Sau, pur si simplu avem nevoie de oameni in fata carora sa fim complet confortabili cu tot ceea ce gandim si ce suntem.
Eu cred ca reusim sa avem genul acesta de deschidere totala DOAR in fata oamenilor despre care suntem 100% siguri ca n-ar putea niciodata sa ne raneasca. Cumva, in subconstient iubim acest fenomen: a fi vulnerabil complet si totusi fara nicio amenintare reala din partea interlocutorului.
Eu sunt un om foarte deschis (si din ce in ce mai deschis) si mi-am dezvoltat o competitie cu sinele in a fi sincera, mereu, indiferent de situatie. Asa ma validez eu in oglinda.
Asadar, in fata oamenilor cu care interactionez voi spune mereu tot ceea ce gandesc si nu voi avea inhibitii. Asta pentru ca nu-mi pasa si nu ma sperie prejudecatile celor din jurul meu.
De-a lungul timpului a persistat o intrebare printre cititorii blogului meu: "Nu ti-e teama sa fii atat de deschisa pe blog?".  Evident ca rad si dau acelasi raspuns de fiecare data "Crezi sincer ca ar putea cineva sa ma cunoasca doar citindu-mi blogul?"
Totusi, cu toate ca as putea participa la un maraton de trancanit fara oprire, exista (chiar exista) anumite momente in care tacerea mea are valoarea ei. Aici intervine increderea. Si vulnerabilitatea. Cand tacerea iti este inteleasa :)
Cel mai placut dintre sentimente.

Paradoxal mi se pare faptul ca...in general oamenii puternici sunt cei ce-au suferit mult. Si, desi au o oarecare imunitate la durere, acesti oameni (printre care ma numar si eu) se considera extrem de vulnerabili in a fi dezbracati complet de ganduri in fata cuiva.
Pentru ca oricine poate sa-mi citeasca si chiar sa-mi memoreze blogul, fara a reusi catusi de putin sa ma cunoasca, va marturisesc ca-mi este dor de confortul de-a sta dezbracata de ganduri in fata cuiva.
Imi este dor sa tac, dar sa fiu inteleasa. Imi este dor sa mi se ofere, fara ca eu sa cer, sa mi se spuna, fara ca eu sa intreb si sa fiu cunoscuta, fara sa trebuiasca sa vorbesc despre mine.

Avem cu totii o latura extrem de personala pe care odata ce-o expunem, n-o mai putem ascunde. De fapt, de asta cred eu ca suferim sau ne consideram tradati post-relatii. Pentru ca am aratat ceva din noi si acel CEVA nu poate fi luat inapoi. Restul...se cumpara...se imparte, se risipeste. Ceva-ul pe care l-ai dat (de obicei prin cuvinte si gesturi) ramane bun dat. Sa zicem (metaforic) ca vorbim despre cifrul spre mintea/sufletul nostru. Sau...ca sa nu incerc sa separ rationalul de emotional, vulnerabilitatea impletita cu increderea, ratiunea, amestecata cu sufletul, acestea sunt "daruite" atunci cand ii permiti interlocutorului acces nelimitat in tine.
Dar, nu despre asta voiam eu sa dezbat aici, in scris.
Spuneam despre mine ca sunt un om care acorda incredere neconditionata pana la proba contrarie. Cred totusi ca este o afirmatie superficiala. Am oamenii mei, cei in care am incredere, mai sunt si cei ce au incredere in mine. Am chiar si oameni in fata carora nu mi-e teama ca apar vulnerabila, dezbracata de ganduri. E drept, nu-s multi.
Nu vreau sa fiu o carte deschisa, desi am sa-ti raspund oricarei intrebari cat mai sincer posibil. Nici nu-mi plac incercarile de-a fi citita printre randuri, sau chiar pe diagonala.

Sa zicem ca, prin scrierea acestui articol, am incercat sa-mi amintesc de mine, vulnerabila, dezbracata si asa mai departe. Sau poate am incercat sa separ increderea unui conversatii deschise de increderea pe care o ai atunci cand pur si simplu stii ca esti in siguranta, acolo, in mintea cuiva. Sau...poate am incercat sa caut sa identific daca mai exista teama in mine.

De cate ori vorbesc cu mama la telefon, stie, de la primul "alo" care este starea mea de spirit. Da, asta-mi place.