Vindecare si nesimtire

De curand am avut "revelatia" asta, vorbind cu o prietena despre experiente trecute si cum ne ridicam noi oamenii dupa un esec.
I-am spus prietenei mele (si pe masura ce-am spus-o am si constientizat-o) ca problema dupa o despartire nu e sa ne vindecam (sau sa trecem mai departe) ci sa reusim sa simtim din nou, ca niste oameni normali.
Vindecarea este inevitabila, timpul trece oricum, vine acel "maine" in care "e mai bine" si tot asa.
Ramanem insa handicapati emotional :) Dragut nu?
Nu ca n-am fi capabili sa ne emotionam, sa ne atasam, sa fim chiar si indragostiti...insa in tot procesul acesta de "vindecare" ai nevoie cumva sa te imunizezi de sentimente.
Ori, daca iti tratezi propriile sentimente ca si cum ar fi microbul aducator de moarte, cum ai putea sa mai dai voie stomacului tau sa fie invadat de fluturi?
Din nou, daca vreun fluturas mititel se strecoarca inauntru-ti, cum faci sa-l incurajezi sa ramana, sa faca pui?

Sau, pur si simplu, pe masura ce trece timpul trebuie sa ne auto-educam sa devenim din ce in ce mai rationali, mai sceptici si sa iubim matematic? Sau...sa nu iubim deloc, oricum dragostea este oarba.
Haideti sa traim momentele frumoase, sa le savuram intensitatea, dar, cand simtim ceva mai mult decat "ar fi normal" sa dam bir cu fugitii.
Americanii zic ca "no pain, no gain". Adica...nu te doare, nu te atinge.
Ne lovim de atatia si atatia oameni, unora le dam voie sa poposeasca in viata noastra, s-o invadeze, s-o inveseleasca (vorbim de exemplele pozitive, nu de greselile dureroase) insa devenim a naibii de complicati cand vine vorba despre ceva incredibil de simplu, cum e iubirea. Pe aia ori o simti, ori nu o simti. N-ai cum s-o simti putin.
Bun, dar noi, oamenii cu minte multa si tone de carti ingerate, stim cum sa facem din acest sentiment cel mai complex aspect. Din "iubire" ne complicam vietile, luam decizii gresite, ne abandonam personalitatea, ne grabim sau ne pierdem rabdarea, ne complacem in relatii care n-au niciun viitor sau ajungem sa distrugem emotional alti oameni care ne-au impartasit "iubirea".
Culmea cum acest "te iubesc" ajunge sa genereze mai multa ura decat un razboi mondial.
Ok si am stabilit ca vindecarea in urma maladiei numita "iubire" este posibila. Am iubit, am urat, ne-am vindecat. Acum ce facem? Mergem pe acelasi drum sau ne aruncam sufletul pe geam si ne tatuam pe mana "I have no soul" ? (aluzia a fost intentionata, NU mi-ati descifrat inca tatuajul, nu va bucurati)

Deocamdata singura mea concluzie este tot americanizata: "Go with the flow". Nu e un traseu batut in cuie sa ma ghidez "dupa cum bate vantul" dar macar de data asta pot spune ca am instinctul ceva mai antrenat.
Cred c-am mai spus-o pe asta, dar o iubesc (precum si momentul genial in care mi-a venit prima oara in minte). "Prefer un viitor complet necunoscut unuia stiut pe dinafara"

P.S. Bratara e inca la mana :)