Toate-s vechi și noi sunt toate

Poate mi-o fi crescut nivelul estrogenului, poate m-a ajuns oboseala mersului pe jos – alături de ceilalți sataniști – sau, poate pur și simplu mintea mea încă refuză să admită ca 32 de oameni au plecat atât de nedrept dintre noi și alți peste 100 se luptă să trăiască.

Acesta nu (mai) este un text revoluționar. Scriu pentru mine și pentru sufletul meu, așa cum am făcut-o mereu. Acum mi-e bine și aș vrea să memorez sentimentul acesta și să-l retrăiesc de câte ori recitesc.

Am fost un suflet neliniștit de când mă știu. Am disecat, am întrebat, am subestimat și am supra-apreciat. Ca mai toți dintre noi. La 17 ani m-as fi aruncat de bună-voie într-un cazan cu smoală, doar-doar să fiu mai aproape de versurile trupei mele preferate. La 23 mi-am tatuat simbolul albumului lor pe spinare. Ca să-i simt în mine mereu. Negrii și gotici, macabrii și sataniști.

Aiurea! Pentru toate formele în care omul a ajuns să se exprime există admiratori și dezaprobatori. Că...așa-i în lume. Place sau nu place. Război sau pace.

Mi-au trebuit 28 de ani să ajung să mă suport și încă vreo doi să ajung să mă cunosc. Câteodată mă plac, câteodată nu, iară zic, asta-i normalitatea.

Pur și simplu refuzăm să înțelegem miracolul celulei vii. Al vieții adică. Că deh, dacă nu se vede cu ochiul liber de unde începe totul, sigur e ceva mistic la mijloc. Nu e bă nimic mistic, e fizică și matematică și biologie și evoluție. Dar...cum-necum, ne-au trebuit milioane de ani să avem habar cât de complexe sunt creaturile vii. Și...pentru că omul n-a fost niciodată o creatură răbdătoare...a preferat să n-aștepte știința să-și spună cuvântul și să dea un nume acestui miracol al vieții: divinitate. Iar apoi poetul și filozoful și romanticul au contribuit la povestea asta cu: destin, scop, suflet pereche, karma, soartă, speranță și așa mai departe. Ați prins ideea. Totul a devenit o poveste magică și toți am început să căutăm inorogul de-i zice fericire.

Aveam vreo...4-5 ani când am furat toporul bunică-mii din lemnărie (kamikaze, știu) și-am zis că tai și io niște urzici. (bine că n-am găsit secera). Și-am găsit o broască mare, verde. Și voiam să-i văd inima, să văd dacă e vie. Așa că am pus mâna pe topor și-am crăpat-o în două. Jumătate de broască a sărit cât-colo, cealaltă jumătate a rămas inertă, pe pământ. Mi-am uitat motivul disecției și-am început să caut jumătatea de broască ce sărise în iarbă. N-am găsit-o. Și asta m-a întristat teribil. Eram convinsă că dacă pun cele două jumătăți de broască una lângă cealaltă, creatura revine la viață. Mult timp – în infantilitatea vârstei – m-a măcinat dilema asta. Unde-i jumătate de broască ? Ba chiar, într-o încercare a minții mele de a-mi consola conștiința, mi-am zis că jumătatea a fugit. A evadat.

Ce vreau să spun cu această poveste plină de tâlc? În cazul în care nu v-ați prins deja: viața e vie, moartea e moartă. Sentimentele și amintirile, întrebările și procesele de conștiință rămân. Mintea noastră naște idei care mai de care pentru a da un sens (cat mai acceptabil) faptelor noastre. Așa cum stomacul îți digeră (greu sau mai greu) chiar și mâncarea proastă sau stricată, la fel și mintea îți creează căi și sisteme de protecție pentru a te imuniza de traume. Mintea e vie, o celulă, ok, mai multe, mai complexe, dar...tot aia e.

Și acum, să ne întoarcem la partea de mai sus, aia cu estrogenul, adică suflet, mai pe înțelesul tuturor. Ni se vor întâmpla tot felul de lucruri și vom avea milioane de revelații în această călătorie vie. Ne va lua timp să invățăm ce e pacea cu sinele sau poate nu vom ști niciodată. Asta înseamnă să trăiești, să simți, să fii om.

Nu există o soluție general valabilă și nici o rețetă după toate gusturile. Avem totuși o armă secretă, construită de milioane de ani de către toți cei ce-au fost întaintea noastră: instinctul. Al unora e să lupte, al unora e să fugă, al unora e agresiv și-al altora e precaut. Dacă știm cum să armonizăm buna funcționare a instinctului, a minții și a sufletului ne putem numi norocoși. Cam asta înseamnă fericirea.

Însă viața e imprevizibilă. Și-atunci ar fi bine să ne grabim, să tragem nițel de noi, să nu așteptăm ploaia de miracole. Miracolele suntem noi, eu, tu voi, fiecare. Fericirea e suiectivă, trebuie doar să vrei să o vezi.

Închei cu un clișeu, că deh, meseria mă obligă să am după cuprins și-o încheiere: ni se întâmplă de toate, atitudinea le triază. A mea vreau să fie pozitivă.

Cu viteză înainte

În ultima perioadă mi-a fost greu să îmi stabilesc un subiect pe care aș vrea să îl dezbat. Îmi doresc foarte mult să rămân conectată la acest jurnal virtual pentru că este o formă de auto-terapie care funcționează. Dacă privesc articolele scrise în 2008 si cele de anul acesta...diferența este copleșitoare. Parcă ar fi fost scrise de două persoane diferite.
Evident, în toți anii sesizez mici diferențe. În 2009 o explozie de emoții, în 2010 și 2011 o detașare oarecum apatică, în 2012 reies tendințe depresive iar în 2013 totul este confuz și incoerent.
Desigur, jurnalul este o exprimare emoțională a mea. Trăirile mele codate în cuvinte. Indiferent ce articol aleg mă propulsează exact în starea de spirit pe care o aveam atunci când l-am scris.
Din 2014 am început să îmi focusez atenția mai mult pe ce fac decât pe ce simt. Am început să aloc încredere raționalului și să țin emoționalul în frâu.
M-am simțit de multe ori de parcă aș fi fost bolnavă. Am fost în repetate rânduri convinsă că sufăr de tulburări bipolare pentru că aveam senzația vie că înmagazinez două persoane inăuntrul meu. Una extrem de sensibilă și alta extrem de dură. Iar eu voiam un echilibru.
Echilibrul de care azi mă simt destul de aproape. Daaaar....care nu este atât de intrigant.
Partea mea sensibilă era ca o telenovelă siropoasă care - de bine de rău - își are adepții ei. Partea dură era ca un SF controversat, iarăși, înțeles de o anumită categorie de oameni.
Iar echilibrul ar presupune să pot cumva să-mi gestionez proporțiile și să am "din toate câte puțin".
Să nu credeți că setea pentru auto-cunoaștere ajunge la vreo sațietate. Cu cât știm mai multe, cu atât vrem să știm și mai multe sau se nasc noi întrebări.
Totuși, în fiecare zi pot să îmi explic mai multe lucruri. Să mă înțeleg pe mine, cea de ieri.
Normal că nu îmi dorec să rămân ancorată în trecut și să îl analizez la infinit. Îmi doresc să pot gestiona bine prezentul și să știu totuși să mă bucur de imprevizibilitatea viitorului.
Vedeți? Dorințele ni se schimbă. Pe măsură ce ne schimbăm și noi.

Dacă până de curând aveam o lejeritate în a sfătui oamenii dragi sau oamenii care pur și simplu mă abordau pentru asta... acum nu mă mai simt confortabil să fac asta. Cu cât îmi explic mai multe lucruri, cu atât mă simt mai mică și incapabilă să consiliez pe cineva. Cu cât învăț mai multe, cu atât simt că sunt lucruri mai multe și mai complexe de înțeles. Simplitatea e complexa, adevărul e infinit, asta dacă sunteți amatori de metafore.
Cred că acesta este motivul pentru care o comedie romantică are mai mult succes versus un documentar științific. Cu cât oamenii se regăsesc și își identifică mai ușor sentimentele, cu atât le este mai ușor să se poziționeze într-un anumit loc, fie că vorbim despre clasa socială, fie că vorbim despre planurile de viitor.

Am ajuns la o concluzie...mi-e și greu să o...formulez. Da, am avut (până acum) o viața interesantă. Multe experiențe ieșite din comun, m-am diferențiat puțin de oamenii din jurul meu. Am ars etape și am trăit intens. Daaaaaar - cu toate cele trăite și "dansate" până acum, sunt de părere că aproape nimic din ce-am făcut n-a fost ce am vrut de fapt să fac. M-am concentrat extrem-extrem de mult pe lecții învățate din greșeli. Am fost mândră de toate episoadele mele de căzut/ridicat din cenușă. Muuult focus pe metaforă, prea puțin focus pe evoluție. Așa văd eu acum situația. Am evoluat din reflex. Norocul meu este că am reflexe bune. Mă descurc minunat în situații limită. Dar de ce să aștept aceste situații și să le consider singurele propulsoare?

Habar n-am, poate este o concluzie de moment, o faimoasă auto-contrazicere. Mă simt ca și cum tot ce am învățat și trăit până acum n-ar fi fost altceva decât chestiile elementare: să mă hrănesc și să supraviețuiesc. Și m-am mândrit că ce? Că sunt vie? Că am potențial?

Nu sunt dezamăgită de mine, nu este un articol trist. Încerc să-mi atrag eu, mie, atenția...Încerc să dau o nouă direcție acestui blog.

Încerc :)

Vindecare si nesimtire

De curand am avut "revelatia" asta, vorbind cu o prietena despre experiente trecute si cum ne ridicam noi oamenii dupa un esec.
I-am spus prietenei mele (si pe masura ce-am spus-o am si constientizat-o) ca problema dupa o despartire nu e sa ne vindecam (sau sa trecem mai departe) ci sa reusim sa simtim din nou, ca niste oameni normali.
Vindecarea este inevitabila, timpul trece oricum, vine acel "maine" in care "e mai bine" si tot asa.
Ramanem insa handicapati emotional :) Dragut nu?
Nu ca n-am fi capabili sa ne emotionam, sa ne atasam, sa fim chiar si indragostiti...insa in tot procesul acesta de "vindecare" ai nevoie cumva sa te imunizezi de sentimente.
Ori, daca iti tratezi propriile sentimente ca si cum ar fi microbul aducator de moarte, cum ai putea sa mai dai voie stomacului tau sa fie invadat de fluturi?
Din nou, daca vreun fluturas mititel se strecoarca inauntru-ti, cum faci sa-l incurajezi sa ramana, sa faca pui?

Sau, pur si simplu, pe masura ce trece timpul trebuie sa ne auto-educam sa devenim din ce in ce mai rationali, mai sceptici si sa iubim matematic? Sau...sa nu iubim deloc, oricum dragostea este oarba.
Haideti sa traim momentele frumoase, sa le savuram intensitatea, dar, cand simtim ceva mai mult decat "ar fi normal" sa dam bir cu fugitii.
Americanii zic ca "no pain, no gain". Adica...nu te doare, nu te atinge.
Ne lovim de atatia si atatia oameni, unora le dam voie sa poposeasca in viata noastra, s-o invadeze, s-o inveseleasca (vorbim de exemplele pozitive, nu de greselile dureroase) insa devenim a naibii de complicati cand vine vorba despre ceva incredibil de simplu, cum e iubirea. Pe aia ori o simti, ori nu o simti. N-ai cum s-o simti putin.
Bun, dar noi, oamenii cu minte multa si tone de carti ingerate, stim cum sa facem din acest sentiment cel mai complex aspect. Din "iubire" ne complicam vietile, luam decizii gresite, ne abandonam personalitatea, ne grabim sau ne pierdem rabdarea, ne complacem in relatii care n-au niciun viitor sau ajungem sa distrugem emotional alti oameni care ne-au impartasit "iubirea".
Culmea cum acest "te iubesc" ajunge sa genereze mai multa ura decat un razboi mondial.
Ok si am stabilit ca vindecarea in urma maladiei numita "iubire" este posibila. Am iubit, am urat, ne-am vindecat. Acum ce facem? Mergem pe acelasi drum sau ne aruncam sufletul pe geam si ne tatuam pe mana "I have no soul" ? (aluzia a fost intentionata, NU mi-ati descifrat inca tatuajul, nu va bucurati)

Deocamdata singura mea concluzie este tot americanizata: "Go with the flow". Nu e un traseu batut in cuie sa ma ghidez "dupa cum bate vantul" dar macar de data asta pot spune ca am instinctul ceva mai antrenat.
Cred c-am mai spus-o pe asta, dar o iubesc (precum si momentul genial in care mi-a venit prima oara in minte). "Prefer un viitor complet necunoscut unuia stiut pe dinafara"

P.S. Bratara e inca la mana :)

Fericit sau nu, Craciunul se intampla

Au inceput sa curga in valuri pozele cu brazi impodobiti,cozonaci, urari care mai de care, luminite, Mosi Craciuni si multi-multi-multi reni cu nasuri rosii.
In seara asta, in drum spre casa am vazut zeci de balcoane impodobite cu luminite colorate, iar la iesirea din metrou se inghesuiau vanzatorii ambulanti cu tot-ce-ti-trece-prin-minte via Dragonul Rosu, via China.
Cand am ajuns acasa mi-am dat seama ca anul asta nici n-am scos decoratiunile de Craciun din cutiile lor. In frigider ma asteaptau "traditionalele" fructe de avocado, un iaurt cu capsune, un suc de mere si niste Camembert...
E primul an in care mi-am epuizat "spiritul" Craciunului in felicitarile pline de "magie si suflet" scrise pentru clientii agentiei. In ultimele doua saptamani am scris atat de mult despre Craciun incat acum, pe ultima suta de metri, faceam eforturi sa-mi pastrez renii calmi si Mosii veseli.
N-o sa fiu eu Grinch, degeaba va asteptati la asta. E drept, mi-e ciuda pe mine, privind in urma la anii trecuti in care am fost capabila sa animez atatea si atatea situatii cu si despre Craciun.
Anul acesta aleg sa fiu Elvetia :) Neutra dragii mei.
Craciunul...ei bine il declar o victima colaterala.
Cand eram mica...ii scriam Mosului ca prefer sa nu-mi aduca niciun cadou decat sa-mi aduca un cadoul pe care nu l-am cerut. Iar acum, prefer sa nu simt deloc Craciunul decat sa-l simt superficial.

Si, cum nu fac parte nici din categoria gospodinelor care isi decoreaza salata boeuf cu oameni de zapada din jumatati de ou, dar nici din categoria hipsterilor care "traiesc magia" etalandu-si "fashionul" prin mizeria din Cetrul Istoric al Bucurestiului...nu-mi ramane altceva de facut decat sa ...las lucrurile sa se intample.

Totusi, n-am sa va trimit sms-uri cu "praf de magie" si nici n-am sa va raspund la ale voastre. Fericirea din spatele Craciunului n-are nicio legatura cu aproape nimic din ceea ce traim (traiam/traiti) noi astazi.

Eu inca mai sper ca fiecare dintre voi/noi/ei/ele vom avea cateva "revelatii" (asa-mi numesc eu mai nou ideile bune si trairile profunde) pro-sarbatori.
Daca aveti cu cine sa va pierdeti timpul in vacanta de iarna e perfect :) Daca nu...nu se stie niciodata ce v-aduce Mosul :)
Vedeti? Cine-a zis ca mi-am pierdut Craciunul din suflet?

Un motiv, un anotimp sau chiar o vesnicie

In engleza suna mai bine: people come into your life for a reason, a season or a lifetime.
Oamenii intra in viata ta dintr-un motiv anume, avand un scop anume, pentru o perioada determinata sau pentru tot restul vietii. Dar...am mai zis-o pe asta nu-i asa?
Si probabil am sa o repet de fiecare data cand oameni noi vor intra sau vor fi in trecere prin viata mea.
Categoria "pentru tot restul vietii" e ca un club exclusivist :) Nu intra oricine si..scapa cine poate :) Dar, nu vorbim despre ei acum.
Nici despre sezonieri nu vorbim. Oamenii de-o vara au farmecul lor. Imparti o bere, spargi un val, dansezi pe mese, razi cu pofta la un foc de tabara... Oamenii "de sezon"  trebuie savurati din plin :) Sunt frumosi, amuzanti, energici...sunt oamenii momentului. Momentele trebuie traite, nu justificate.

Oamenii care intra in viata noastra ...dintr-un motiv anume sau cu un scop precis. Pe acestia ii consider cei mai intriganti. Vrem nu vrem, trebuie sa interactionam. Partea dificila vine atunci cand suntem nevoiti sa identificam motivul.
Uneori motivul apare ca o revelatie, iti dai seama clar ca nu te-ai fi gandit niciodata la aspectul Acela inainte ca Omul sa apara in viata ta. Chiar si oamenii de sezon au motivele lor. Mai mici, mai putin importante...insa exista.
Oamenii cu care ne intersectam clar pentru a Intelege ceva-ul...sunt insa mai speciali. Poate si eu am fost la un moment dat omul trimis cu "un motiv" . Nu vreau sa sune mistic. Stiu ca doar existand in viata cuiva am fost motivul pentru care a inteles ca.../a invatat sa... /a reusit sa.../a realizat ca...

Ei bine, dupa cele trei puncte de suspensie de mai sus va las sa completati orice. Un singur sfat: nu judecati. Raspundeti cu calm, raspundeti sincer, raspundeti fara sa iubiti sau sa urati, fara sa cautati complexitatea unui raspuns.

Doar intelegand cu adevarat acest motiv sau acest scop putem sa facem ceva. Oamenii acestia au menirea de-a ne pune cumva in oglinda prezentandu-ne si o alta...optiune vestimentara (sa zicem asa, metaforic).
"La asta nu m-am gandit pana acum. Imi vine chiar bine"

E adevarat ca unii au sarcina mai grea de a-ti arata ca poti sa mai... sau ca stii sa mai... sau vrei sa mai...
Dar, atata timp cat exista resurse...eu cred ca e de bine :)

Zambim. Multumim. Invatam