Încă puțin până la încă puțin

Ufff, mai e puțin. Dacă e s-o gândesc la scară largă...au trecut aproape 9 luni într-o bătaie de gene. Dacă e s-o cuget în moleculă...am simțit fiecare secundă ca un ac de tatuaj intrând în pielea mea repede, precis și ușor dureros. 60 de ace în fiecare minut. Și-mi plac tatuajele, și-mi place senzația aceea pe care o lasă tușul când se contopește cu pielea ta scriind o nouă poveste veșnică. Dar spre final parcă tot ce simți e durere și amorțeală. Abia aștepți să-ți porți în piele povestea, abia aștepți să-ți privești în oglindă odrasla din tuș. Dar doare. Ustură.

Așa și cu mine, acum. O fi natura de vină. Găsește ea o cale să ne facă să privim totul ca fiind firesc. Acum natura încearcă să mă convingă să-mi îmbrățișez teama de naștere. Teama irațională evident.

A fost frumos să simt o viață crescând în mine. Interesant mai degrabă. Este și un dram de magie, nu neg, cu tot scepticismul meu. A fost printre cele mai interesante perioade pe care mi-a fost dat să o trăiesc. Nu e totul știință și matematică așa cum credeam. Dar nici n-am încă vreo defniție pentru ceea ce simt. Și spiritualitatea care mi-a rămas ascunsă-n suflet e pentru mine și atât. N-o voi dezbate nicidecum aici și nu acum.

Eu, personal, am simțit că fac un efort continuu. Nu mă simt deloc specială, mă simt obosită. Nu pot spune că ”m-am sacrificat” ci că mi-am recalculat prioritățile și mi-am ascultat corpul. Corpul meu a cerut răsfăț, iubire și odihnă. Corpul meu obișnuit cu ambiții și mini-tortură s-a trezit deodată funcționând caritabil pentru o chestie pe care încă nu o percepe altfel decât o povară. Corpului meu îi plăceau hainele mulate excesiv și privirile lungi. Corpului meu îi plăcea să alunece într-o lene completă și într-un somn egoist. A dispărut și lenea, a dispărut și somnul. Despre haine, n-are rost să mai vorbim.

Totuși, am și câștigat. Am câștigat putere. Rezistență. Am câștigat capacitatea de a observa și de a avea răbdare. Infinit mai multă decât aveam. Am câștigat independența față de lumea ce mă ținea prizoniera aparențelor. Am câștigat bunătate, sensibilitate și suflet. Dar sunt niște rezerve cifrate pe care, deși le am, nu le pot consuma oricum. Am dezvoltat în particular o sensibilitate pentru animale. Sunt extrem de sensibilă în a vedea animale în suferință. Și înainte eram, dar acum efectiv mă sfâșie orice are de-a face cu animanele abandonate sau chinuite. Am câștigat înțelegere față de cei ce în alte situații ar fi beneficiat din partea mea doar de critică.

În fine, îmi notez ideile și gândurile în speranța că voi rămâne cu ele aici dacă memoria va alege să mi le șteargă. Sunt același om și totuși diferit. Îmi plac aceleași lucruri și totuși nu mă mai simt legată decât de câteva chestii bine definite. Am RE-definit noțiunea de prietenie. Și am descoperit că mă tem totuși de ceva. Cam astea sunt revelațiile ultimei sute de metri.

Mi-am propus să mă odihnesc în următoarele săptămâni. Săptămâni, da, căci atât mi-au mai rămas în formula curentă de cuplu plus motan mult-iubit. Mi-am propus să meditez, să dorm, să fac băi lungi și răcoroase și să citesc. Nu simt nevoia de altceva. DAR am învățat ca nu tot ceea ce îți propui îți și iese. Așa suntem noi, oamenii. Avem nevoie să ne încălcăm cuvântul pentru a ne dovedi umanitatea. Pentru a contesta matematica existenței.

Așadar mai vedem ce-mi iese din ce mi-am propus. Să ne citim cu bine!

Hai, curaj!

Aș vrea să-mi iasă un articol frumos despre "oamenii stricați la cap", aș vrea să îmi pot exorciza și ultimii demoni, aș vrea să-mi pot analiza psihologic diminețile alea în care, fără niciun avertisment, nu mai sunt eu.

În "luptă" există două tehnici de manipulare a fricii: ori o înfrunți, dai piept cu fobiile tale și fie ce-o fi, ori...îți ignori pur și simplu fobiile sau fricile.
În cazul luptei există posibilitatea ca, după infruntarea fricilor, rănile să fie semnificative iar în cazul ignoranței, de cele mai multe ori riști să REgăsești demonii exact acolo unde i-ai lăsat.
Așadar, oricum o iei...ți-o iei.
Eu am ales câte puțin din ambele. De obicei îmi ignor temerile până reușesc să le iau la trântă. Sau...până adun suficient de multe argumente ca să-mi dobor frica rațional.
Nevoia de-a aparține, nu la modul posesiv, ci la modul instinctiv, nevoia de a simți că există cineva care-ți dă un sentiment de siguranță, nu dispare niciodata din noi. Îmi aduc aminte, acum puțină vreme, după câteva zile incredibile cu soare, plimbări prin țară, liniște și zen... am ajuns acasă. Și, deși îmi iubesc casa, e colțul meu de rai, de cum m-am văzut singură, cu bagajele în jur...m-a cuprins panica. Am recunoscut imediat simptomele, respirație incontrolabilă, agitație inexplicabilă și un sentiment de abandon foarte puternic.

Eu sunt totuși o norocoasă, am reușit să îmi identific foarte bine stările, să știu exact cum trebuie să procedez și cu cine să vorbesc. În plus, am oamenii mei, aceeia care sunt ACOLO când vine vorba despre telefonul acela. E o regulă nescrisă: "Lăcrămioara! Spune-mi că sunt proastă!" Și o ador. Pentru ca ea știe întotdeauna ce să-mi spună ca să mă liniștească. Și nu doar ea :)
Uite așa îmi dovedesc eu mie că sunt un animal sociabil. Contrar tuturor convingerilor mele anterioare. Deci...peștera de pustnic mai are de așteptat.
Fricile însă, încă îmi dau târcoale.

Se tot adună lecții, se tot adună victorii și întreg procesul de...trai devine o chestie manevrabilă. Controlabilă nu cred că va fi niciodată. Și, sincer, nici nu-mi (mai) doresc controlul. Am așteptat prea mult imprevizibilul, am visat prea mult că viitorul mă va surprinde cu lucruri plăcute.
Acum e cazul să le trăiesc, să le iau așa cum vin. Și vin. Nu neaparat când bat eu nervoasă din picior, dar, de cele mai multe ori când sunt pregătită să le primesc.

Iar acum, pe măsură ce înțeleg că nu sunt o rază de soare și nici un curcubeu colorat, ci un om printre oameni, demonii care-mi pun piedică reușesc doar să mă încetinească, nu și să mă oprească.

Așa că-l las pe "dacă...?" și pe  "oare...?" să atârne în necunoscut până se plictisesc. Întotdeauna vine mâinele care, cum necum, e mai bun.

După ?

În timpul bătăliilor personale scopul principal este să îţi învingi demonii, să-ţi depăşeşti fricile, să te vindeci şi să mergi mai departe.
Ok, să zicem că mi-e familiară psihologia asta :) Daaaarrrr, ce naiba faci după?
Ţi-ai atins scopul, ţi-ai subjugat demonii, frica nu mai face parte din tine, cât despre vindecare, te simţi de parcă ţi-au crescut două perechi de aripi :)

Şi te uiţi în oglindă (narcisisto)...şi te simţi atât de confortabil cu noul tu încât ai senzaţia că orice e posibil. Şi chiar e!
Îmi aduc aminte, undeva în adolescenţa mea, după o perioadă de lungi restricţii şi "n-ai voie acolo" sau "nu trebuie să faci aia", când tata mi-a spus că am voie să fac "orice mă taie pe mine tărtăcuţa". Am intrat în panică. Adică...totul părea ATÂT de atractiv când îmi era interzis, încât, odată obţinută libertatea supremă...nu ştiam ce să mă fac cu ea :)

Acum nu mai vorbim însă despre libertate, sunt un cal nărăvaş, e clar că nu-mi place căpăstrul :) Acum vorbim despre omul care a învăţat clar să deosebească eşecul de succes, omul care simte că a renăscut din propria cenuşă, omul care se simte mai puternic ca niciodată şi totuşi...tânjeşte să fie puţin vulnerabil.

Mintea-mi deosebeşte raţional toate simţirile şi încearcă să analizeze oportunităţile. Am depăşit etapa curiozităţilor, mai mult, pot deduce care sunt riscurile. Am depăşit etapa îndrăgostitului orbeşte şi a prostiei din timpul pasiunilor de câte un sezon. Am depăşit etapa în care credeam în poveştile cu happy end şi a dăruitului total şi necondiţionat. 
Am depăşit chiar şi etapa în care credeam că e mai bine să NU, orice. Şi mă simt ca-n versurile Depeche Mode - Newborn :
"I'm not born again
I have never lived at all
I've opened up my eyes
Now I hear the world talking
Opened up my eyes
I've just started walking"

Deschid ochii leneş, mă uit la soarele ce-mi zâmbeşte prin geam şi zâmbesc. Îmi vine să o iau la fugă, să ţip cât ma ţin plămânii că sunt vie. Dar, mai există o altă Cristina, o cam ignor eu, însă ea tot apare din când în când în oglindă. Se uită la mine cu un ochi critic, mă analizează precis-precis, milimetru cu milimetru, îmi digeră rapid toate cugetările şi-mi spune pe un ton neutru : "Mai abţine-te!"

De moment

Cred eu, ca de fapt, ne scaldam intr-o confuzie totala cu rare momente de luciditate...
E de fapt norocul chiorului ca uneori luam decizii bune...
Pur si simplu mergem pe "franghie" dar avem un drum spiralat...c-asa e in viata, dificil...
Atunci, ori suntem fumati, ori talentati, ori orbi si curajosi...

E oarecum normal sa fim asa, ca nu suntem roboti. Doar ca uneori imi doresc sa fim nitel mai previzibili. Si altii cu mine si eu cu altii...

Incep o perioada de suferinta cerebrala pentru ca e prima data cand imi stapanesc pornirile perfectioniste si meticuloase...

sa-mi tineti pumnii :)



P.S. si, da, sa va obisnuiti cu vorbe mai putine si mai dese :)

Respir usurata!

De cate ori am un moment mai prost sau ma simt mai...gri...fac un efort de memorie si realizez cum am trecut razant pe langa toate gropile din viata.
Am atat de multe cunostinte, fosti colegi de scoala, colegi de-ai colegilor, cunostinte de-ale cunostintelor, medii in care m-am invartit, toti si toate in prezent damnate.
Ca si cum viata mea de pana acum ar fi fost o poteca ingusta cu prapastie in stanga si abis in dreapta. De cate ori nu mi-au alunecat picioarele si eram gata-gata sa cad... De cate ori n-am cazut dar m-am prins in ultimul moment de cate o radacina de copac si m-am catarat inapoi pe poteca...
Puteam sa ies intr-o mie de alte feluri, alt om decat sunt azi. Iar azi sunt impacata cu mine, ma indragesc si-mi sunt recunoscatoare...
Ma minunez gandindu-ma prin cate anturaje am circulat si cate influente negative puteam sa primesc care mi-ar fi distrus viata iremediabil...
Cine sau ce m-a ghidat pe mine mereu pe drumul cel bun?
Evident calea mea n-o fi tocmai perfecta dar sunt cu mult peste medie...
Vad oameni cu care am interactionat in trecut cum si-au irosit ani din viata alegand cai gresite. Cu riscul de a suna malitioasa, vad oameni inculti care au fost candva extrem de avansati... Parca s-ar fi oprit timpul pentru ei pe la 14-15 ani si de atunci ar fi involuat...
Vad oameni care si-au ratat cariera, care s-au multumit cu putin... Nu ca as judeca in functie de cariera sau realizari materiale.... Dar am cunoscut oamei destepti care au promis mult si care pur si simplu au renuntat...
Oameni care au ramas captivi in necunostina, oameni care dupa o prima privire ma fac sa ma simt ca si cum m-as fi intors in timp, undeva intr-o alta era...
Am fost cumva extrem de norocoasa sa iau doar partile bune din toate cele rele de care m-am lovit. Nu m-am multumit niciodata cu putin si-am vrut intotdeauna mai mult si mai mult.
Chiar daca am fost catalogata ca fiind nehotarata sau nemultumita acum inteleg ca puteam sa-mi pierd capul de atatea si atatea ori.
M-as fi blocat in lumi foarte diferite de a mea (in prezent) daca nu as fi incercat mereu sa-mi depasesc conditia...
Asta ma face sa realizez ca cineva/ceva a vegheat asupra mea, sau ca pur si simplu am fost norocoasa. Nu e vorba doar de instinct pentru ca de multe ori acesta m-a inselat...
Am dat cu capul de pereti de foarte multe ori insa am insistat sa aflu "de-ce-ul" necesar. Daca nu mi-as fi stors mintea dupa raspunsuri probabil ca as fi ramas la stadiul de fetita-proasta....
Nu judec, de fapt chiar imi pare rau pentru toti cei care s-au multumit cu succesul momentului. Poate undeva in lumea lor, care mie mi se pare simplista, ei chiar sunt fericiti.

... asa ca respir usurata si-mi spun ca niciodata nu sunt PREA pretentioasa si ca mereu e loc de mai bine :)

Despre sila sau nevoie de optimism

N-am avut cu ce sa-mi umplu paginile de blog. As fi putut sa fac un print-screen la calendarul meu din outlook, sa iasa la iveala pe unde-mi impart eu timpul, dar nu ma laud si n-o sa includ nimic carieristic in acest colt de internet.

Ok, recunosc, mi-e sila. Din nou. Am devenit atat de acra, acida, recalcitranta, poate ipocrita sau superficiala, habar n-am. Din doua in doua postari ma regasesc ba in armonie cu exteriorul si incarcata din punct de vedere energetic, ba intr-un sictir total. Nu gasesc o cale de mijloc intre albul si negrul infinit. Am inceput sa-mi cumpar haine colorate, cine stie, poate imi ajuta zen-ul.

Am fantezii despre cum o sa arunc eu bricheta in benzinarie si-o sa plec lasand in urma o mega explozie. In secunda imediat urmatoare ma intreb daca am musai nevoie de o iesire glorioasa din peisaj. Ce peisaj? Iarasi habar n-am. Probabil peisajul in care unii mai ticalosi isi permit sa-mi inunde lumea cu prostie si perseverenta in absurd. Nu doar mie...

Sarind dintr-un subiect intr-altul mentionez ca de putin timp ajung pe jos la munca. Am schimbat sediul, mi-am propus sa fac miscare si iaca, vin la pas. Well, de la iesirea din bloc - unde situatia e de rahat - se intind cativa metri de gainat (de cioara)...apoi pe tot traseul ma delectez cu miros (sau mostre) de urina (animala sau umana). Si nu lucrez in Ferentari!

Ca si cum n-ar fi un motiv suficient de bun sa-mi lumineze zilele, traseul imi aduce de cele mai multe ori in cale nenumarate specimene masculine care saluta salivoso-libidinoso-grotesc. As fi incercat sa vin cu bicicleta la munca (in ciuda faptului ca am zilnic intalniri care impun o anumita tinuta) insa dat fiind traficul din oras...prefer o altfel de sinucidere.

Peste zi sunt din taxi in taxi la intalniri. Taximetristii sunt de doua feluri : simpatici sau insuportabili. Cei simpatici iti vorbesc frumos, respectuos, povestesc de criza (ca noi toti de altfel) si au intotdeauna rest. Cei insuportabili se fac ca nu aud locatia, dau muzica tare, te ocolesc putin - suficient cat sa aiba 1-2 km in plus pe ceas si insuficient ca sa te poti lua de ei - iar cand ajungi la destinatie desi le las cate 10% spaga, unii mai au tupeu sa-mi spuna ca n-au sa-mi dea rest si astfel isi dubleaza bacsisul singuri. Nu, spaga lor nu o deconteaza firma mea :)

Serile de dupa munca si diminetile de weekend sunt in continuare luminitele de la capetele de tunel.

Am inceput sa scormonesc dupa idei de abandonat tara asta. Nu-mi pasa deloc cine, cum ma judeca, as pleca maine daca as gasi o solutie viabila sa-l iau si pe Nemo si sa-mi inchid ratele la banca.

Sunt cu ochii pe noile restaurante/carciumi/cluburi deschise in capitala (pe timp de criza) si de asemenea prezenta pe la evenimente/fest-uri organizate in weekend-uri. De ce? Ca sa am subiecte de carcoteala.

Aud ca baselu vrea sa ne legalizeze prostitutia si consumul de iarba. Pffff... buna metoda sa abordeze generatia ce abia-si castiga dreptul de vot. Desigur...vorbesc de copchii iemo care or sa-l voteze cu speranta ca vor putea fuma legal pe treptele de la TNB.

On the other hand, partea cu prostitia e buna (macar pe hartie) sunt atat de multi bani cheltuiti de politicieni pe tarfe...incat ar fi chiar cool ca o parte din ei sa fie chiar justificati :P

In incheiere, celor mai optimisti dintre voi, cei ce ma citesc, va cer sa ma suportati sau poate sa ma indrumati spre o cale cu mai mult zambet.