Este sau nu este?

…iubirea exclusivistă?

Cochetam cu ideea de a-mi așterne câteva dintre gândurile ultimelor zile și anume că mi-s fericită și beată de amorezată și văd fluturi și curcubee și am roșu în obraji ca-n clasa a-4-a când am găsit primul bilețel de dragoste vârât în ghiozdan de Ovidiu. Colegul meu de bancă. Și vecinul meu de bloc. Și cel mai bun prieten al meu de-atunci.

Dar fericirea e egoistă și-o vrei închisă-n tine. Sau, poate am ajuns la vârsta la care știu să beau cu măsură și-mi permit o beție de emoții dar nu-mi permit să mă îmbăt cu orice poșircă și nicidecum mahmureala de a doua zi.

Asta-i bucuria anilor. Dacă până-n douășcinci ai curaj să sari din avion crezând că dragostea ți-e parașută și-ți trăiesti sentimentele precum un gay pride, mai încolo îți crește darul introspecției (presupunând că nu ești buruiană) și începi să vrei să faci totul bine.

Să n-o mai întorc ca la Ploiești (sau era Brăila?). Citesc muuuuulte studii, păreri, de la psihologi la oameni de știință și în cele din urma bloggeri care de care mai experimentați și, de ce nu, chiar și pe cei ce-și dau cu părerea din simplu motiv că pot (așa ca mine).

Nu dragilor. Nu ne macină dorința de-a vindeca lumea de cancer, nici nu vrem să construim roboți mai deștepți ca noi. Omenirea are o mare problemă de dezbătut și n-o să se oprească prea curând din asta: dragoste&sex.

Ieșim din epoca romantică. Nu ne mai creștem copii cu povești optimiste “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” și nici cu prinți de vin călare pe armăsari bălai.

Vremurile noastre sunt cele ale neîncrederii. Am citit articole care-mi spuneau că ne jucăm ruleta rusească cu sufletele noastre. Altele-mi spuneau să trăiesc clipa, să nu mă macine trecutul și să nu-mi pun întrebări despre viitor. Alte articole îmi spuneau că e bine să ții ochii închiși pentru că infidelitatea e precum oxigenul, indispensabilă. Articolele științifice susțin că avem predispoziție genetică spre poligamie și mai avem un creier care n-o să fie niciodată satisfăcut deplin.

Psihologii ne spun că ne putem vindeca de aproape orice. Una peste alta, subiectul dragoste&sex&relații este în continuare dezbătut și analizat pentru a găsi o rețetă a fericirii. Și suntem surprinzător de adaptabili. La aproape orice teorie.

Iarăși eu, fiind acum într-una dintre cele mai fericite etape ale vieții mele, mă încăpățânez să răspund întrebării: este sau nu este dragostea exclusivă pe termen lung?

Auzisem că una dintre metodele de tortură din închisorile asiatice era să le ofere încarceraților posibilitatea de a alege să primească mâncarea lor preferată. În fiecare zi. Pe toată perioada detenției.

Așadar dacă aleg azi să mănânc sarmale, sarmalele or să-mi bântuie micul dejun, prânzul și cina și poate chiar și desertul.

Avem prieteni diferiți în funcție de vârstă, în funcție de etapele din viața noastră. Am inventat bucătăria moleculară și hainele croite din aripi de fluturi doar de dragul diversității. Trăim vieți întregi căutând să descoperi locuri noi, pe apă și pe uscat.

TOT ceea ce poate fi exemplificat (în afară de apă) din existența umană ține de diversitate, inovație, curiozitate și experimente NOI. DAR când vine vorba despre dragoste și sex vrem să fie una singură, aceeași, pentru tot restul zilelor noastre, în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara iar noaptea s-o ținem strâns în brațe.

DE CE? Tare vreau să știu asta.

N-am putea să mâncăm același lucru în fiecare zi, n-am putea să purtăm aceleași haine zilnic, n-am putea să avem aceeași prieteni din grădiniță și cu siguranță ne declarăm frustrați dacă nu ajungem să vizităm măcar o țară străină. Dar vrem să iubim și să fim iubiți egoist. Vrem să îmbătrânim împreună.

Am prieteni în relații fericite și lungi. Am mai mulți prieteni single sau cu eșecuri sentimentale la activ. Iar acum m-am trezit chiar eu în ipostaza aia în care îmi vine să-mi spun că n-am mai iubit cum iubesc azi, că mi-e ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am făcut prima oară și n-au fost cu el pentru că vreau să-i dau lui toate primele dăți si toate ultimele dăți din viața mea.

Iar puțina rațiune pe care o mai am în mine (creierul reptilian, adică instinctul sau/și experiența) mă îndeamnă să îmi păstrez totuși și o dozăde pragmatism. Cum ar veni să împac și capra și varza. Să iubesc rațional.

Ori, tot aceleași creiere luminate susțin că dragostea este un sentiment hipnotizant care activează în scăfârlia noastră cam aceeași senzori pe care îi activează heroina. Așadar dragostea dă dependență.

În concluzie (nu-i tocmai o concluzie pentru că simt că n-am elucidat nimic ci doar am adunat câteva piese dintr-un mare puzze) vă întreb: ce facem? 

Este posibil să te îndrăgostești și să te țină până când ai nevoie de scutece pentru adulți? Sau tratăm sentimentul ca pe un viciu de care ne descotorosim după ce ne-au maltratat sufletește nenumărate experiențe marcante?

Despre schimbare

Câți oameni cunoști care iubesc schimbările? Eu...destul de puțini.
Schimbarea apare fie că o dorești și muncești pentru ea, fie silit și atunci te confrunți cu ea, fie...îți intră pur și simplu în ritm...
E ca o toamnă leneșă, mai întâi îngălbenește puțin câte puțin frunzele, apoi întețește vântul și...în cele din urmă te apasă cu picături mărunte și reci.

Dar cine-a spus că schimbarea este rea? Aici răspunsul îți aparține. Poate să nu fie bună, poate să nu fie rea. Abordarea ta cotează.
Până în prezent m-am confruntat cu toate cele 3 tipuri de schimbare de mai sus.
Am început cu cea impusă. N-am căutat schimbarea și, totuși, totul a devenit nou.
M-am trezit într-o lume diferită de tot ceea ce cunoșteam eu.
Ca orice creatură vie...am intrat în panică. Atunci când ne confruntăm cu ceva nou, fără să ne fi creat în prealabil vreo imagine în minte...și reacțiile sunt pe măsură.
Primul val de schimbare, impusă, m-a plesnit peste ochi, era să mă scufunde, să mă inece, chiar aproape de mal. Am dat din mâini până am obosit.
Cu ultima gură de aer rămasă...mi-am dat sema că vreau și eu o schimbare. Și am început lupta.

A venit valul al doilea. Schimbarea dorită. Aici mi-a fost ușor.
Am devenit avidă după tot ce-mi părea nou și diferit. M-am avântat în valuri și valuri și valuri noi, îndepărtându-mă de țărm.
Nu-mi păsa în mod deosebit încotro mă îndrept atâta timp cât fiecare nou val mă purta într-un loc nou. Iar noul e ca un drog. Mai vrei puțin. Încă puțin.
Îți face bine și-ți negi dorința de control. Te negi pe tine, te dăruiești clipei și devi un produs al clipei. Ești ceea ce faci. Dar doar atunci, pe loc. Pentru că în rest...habar n-ai.
Binînțeles că și noul acesta absolut are un strop de pericol. Căci tot ceea ce nu e echilibru...e extremă. Și uite așa...te trezești în mijlocul mării, departe de mal, e nou, e fabulos, dar nici nu mai știi dacă ai suficientă energie să te întorci. Sau, la ce să te întorci? Că n-ai cum să definești nici trecutul și nici viitorul iar prezentul e nou.
Instinctul tău de supraviețuire joacă un rol important. Te trezește cumva la realitate. Funcționează cu ceea ce-i dai. Tinde spre un echilibru. Vrea să-ți protejeze genele, că doar, asta ești, o creatură cu scop.

Al treilea val de schimbare, cel nesimțit (îi spun așa pentru că pur și simplu nu realizezi când se întâmplă și nici n-aduce noul sau neașteptatul. E un fel de schimbare conformistă), e ca un colac de salvare.
Nu ești nici în postura neașteptată a înnecatului la mal ce luptă să trăiască, dar nici nu mai ești aventurierul ce vrea să spargă valuri. Așa că...e logică apariția colacului de salvare. Te stabilizează. 

Cunoști marea, cunoști pericolele ei. Îți place în continuare aventura, știi și cum să reacționezi în situațiile de criză.
Dar, alegi pur și simplu să te tolănești pe un șezlong, sub o umbrelă (că tot e vară), cu un frappe răcoros alături. Să asculți liniștea, să admiri marea, să respiri aerul.
Și, culmea, ți se pare bine. Mai important, ți se pare natural, firesc și n-alegi nicio tabără.

Unii numesc această etapă normalitate. Eu mă feresc de acest cuvânt. Pentru că mă feresc să etichetez.

Dar, vă zâmbesc de sub umbrelă. Relaxată și confortabilă.

Emotii...emoootiiiii!!!

Azi noapte am plâns. Am plâns până la sufocare, până la epuizare, până când am obosit și mi se împleticeau picioarele în drum spre pat.
După cum știți, sau nu, de o bună bucată de vreme n-am mai reușit să-mi exprim emoțiile. În niciun fel.
Extremistă cum sunt, ori simt tot, ori simt nimic. Și nimic a tot fost de mi-a ajuns, m-am săturat.

Concluzia la care am ajuns, alături de prietenele care mă resuscitează în momente de criză, a fost că am nevoie de niște timp singură, eu cu mine. Aparent nu mă plac. Eu pe mine. Credeam că sunt îndrăgostită de mine...dar aparent tot ce-am făcut a fost să încerc să mulțumesc pe oricine altcineva înafară de mine. Psihologia nu-și are rostul...așa cum spuneam, cred că pot scrie o carte.

Totuși, mi-au fost servite pe tavă exemple concludente despre cam cât de puțin timp am petrecut eu cu mine. Deloc. Mi-am ocupat fiecare minut făcând ceva și am luat fiecare decizie în funcție de părerea oamenilor din jurul meu. Dacă mă întrebam eu pe mine, oricât de hotărâtă aș fi fost în alte direcții, întotdeauna răspunsul era: "nu știu ce simt". Înafară de cele 3-4 ore de somn, în fiecare secundă a existat câte un om lângă mine. Sau, vorbind cu mine la telefon. Ceea ce nu e rău deloc, însă...poate Cristina să gândească singură ceva?

Evident că nu vă anunț acum despre cum mă retrag eu în pustietate și nici nu mă refugiez în vreo mănăstire. În continuare am ieșit zilnic cu câte cineva, până mă refac fizic și am voie la sală îmi ocup timpul cu tot felul de activități...sociale...
Doar ca am decis să-mi acord ceva mai mult timp mie. Să am timpul meu, cu gândurile mele și...toate emoțiile pe care încerc să mi le descopăr. Cred că din acest motiv n-am putut să investesc nicio emoție reală în altcineva. Saaaau, mai rău, să am impresia că am investit emoții, când, de fapt erau doar himere.
A fost o vreme când dăruisem tot devotamentul, atașamentul emoțional și orice vă mai trece vouă prin cap, cuiva. Apoi a venit vremea în care n-am avut cui să le ofer. Apoi am împietrit și n-am mai știut ce sau dacă pot să ofer.
De vreo două săptămâni încoace am un altfel de ritual. Stau la geamul meu, îmi beau cafeaua, citesc 4-5 pagini din cartea mea de suflet. Este emoțională și siropoasă, dar...asta simt ca am nevoie. Încerc pe cât posibil să nu mai consiliez pe nimeni și să nu-mi mai împărtășesc fiecare gând căutând soluțiile altora. Iar seara, oricât de distractiv ar fi să hălădui cu prietenii pe la terase, ajung acasă mai devreme și stau eu cu mine. Mi-am propus inclusiv să am o zi pe săptămână cu telefoanele închise.

Da, știu, veți spune că am luat-o razna și că mă ascund de lume. Nu e așa pentru că n-am cum să mă ascund de lume. Am prea mulți oameni cărora le pasă de mine și care m-ar lua de păr dacă mi-aș face rău.

Daaar...uite că rezultatele încep să apară. Demonii ies. Întrebările pe care am refuzat să mi le pun, gândurile pe care am refuzat să le am și emoțiile pe care am refuzat să le simt apar. Muzica pe care am refuzat să o ascult...îmi face pielea de găină și mă face să visez.

N-am cum să mă transform într-un personaj trist, pentru că am prea multă viață în mine. Și chiar nu mi-am propus vreun rezultat sau vreo țintă pe care să o ating. Pur și simplu vreau să mă cunosc înainte să mă împart. Știu doar că sunt în etapa în care nu mă mai interesează cum mă văd oamenii din jurul meu și nici nu vreau să le arăt o altă imagine decât ceea sunt acum. Bună, rea, urâtă, frumoasă, habar n-am. Îmi plac emoțiile mele...așa știrbe cum sunt.
Poate că asta-i lecția mea. Să devin mai întâi vulnerabilă în oglindă. Am fost mereu soldățel războinic. Lupta e acolo, luptătoarea încă nu s-a predat. Doar că și-a schimbat tactica :)